Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 126/2013. Tribunalul HUNEDOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 126/2013 pronunțată de Tribunalul HUNEDOARA la data de 10-04-2013 în dosarul nr. 7205/97/2011
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 126/2013 DOSAR NR_
Ședința publică din 10 aprilie 2013
PREȘEDINTE:I. M. - judecător
I. A. M. - grefier
P. de pe lângă Tribunalul Hunedoara a fost reprezentat de Procuror D. Ioanela .
Pe rol fiind pronunțarea asupra cauzei civile privind pe reclamanții Caliman I. și O. M. M. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții în temeiul Legii nr.221/2009.
S-a constat că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20 martie 2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL,
Asupra cauzei civile de față:
Prin acțiunea civilă formulată și precizată, înregistrată la acest tribunal, la nr._ /11.11.2009, reclamanții Caliman I. și O. M. M. au chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative a strămutării antecesorilor lor - părinți și bunici -, în perioada decembrie 1950 – septembrie 1955, din localitatea Geoagiu în localitatea Aiud și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro daune morale și a sumei de 120.442 lei daune materiale.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în sinteză, că părinții lor și, respectiv, a bunicii lor au fost „declarați chiaburi” de autoritățile statului comunist și strămutați cu domiciliul forțat, în perioada decembrie 1950 - septembrie 1955, din localitatea de domiciliu, Geoagiu, inițial în localitatea Sibișel, iar apoi în Aiud.
Au arătat că urmare a Ordinului Ministerului Agriculturi nr._/1950, antecesorii lor au fost obligați să-și predea întreaga avere constând în terenuri, clădiri, inventar agricol viu și mort, după cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 05.12.1950.
Că, în perioada măsurii administrative, antecesorii lor au fost obligați să lucreze ca zilieri în gospodăriile agricole ale Sfatului Popular Aiud, fiindu-le interzisă orice legătură cu familia și având obligația de a se prezenta, periodic, la miliție.
Reclamanții au susținut că prin măsura administrativă la care au fost supuși, le-au fost cauzate imense prejudicii morale, în condițiile în care în perioada măsurii strămutării, nu aveau voie să părăsească locația fixată, nu aveau drept la asistență medicală și au fost considerați marginalizați ai regimului, astfel că suma de 100.000 euro, este rezonabilă și poate compensa suferințele îndurate.
Sub aspectul despăgubirilor materiale, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor confiscate, respectiv a sumei de 120.000 lei, stabilită prin expertiză judiciară.
În drept s-au invocat prevederile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara - a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, invocând, în principal, Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, iar în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, - raportat la situația invocată de către reclamanți, care nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, precum și sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale pretinse, invocând caracterul lor excesiv.
Din examinarea actelor dosarului și a probelor ce s-au administrat în cauză, instanța retine următoarele:
Reclamanții au calitatea de descendenți gradul II al defuncților L. I. și E..
Aceștia, în baza Deciziei MAI nr. 239/1952, au fost dislocați, în perioada decembrie 1950 – septembrie 1955, de la domiciliul lor din Geoagiu, în localitatea Aiud, cu domiciliul forțat, restricțiile fiindu-le ridicate prin Decizia MAI nr. 6418/1956. (f. 33; 61; 54-75; 114)
Prin art. 3 alin. 1 lit. e din Legea nr. 221/2009, măsurile administrative dispuse de organele fostei miliții sau securități, întemeiate pe Decizia MAI nr. 239/1952, sunt considerate, de drept, ca având caracter politic. (f. 70; 54-55; 56-57)
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, - iar după decesul acestora dreptul soțului supraviețuitor sau a descendenților până la gradul II, inclusiv -, de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmând ca instanța să țină seama de măsurile reparatorii acordate deja, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Cum, brutalitatea măsurilor represive, de eradicare a „ elementelor burghezo – moșierești”, - între care „chiaburii” -, de intimidare și reeducare a acestora, în epoca de implementare a principiilor regimului comunist, totalitar în România, sunt de notorietate, instanța apreciază acțiunea reclamanților ca întemeiată, atât sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative, cât și sub aspectul daunelor morale pretinse, fiind evident că sub durata măsurii respective, acestora le-a fost produs un prejudiciu moral major sub aspectul drepturilor primordiale – drepturilor la libertate, la sănătate, la siguranță -, precum și a drepturilor personal nepatrimoniale ce definesc persoana umană, precum dreptul la demnitate, onoare.
Ca atare, raportat la cele reținute, este de apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri, în condițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral ce le-a fost creat antecesorilor lor, pe perioada deportării.
Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Ca atare, Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, fiind publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 lit. a Teza I și-au încetat efectele de la acesta moment, astfel că nu mai pot fi admise acțiuni și cererii formulate pe acest temei de drept – contra legem.
Sub aspectul despăgubirilor materiale pretinse, se constată că prin art.5 lit. b din Legea nr.221/2009, legiuitorul a reglementat, de asemenea, dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic de a solicitat obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001, respectiv ale Legii nr.274/2005.
Sub acest aspect, se constată că, întradevăr, reclamanții au dovedit, prin Procesul-verbal de confiscare din 05.12.2013, antecesorilor lor le-au fost confiscate bunurile imobile și mobile enumerate în cuprinsul lui.
Cum, însă, prin Decizia nr. 6/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu putere obligatorie, pentru toate instanțele de judecată că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale, numai pentru categoriile de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, dacă sub imperiul lor partea interesată nu a obținut deja o reparație, acest tribunal apreciază că cererea de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate antecesorilor reclamanților, care sunt enumerate în Procesul-verbal din 05.12.1950 și, care, au fost expertizate, nu mai poate fi admisă.
În fine, văzând că din actele dosarului nu rezultă că și antecesorii reclamanților, părinții C. I. și C. M., ambii decedați, au suferit măsura administrativă respectivă, cererea se va respinge sub acest aspect.
Pe cale de consecință, raportat la cele ce preced și în considerarea practicii în materie a Curții de Apel A. I., precum și a Deciziei nr. 12/2011 și a Deciziei 6/2012 ale Instanței noastre supreme și având în vedere că, în România, judecătorii se supun doar legii, - posibilitatea soluționării unor cauze, pe baza principiului ex aequo . doar privilegiul unor instanțe internaționale, în cazuri excepționale și cu îndeplinirea unor condiții speciale -, instanța va aduce o soluție de admitere, doar în parte, a acțiunii reclamanților, în sensul de a constata caracterul politic al măsurii administrative a strămutării antecesorilor lor, cu domiciliul obligatoriu, în perioada decembrie 1950 – septembrie 1955, de la domiciliul lor din Geoagiu, în localitatea Aiud și, respectiv, în localitatea Miercurea Sibiului și a fi respinsă întrutotul, ca inadmisibilă, sub aspectul despăgubirilor pretinse, - raportat la situația legislativă creată prin revirimentul juridic al Curții Constituționale și îndrumările obligatorii ale Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și, că, raportat la data pronunțării Deciziei nr. 6/2012, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv 15.04.2013, se justifică cheltuieli de judecată în sumă de 2.353 lei, din care 1353 lei onorariu expertiză. (f. 35; 77-78; 115; 140)
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite, în parte, acțiunea civilă formulată și precizată, de către reclamanții Caliman I., domiciliat în D., ., ., . și O. M. M., domiciliată în Cugir, .. 16, județul A., împotriva pârâtului S. R. – prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, . - reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara și în consecință:
Constată caracterul politic al măsurii administrative a strămutării și dislocării antecesorilor lor, L. I. și E., ambii decedați, în perioada septembrie 1950 – septembrie 1955, de la domiciliul lor din Geoagiu, în localitatea Aiud și, respectiv, în localitatea Miercurea Sibiului.
Respinge, în rest, acțiunea civilă precizată.
Obligă pârâtul să plătească reclamanților suma de 2.353 lei, cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 10 aprilie 2012.
Președinte, Grefier,
I. M. I. A.-M.
IM/IAM/6 ex.
02.08.2013
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 152/2013. Tribunalul... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 260/2013. Tribunalul... → |
|---|
