Pretenţii. Decizia nr. 1140/2013. Tribunalul IALOMIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1140/2013 pronunțată de Tribunalul IALOMIŢA la data de 31-10-2013 în dosarul nr. 3765/312/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IALOMIȚA - SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1140/R
Ședința publică de la 31 Octombrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: L. I. M.
JUDECĂTOR: R. M. I.
JUDECĂTOR: M. B.
GREFIER: M. I.
Pe rol soluționarea recursului civil declarat de recurenta-pârâtă S.C. V. R. S.A., cu sediul în mun. București, ., . și sediul ales la Cb. Av. „M. Kehaiyan” situat în București, Calea Plevnei, nr. 5 – 7, ., împotriva sentinței civile nr. 1347/07.05.2013 pronunțată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M. P. A. și M. I. D., ambii cu domiciliul în mun. Slobozia, ., jud. Ialomița și intimata-pârâtă S.C. V. R. S.A. SUCURSALA SLOBOZIA, cu sediul în mun. Slobozia, .. 42, .. B, parter, jud. Ialomița, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: pentru recurenta-pârâtă, avocat ales Kehaiyan M., cu împuternicire avocațială depusă la dosar și pentru intimații-reclamanți, avocat ales S. M., cu împuternicire avocațială depusă la dosar, lipsind intimata-pârâtă S.C. V. R. S.A. - SUCURSALA SLOBOZIA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că recurenta a depus, prin Serviciul registratură, note scrise cu privire la motivele de recurs de ordine publică invocate la termenul anterior, după care;
Avocat S. M., pentru intimații-reclamanți, față de faptul că la termenul anterior s-au depus motive de recurs suplimentare, a invocat că au fost depuse tardiv, acestea neîncadrându-se în motivele de ordine publică. S-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 2 și art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.
Art. 304 pct. 2 Cod procedură civilă se încadrează în motivele de ordine publică având în vedere textul art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, din care rezultă clar care sunt motivele de ordine publică. Din această perspectivă art. 304 pct. 2 C.pr.civ., este motiv de ordine publică.
Art. 304 pct. 6, din punctul său de vedere, nu este motiv de ordine publică și ca atare cu privire la acesta își menține excepția tardivității depunerii, în raport de dispozițiile art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, care prevăd clar că modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prev. de art. 304 pct. 6 – 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1 -5, iar unul dintre motivele invocate de partea adversă se încadrează în pct. 6, prin urmare nu poate fi luat în considerare întrucât a fost depus tardiv. Nu mai are alte cereri de formulat.
Apărătorul recurentei-pârâte susține că motivele invocate sunt de ordine publică . Prin raportare la dispozițiile art. 261 Cod procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost susținut de către reclamant. Precizarea aflată la fila 94 din dosarul instanței de fond, din punctul său de vedere, este una informă, întrucât reclamanții invocă un număr de convenție cu o altă dată, o dată a primei convenții pe care au încheiat-o și care nu mai avea niciun fel de obiect. Raportat la dispozițiile art. 133 Cod procedură civilă, din punctul său de vedere, instanța ar fi trebuit să anuleze această cerere sau eventual să mai dispună încă o dată o precizare. Practic, acea precizare pe care reclamanții au făcut-o a îndreptățit-o pe recurentă să aprecieze că aceștia au avut în vedere prima convenție.
Consideră că motivele suplimentare de recurs depuse la termenul anterior sunt de ordine publică prin raportare la dispozițiile art. 261 pct. 3 Cod procedură civilă, întrucât hotărârea nu privește obiectul cererii astfel cum a fost precizat de către reclamanți, iar aceste dispoziții sunt de ordin imperativ.
Tribunalul, cu privire la motivele suplimentare depuse de către recurentă la dosar în ședința din data de 17.10.2013, constată că este vorba de 2 motive, referitor la cel prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă,tribunalul apreciază că nu este un motiv de ordine publică, ca atare invocarea acestuia este tardivă; în ceea ce privește punctul 2 tribunalul apreciază că este un motiv de ordine publică, astfel încât urmează a fi discutat alături de celelalte motive de recurs.
Părțile prezente, întrebate fiind, pe rând arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de solicitat sau excepții de invocat.
Instanța ia act și, considerându-se lămurită, constată cercetarea judecătorească încheiată, cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea, respectiv combaterea motivelor de recurs.
Recurenta-pârâtă S.C. V. R. S.A., prin avocat ales Kehaiyan M., solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea în totalitate a sentinței instanței de fond pentru următoarele considerente:
Apreciază că hotărârea instanței de fond nu a avut în vedere în integralitate dispozițiile Legii nr. 193/2000, ci doar una dintre condițiile reglementate de legiuitor în ceea ce privește reținerea caracterului abuziv.
Face referire la dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000, art.4 alin. 1 vorbește de acele clauze care nu au fost negociate și că prin negociere se instituie o condiție, aspecte care nu au fost reținute de către instanța de fond, dacă se creează un dezechilibru semnificativ și dacă sunt introduse cu rea-credință, iar art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reglementează o excepție și anume nu pot face obiectul caracterului abuziv clauzele care privesc un preț al contractului, de asemenea, sub o condiție dacă sunt clar exprimate.
Din punctul său de vedere, hotărârea instanței de fond este nelegală pentru că nu analizează dezechilibrul semnificativ, nu analizează dacă pentru intimați clauzele erau clare și dacă au fost introduse cu bună sau cu rea credință.
Arată că scopul acestei convenției de credit a fost acela de a refinanța o altă convenție anterioară încheiată în urmă cu 4 luni de zile. Dacă se va analiza obiectul convenției din martie 2007 care există la dosar, se va constata că la rândul său acea convenție are ca obiect o altă refinanțare a unui credit anterior semnat tot cu recurenta.
Solicită a se observa că reclamanții au semnat cu recurenta 3 convenții de credit, ceea ce denotă faptul că acele clauze erau mai mult decât clare și ușor inteligibile pentru reclamanți așa cum vorbește art. 4 alin. 2.
Analiza care ar trebui făcută trebuie raportată și la Legea nr. 363/2007 care se referă la acel consumator mediu, acel consumator informat . Este cert că atât timp cât s-au refinanțat 2 convenții, această operațiune de refinanțare presupune o comparație între mai multe cursuri, un discernământ al reclamanților de a alege între mai multe variante.
Intimații chiar recunosc în cadrul interogatoriului ce a fost administrat în fața instanței de fond, la întrebarea nr. 3, că anterior semnării convenției s-au făcut anumite simulări și ca atare această decizie de a contracta un credit nu a fost una impusă, ci una cu bună știință.
În ceea ce privește așa zisa reaua-credință, solicită a se observa că banca nu a ascuns aceste clauze, acestea sunt clare și sunt prevăzute atât în convenția de credit, cât și în planurile de rambursare . Mai mult, în planul de rambursare există o coloană distinctă cu denumirea „comision de administrare” în care se menționează atât valoarea lunară pe care intimații ar trebui să o plătească, cât și valoarea totală a acestui cost.
Tot în răspunsul la interogatoriu, reclamanții au recunoscut că au avut cunoștință de costul total al contractului .
Apreciază ca fiind nelegală hotărârea instanței de fond în ceea ce privește condiția dezechilibrului semnificativ . Pe de o parte, prima instanță nu face niciun fel de motivare cu privire la îndeplinirea acestei condiții, ci doar o amintește, iar pe de altă parte în art. 4 alin. 2, legiuitorul vorbește de un dezechilibru al drepturilor și obligațiilor, nicidecum de un dezechilibru valoric. Or, drepturile și obligațiile unui consumator sunt cele reglementate de dispozițiile O.G. nr. 21/1992 (dreptul de a fi informat, de a avea dreptul de a alege între mai multe variante), însă niciunul dintre aceste drepturi nu a fost încălcat.
Ultima dintre condiții se referă la analiza sau includerea acelui comision în prețul contractului. Comisionul este alături de dobândă un element care formează costul contractului și acest aspect este reglementat de Ordonanța 21/ 1992, lege în vigoare la data când s-a semnat convenția, precum și în Directivele Europene, respectiv Directiva 48/2008 a C.E. - art. 3 lit. g, dar și la pagina 5 a convenției de credit, unde apar definițiile costului total al contractului și a valorii dobânzii anuale efective.
Coroborând aceste dispoziții legale cu răspunsul la interogatoriu din care rezultă că reclamanții au cunoscut costul total, consideră că recurenta este în acea situație exceptată de legiuitor și anume cea privind imposibilitatea reținerii caracterului abuziv atunci când se vorbește de anumite aspecte ce privesc prețul contractului.
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat; fără plata cheltuielilor de judecată și amânarea pronunțării pentru a depune note scrise.
Avocat S. M., pentru intimații-reclamanți, referitor la ultimul motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 2 Cod procedură civilă, care prevede că modificarea sau casare hotărârii se poate cerere când hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, arată că în cauză la dezbaterea în fond a pricinii a fost același judecător care a și pronunțat hotărârea judecătorească. Ca atare, acest motiv de casare așa zis de ordine publică, din punctul său de vedere, este clar neîntemeiat.
Referitor la motivele de recurs cu care instanța a fost învestită inițial, susține că a reținut trei critici aduse de recurentă.
Arată că este vorba de un contract de credit încheiat în luna martie 2007, care la pct. 5 lit. a din condițiile speciale conținea o clauză care era legată de comisionul de risc . Pe parcursul judecății s-au adus câteva precizări (fila 80 dosar fond) în care se arată că acest contract inițial a fost înlocuit de un alt contract cu nr._/28.09.2007 completat cu un act adițional cu nr. 1/16.09.2010. Face aceste mențiuni pentru a se vedea că instanța de fond nu s-a pronunțat pe altceva decât ceea ce s-a cerut.
De asemenea, la fila 137 dosar fond, se găsesc notele de ședință depuse de partea adversă din care rezultă foarte clar că s-a cunoscut care era obiectul cauzei și anume contractul inițial înlocuit de cel din septembrie 2007 și în care se regăsește aceeași clauză, pe care intimații o consideră abuzivă cu privire la comisionul de risc.
Cererea formulată de reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 1 (3), art. 4, art. 12 (4), art. 14 și Anexa 1 lit. i, precum și pe dispozițiile Directivei nr. 13/1993 a C.E.
Referitor la critica părții adverse referitoare la faptul că reclamanții aveau studii și ca atare aveau cunoștință de ceea ce semnează, arată că sunt cunoscute condițiile în care sunt încheiate contractele de credit, acestea sunt pregătite dinainte și nu se poate negocia nimic, astfel că acest aspect nu are nicio relevanță.
S-a susținut, de asemenea, de către partea adversă că acele clauze au fost negociate, dar nu există nicio dovadă în acest sens.
Arată că Directiva nr. 13/1993 la art. 3 alin. 2 teza 3 impune ca sarcina probei privind negocierea clauzelor contractului să aparțină furnizorului, în speță băncii și nu reclamanților, ca beneficiari ai creditului, ori din tot dosarul nu rezultă nicio dovadă că s-ar fi negociat vreo clauză, în special comisionul de risc. De altfel și instanța de fond la fila 12 trage aceeași concluzie raportându-se la Directiva nr. 13 și la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Referitor la dezechilibrul semnificativ, susține că acel comision de risc este de fapt o altă dobândă întrucât nu înțelege care era riscul contractului de credit în privința dosarului cauzei în condițiile în care reclamanții aveau contracte de ipotecă și de asigurare și totul era în beneficiul băncii.
Solicită respingerea recursului și să se rețină și acea soluție dată de C.J.U.E. în cauza nr. 240/1998 care este amintită și în hotărârea atacată și în care se face trimitere la aplicarea Directivei nr. 13/1993; cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul recurentei solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise în cursul zilei de astăzi.
Dezbaterile declarându-se închise, cauza rămâne în pronunțare.
După deliberare,
INSTANȚA
Cu privire la recursul civil de față:
Prin sentința civilă nr.1347 din data de 07.05.2013 pronunțată de Judecătoria Slobozia s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâte prin întâmpinare.
S-a respinse ca neîntemeiata excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere referitor la restituirea comisionului de risc sau de administrare credit pentru perioada 24.10._10, invocată de pârâte prin notele de ședință.
S-a admis cererea așa cum a fost precizată, formulată de reclamanții M. P. A. si M. I. D. în contradictoriu cu paratele S.C. V. R. S.A. și S.C. V. R. S.A.-Sucursala Slobozia și s-a constatat nulitatea absoluta a clauzei abuzive prevăzute de art.5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/28.09.2007 referitoare la comisionul de risc și a clauzei abuzive prevăzute de art.3 pct.5-5.1 lit.b din Actul Adițional nr.1/16.09.2010 la Convenția de Credit nr._/28.09.2007, referitoare la comisionul de administrare credit, fiind obligate pârâtele să restituie reclamanților suma de 9372 CHF în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând comision de risc și de administrare credit, pentru perioada 24.10._13 inclusiv.
S-a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâte prin întâmpinare, că potrivit dispozițiilor art.14 din Legea nr.193/2000 „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă” iar dispozițiile art.8 și următoarele din Legea 193/2000, invocate de pârâte, nu reglementează o procedură prealabilă obligatorie în sarcina persoanelor care se consideră prejudiciate prin contractele încheiate, de a se adresa mai întâi A.N.P.C., acestea putându-se adresa direct instanței de judecată conform art.14 menționat.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere referitor la restituirea comisionului de risc sau de administrare credit pentru perioada 24.10._10, invocată de pârâte prin notele de ședință, instanța a reținut că deși Legea nr.193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr.193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr.93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro), menționându-se din jurisprudența CJUE și cauza C-76/10 Pohotovost" s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând.
Concluzionând instanța a arătat că în condițiile în care clauzele abuzive se sancționează cu nulitatea absolută, acțiunea în nulitatea lor fiind imprescriptibilă și având în vedere că, restituirea comisionului de risc sau de administrare credit pentru perioada 24.10._10, este o consecință firească a eventualei constatări a nulității absolute a clauzei abuzive prevăzute de art.5 lit.a din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/28.09.2007 referitoare la comisionul de risc și a clauzei abuzive prevăzute de art.3 pct.5-5.1 lit. b din Actul Adițional nr.1 din 16.09.2010 la Convenția de Credit nr._ din 28.09.2007, referitoare la comisionul de administrare credit, rezultă pe cale de consecință că dreptul reclamanților de a solicita restituirea sumelor achitate cu acest titlu nu este prescris.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că în data de 28.09.2007 reclamanții au încheiat cu pârâtele Convenția de Credit nr._ din 28.09.2007, în baza căreia banca le-a acordat un credit în valoare de 100.000 CHF, pe o perioada de 300 luni, pentru nevoi personale și refinanțarea unui credit acordat tot de pârâte în baza Convenției de Credit nr._ din 22.03.2007, în valoare inițială de 53.600 CHF. Contratului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutații erau obligați să o achite către bancă.
Pentru obținerea acestui credit, reclamanții au garantat cu un imobil, situat în Slobozia, ., județul Ialomița, compus din teren intravilan în suprafață de 600 mp și construcția aferenta C1-locuinta P+M, având o suprafață construită de 282 mp, număr cadastral 2040/2, intabulat în cartea funciara 6700/N, banca constituind o ipotecă de rang II asupra acestui imobil.
Pentru imobilul ipotecat este încheiat un contract de asigurare anual cu societatea de asigurări desemnata de către bancă.
Prin clauza prevăzuta de art.5 lit.a din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/28.09.2007 s-a stabilit un comision de risc de 0,15 % pe lună aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
Ulterior, părțile au încheiat și Actul Adițional nr.1/16.09.2010 la Convenția de Credit nr._/28.09.2007, în care, prin clauza prevăzută de art.3 pct.5-5.1 lit.b, s-a stabilit un comision de administrare credit de 0,15% pe lună aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
Convenția de credit reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidența Legii nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâtele au calitatea de comerciant, iar împrumutații au calitatea de consumatori.
Instanța a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art.1 alin.3, art.4 din Legea nr.193/2000, lege care transpune prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Instanța a mai reținut că prevederile contractuale și ale actului adițional nu au fost negociate direct cu consumatorii, în sensul dispozițiilor legale de mai sus, având în vedere că, după cum afirmă înseși pârâtele-bănci, aceste contracte sunt preformulate, standard. Față de acest aspect, deși susținerea băncilor în sensul că legea nu interzice încheierea de contracte preformulate este întemeiata, din textele sus-amintite reiese faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, în ceea ce privește clauza prevăzută de art.5 lit.a din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/28.09.2007 referitoare la comisionul de risc și clauza prevăzută de art.3 pct.5-5.1 lit.b din Actul Adițional nr.1 din 16.09.2010 la Convenția de Credit nr._ din 28.09.2007, referitoare la comisionul de administrare credit, nu s-a făcut dovada negocierii directe cu cei doi consumatori, momentul la care au fost încheiate contractul și actul adițional consumatorii acționând de pe o poziție inegală în raport cu banca.
Convenția cuprinde clauze prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutații să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau înlătura, forma convenției fiindu-le impusa de către bancă.
De asemenea, instanța a mai reținut și că această clauză este excesivă, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, comisionul de risc nu este definit în condițiile generale ale contractului, consecința fiind aceea că nu se poate aprecia asupra motivației perceperii acestuia în condițiile în care acest comision se percepe lunar pe toata perioada de derulare a contractului de credit, iar împrumutații au garantat împrumutul acordat de bancă cu un imobil, banca constituind o ipotecă de rang II asupra acestui imobil și obligându-i pe garanți să încheie și asigurare cu un asigurator agreat de bancă, fiind astfel acoperite toate riscurile de neplată.
Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța a reținut că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanților. Utilizând criteriul echivalenței în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, instanța a avut în vedere faptul că echivalența prestațiilor presupune ca drepturile și obligațiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speță.
Clauzele în discuție nu respectă nici exigențele bunei credințe, deoarece inserarea comisionului de risc/administrare a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanților prin majorarea ratei lunare, prin inserarea comisionului de risc/administrare pârâtele urmărind să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul reclamanților, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S.C. V. R. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În primul motiv de recurs se invocă greșita interpretare și aplicare a Legii nr.193/2000.
Arată recurenta în motivarea recursului instanța de fond s-a mulțumit să menționeze anumite dispoziții ale Legii nr.193/2000, fără a preciza în mod concret aplicabilitatea acestora în cadrul raportului juridic dedus judecății.
Având în vedere dispozițiile art.4 alin.5 lit.b din lege, instanța avea obligația de a analiza caracterul abuziv al clauzelor în raport de toți factorii care au stat la baza încheierii convenției de credit și să facă și aplicarea dispozițiilor art.1 din lege și să stabilească dacă pentru reclamanți clauzele convenției reprezentau un element echivoc, neclar.
Dacă instanța ar fi avut în vedere toate aspectele, ar fi putut observa că reclamanții sunt persoane cu studii superioare, care pot citi și discerne între clauzele unui contract și care au încheiat convenția de credit cu scopul de a rescadența un credit mai vechi, astfel că aceștia cunoșteau clauzele convenției.
Astfel, dacă, prin ipoteză, în ceea ce privește prima convenție de credit, intimații nu ar fi putut înțelege termenii contractului, nu același aspect mai poate fi reținut pentru convenția ulterioară.
Tocmai prin prisma faptului că termenii convențiilor sunt asemănători, recurenta apreciază că sunt îndeplinite dispozițiile art.1 din Legea nr.193/2000, banca îndeplinindu-și obligația de informare a clientului cu privire la clauzele convenției, inclusiv cu privire la comisionul de risc.
În ceea ce privește caracterul negociabil al contractului, recurenta arată că acest caracter rezultă din conținutul convenției, nefiind de ajuns a ne afla în prezența unui contract standard, preformulat pentru a considera clauzele abuzive, fiind necesar a se examina dacă a existat posibilitatea negocierii și un dezechilibru semnificativ.
Recurenta susține că preformulate sunt doar Condițiile Generale ale contractului, dar pentru fiecare client în parte sunt întocmite Condiții Speciale, în raport de factorii care stau la baza încheierii contractului, acestea fiind negociate iar în speță, clauzele a căror nulitate se solicită de către intimații reclamanți se regăsesc în Condițiile Speciale ale convențiilor, adică exact partea care a fost negociată.
Acest aspect rezultă și din faptul că în urma negocierii cu intimații și în considerarea faptului că erau clienți fideli ai băncii, acestora li s-a aplicat un procent mai mic al comisionului de risc, fiind diminuat de la valoarea inițială prevăzută în contract.
De asemenea, susține recurenta că nu sunt întemeiate nici considerentele privind condiția dezechilibrului semnificativ reținut de instanță, comisionul de risc achitându-se la soldul creditului, ceea ce denotă faptul că valoarea lui este diminuată cu fiecare lună în parte de derulare a contractului.
În al doilea motiv de recurs se invocă greșita anulare de către instanță a clauzei din art.3 pct.5-5.1 lit.b din actul adițional în condițiile în care prin art.8 din acest act, intimații și-au exprimat în mod expres voința cu privire la drepturile ce le revin, deci inclusiv dreptul de refuz al semnării dar și faptul că anterior semnării au studiat clauzele contractului și le-au înțeles.
Pentru motivele invocate recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței instanței de fond și rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
În drept cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art.304 (1) cod procedură civilă iar în dovedirea cererii de recurs s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 17.10.2013 recurenta a suplimentat motivele de recurs, invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.2 și pct.6 teza a doua cod procedură civilă.
Astfel susține recurenta că hotărârea a fost dată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pricinii și totodată că instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut deoarece deși în cererea de chemare în judecată, în mod expres reclamanții au invocat clauzele din convenția de credit_ din 22.03.2007 și în ciuda faptului că cererea a fost reiterată și în cadrul precizărilor, instanța de fond s-a pronunțat asupra clauzelor din convenția nr._ din 28.09.2007, depășind astfel limitele în care a fost sesizată și încălcând principiul disponibilității.
În ședința din data de 31.10.2013 tribunalul a admis excepția tardivității invocării motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.6 teza a doua cod procedură civilă, excepția invocată de intimații reclamanți prin apărător, urmând să analizeze alături de motivele de recurs invocate prin cerere, numai motivul de recurs prevăzut de art.403 pct.2 cod procedură civilă.
Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare.
Analizând sentința recurată în raport de motivele invocate și având în vedere actele și lucrările dosarului, tribunalul apreciază recursul ca fiind nefondat, reținând următoarele:
Primul motiv de recurs, privind soluționarea cauzei de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbatere, nu este fondat.
Se reține că cererea de chemare în judecată a fost repartizată, în sistem ECRIS, spre soluționare completului 8, în alcătuirea completului intrând d-na judecător P. S..
Deoarece pentru termenul de judecată din data de 25.04.2013 aceasta se afla în concediu medical, conform planificării de permanență aprobată prin Decizia nr.14 din 25.03.2013, soluționarea dosarelor aflate pe rolul completului 8, inclusiv a prezentului dosar, a fost efectuată de d-na judecător R. A..
La termenul de judecată din 25.03.2013, după soluționarea cererii de recuzarea d-nei judecător, prin respingerea cererii, instanța a procedat la continuarea judecății, unind cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâte și pentru că părțile nu au mai avut alte cereri și nu au mai invocat alte excepții, a constatat cercetarea judecătorească încheiată și a acordat cuvântul părților pentru dezbateri, pronunțând ulterior sentința recurată.
Se reține așadar că același judecător care a participat la dezbateri a pronunțat și sentința, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.2 cod procedură civilă.
Nici motivul de recurs privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr.193/2000 nu este fondat.
Astfel, în susținerea acestui motiv de recurs se invocă faptul că instanța de fond nu a ținut cont și de faptul că intimații reclamanți sunt persoane cu studii superioare, au înțeles și au avut cunoștință de clauzele contractuale și au fost de acord cu acestea din moment ce nu au avut nicio obiecție când au semnat contractul de credit.
Or, nu se pune problema numai a înțelegerii clauzelor contractuale de către intimați și a informării lor cu privire la actul pe care trebuia să-l semneze ci, așa cum a reținut și instanța de fond, intimații reclamanți, chiar fiind informați de către bancă și înțelegând clauzele contractului, nu au putut negocia contractul cu banca, neavând nicio posibilitate de a modifica în vreun sens clauzele și condițiile acestuia; dacă nu ar fi fost de acord cu clauzele contractului, nu exista posibilitatea negocierii contractului ci singura soluție în acest caz ar fi fost căutarea unei alte instituții bancare.
Deși recurenta invocă faptul că și în situația unui contract standard, preformulat, nu se poate trage concluzia că ne aflăm în prezența unor clauze abuzive deoarece pentru fiecare client se stabilesc și condiții speciale, negociate, această apărare nu poate fi reținută în speță deoarece, așa cum rezultă din condițiile speciale ale convenției de credit încheiată între părți, variabilele convenției sunt legate strict de numele părții cocontractante și suma împrumutată, care determină, evident și sume diferite în privința ratelor, dobânzilor, comisioanelor etc, fără a se putea schimba condițiile generale ale convenției la care condițiile speciale se raportează; în cauză, în ceea ce privește comisionul de risc, acesta se raportează la condițiile generale care stabilesc acest comision, variabilă fiind doar valoarea comisionului în funcție de valoarea creditului și alte criterii de solvabilitate iar intimații nu puteau negocia aplicarea acestui comision, impunerea lui asupra creditului, lipsa unui asemenea comision din convenție deși pentru creditul contractat au oferit băncii o garanție imobiliară, care să acopere întreg riscul contractului și în raport de care un asemenea comision, așa cum este el stabilit de bancă, nu își găsește justificarea, el nemairegăsindu-se, de altfel, printre comisioanele prevăzute de OUG nr.50/2010.
Oferta făcută de bancă în condițiile în care aceasta nu poate fi modificată ci doar acceptată sau refuzată nu asigură dreptul de negociere al unei convenții așa cum este el reglementat în art.4 din Legeanr.193/2000.
Motivul de recurs privind greșita anulare de către instanță și a clauzei de la art.3 pct.5-5.1 lit.b din actul adițional, de asemenea nu este fondat.
Faptul că intimații au semnat actul adițional nu exclude posibilitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze deoarece sistemul de protecție prevăzut de Legea nr.193/2000 care transpune Directiva nr.93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un furnizor de servicii/produse în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea în acest sens cauza 137/2008 a CJUE).
Astfel, în speță, chiar dacă intimații reclamanți au fost informați și au înțeles clauzele convenției și a actului adițional și le-au semnat, atâta timp cât ei nu au avut puterea de a modifica efectiv (și nu doar la modul declarativ) clauzele convenției, nu au avut posibilitatea influențării clauzelor prevăzute de art.5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/28.09.2007 referitoare la comisionul de risc și a clauzei abuzive prevăzute de art.3 pct.5-5.1 lit.b din Actul Adițional nr.1/16.09.2010 la Convenția de Credit nr._/28.09.2007, referitoare la comisionul de administrare credit, s-au găsit într-o poziție de inferioritate față de bancă, împrejurare pe baza căreia în mod corect instanța de fond a apreciat, din perspectiva art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000, că aceste clauze supuse analizei sunt abuzive.
Având în vedere că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu se circumscriu motivelor d recurs prevăzute de art.304 (1) cod procedură civilă și nu există alte motive de ordine publică care să determine casarea sau modificarea sentinței recurate, tribunalul apreciază recursul ca fiind nefundat, urmând ca în baza art.312 alin.1 cod procedură civilă să îl respingă.
Văzând și dispozițiile art.377 alin.2 pct.4 cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art.312 alin.1 cod procedură civilă respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. V. R. S.A., cu sediul în mun. București, ., . și sediul ales la Cb. Av. „M. Kehaiyan” situat în București, Calea Plevnei, nr. 5 – 7, ., împotriva sentinței civile nr.1347 din data de 05.05.2013 pronunțată de Judecătoria Slobozia.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 31.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
M. L. I. I. R. M. B. M. I. M.
Red.Tehnored.I.R.M.
2 ex./06.12.2013
Jud.fond.R. E. A.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 935/2013. Tribunalul... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1141/2013. Tribunalul IALOMIŢA → |
|---|
