Acţiune posesorie. Decizia nr. 961/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 961/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 18-04-2013 în dosarul nr. 37130/245/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 18 Aprilie 2013
PREȘEDINTE – D. I.
JUDECĂTOR – D. C.
JUDECĂTOR – S. C. C.
GREFER – I. G.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 961/2013
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de către G. N., G. V. împotriva sentinței civile nr. 1356 din 23.01.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, intimați fiind O. V. N., Intimat O. M., având ca obiect acțiune posesorie obligația de a face; plată lipsă folosință.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 12.04.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1356 din 23.01.2012 a Judecătoriei Iași, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții G. N. și G. V., în contradictoriu cu pârâții O. V. N. și O. M., au fost obligați reclamanții la plata diferenței de onorariu de 1112,66 lei în contul expertului M. V.. S-a respins cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
- Este de esența garantării derulării unui proces echitabil, faptul că reclamanții trebuie să-și justifice și să-și motiveze pretențiile deduse judecății, iar pârâții trebuie să-și susțină în contradovadă apărările – fie în formă defensivă, fie în formă ofensivă.
- Astfel, declarația introductivă a reclamanților cu care aceștia au investit instanța este următoarea: „Precizăm că terenul a fost validat în 1991, am fost puși în posesie cu o parcelă mai mare, din care face parte și terenul ocupat de O. de 1000 mp.
- Ab initio, reclamanții evocă, deci, o situație de fapt pe care o recunosc ca fiind în desfășurarea „…. au fost puși în posesie cu o parcelă mai mare….” și pe care își întemeiază propria pretenție, solicitând obligarea pârâților la lăsarea acelui teren – cu care au fost puși în posesie în 1991 și care este mai mare decât suprafața la care erau îndreptățiți potrivit Legii 18/1991 – în deplină și liniștită posesie, dar și la obligarea pârâților la ridicarea construcțiilor și la obligarea la plata lipsei de folosință a terenului.
- În condițiile în care pârâții au titlu valabil - nr._/2004 (din Anexa 3) emis pentru suprafața de 0,500 ha teren pe raza comunei Mogoșești, iar reclamantul recunoaște expres că reconstituirea și punerea în posesie s-a făcut în 1991 „cu o parcelă mai mare din care face parte și lotul ocupat de O. de 1000 mp” nu se poate admite ideea întemeierii dreptului reclamantului pe propria culpă, care, potrivit regulilor generale de drept nu poate constitui niciodată temeiul unei acțiuni în justiție – nemo allegans …propriam turpidudinem (nimeni nu-și poate invoca propria culpă ca temei de drept).
Ca atare, aserțiunea exprimată în care se arată că suprafața „ocupată abuziv de pârâtul O. N. – 664 mp trebuie coroborată cu cea în care se arată că „O. N. ar vrea să ocupe și …. datorită faptului că în titlul de proprietate nr._ . este teren intravilan și are ca vecini la est L. M. G. și nu G. Agripina”.
Concluzia care se degajă în urma coroborării tuturor probelor administrate este aceea că chestiunea de drept pusă în discuție de reclamanți ține de materia procedurii speciale de punere în posesie și emiterea titlurilor de proprietate – emise în baza Legii 18/1991 – pe care părțile aveau posibilitatea să o regleze la momentul măsurătorilor și a stabilirii vecinătăților și a amplasamentului – prevăzute în materia punerii în posesie.
Această situație este exprimată expressis verbis de către reclamanți, care afirmă că în 1991 a primit o suprafață mai mare din care face parte și lotul ocupat de O., situație confirmată și prin declarația martorului M. D..
Ca atare, în condițiile în care reclamantul nu și-a probat dreptul său care să-i legitimeze prezentul demers procesual, nefăcând dovada titlului care îl îndreptățește la obligarea pârâților la ridicarea construcției și la lăsarea terenului în liniștită posesie, acțiunea aceasta va fi respinsă ca fiind nefondată.
Este nerelevantă și de neacceptat cererea reclamanților, prin apărător, la termenul din data de 9 ianuarie 2012 prin care se solicită amânarea judecății și acordarea unui termen de judecată pentru a face dovada cu înscrisuri a faptului că terenul ce face obiectul cauzei se află în proprietatea surorii reclamantului G. Agripina și în posesia efectivă a reclamanților, dat fiind că acțiunea a fost înregistrată la data de 29.11.2010 iar instanța a dispus la termenul din 3 ianuarie 2011 – adresă către Barou a obligației avocatului reclamanților de a se prezenta în dosarul de față, constatând lipsa nemotivată a acestuia.
Finalmente, pentru toate considerentele de facto și de jure arătate, prezenta instanța de fond a respins acțiunea, cu efectul obligării reclamanților la plata diferenței de onorariu neachitat în contul expertului M. V. de 1112,66 lei și a respingerii cererii acestora de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții G. N. și G. V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a ignorat faptul că, din anul 1991, au fost posesorii terenului ocupat de pârâți abuziv. Acțiunea recurenților reclamanți s-a întemeiat pe dispozițiile art. 674, 676 C.pr.civ. și 1846 Codul Civil. La data de 06.04.2010 O. N. a construit pe calea de acces și a ocupat o parte din calea de acces și din . ce i-a fost reconstituită în proprietate lui G. Agripina. În mod greșit a apreciat instanța faptul că era necesară dovedirea dreptului de proprietate. Chiar pârâtul a recunoscut că terenul pe care l-a ocupat se află în posesia reclamanților și a cerut un termen pentru a-și retrage gardul astfel cum a fost înainte de 6.04.2010.
Arată recurenții faptul că terenul ce face obiectul prezentei cauze a fost reconstituit lui G. Agripina, sora reclamantei, aceasta dându-le posesia de la apariția lg. 18/1991.
Este invocată și practic Curții Constituționale – deciziile nr. 262/18.04.2002, 528/25.11.2004 și 269/24.01.2003. În ceea ce privește acțiunile posesorii legiuitorul a înțeles să restrângă obiectul probațiunii exclusiv la existența posesiei, ca stare de fapt.
Mai arată recurenții faptul că instanța de fond a încălcat dispozițiile prevăzute de art. 129 al. 5 C.pr.civ.
În dovedire s-a solicitat proba cu acte. În drept au mai fost invocate și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. pr.civ.
Recursul a fost depus în termen, motivat, semnat. La 26.02.2013 s-a admis în parte cererea de ajutor public judiciar, fiind redusă taxa de timbru; restul taxei de timbru a fost achitată de recurenți.
La fila 12 s-a depus o completare a motivelor de recurs.
La dosar nu s-a depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, sentința primei instanțe prin prisma motivelor de recurs, dar și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul va reține că recursul declarat de către reclamanți este neîntemeiat, față de următoarele considerente:
Instanța de recurs nu va avea în vedere completarea motivelor de recurs depuse la fila 13 dosar, acestea fiind depuse peste termenul prevăzut de legiuitor raportat la dispozițiile art. 303 al.2 și 306 C.pr.civ.
Primul motiv invocat de recurenți, referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 129 al.5 C.pr.civ., este nefondat având în vedere faptul că instanța a încuviințat probele solicitate de către părți, administrând în cauză proba cu înscrisuri, probele solicitate astfel încât au fost respectate dispozițiile art. 129 Cod procedură civilă .
În acest sens, instanța de contencios al drepturilor omului, a statuat, prin hotărârea dată în cauza M. C. și alții împotriva României (cererea nr._/04) că: „ 48. În jurisprudența constantă, Curții nu îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanță internă, interpretarea legislației interne revenind în primul rând autorităților naționale, în special curților și tribunalelor [Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, și Garcίa Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr._/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Misiunea încredințată Curții prin Convenție constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [a se vedea V. Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr._/01, 12 februarie 2004].49. După cum tocmai a observat Curtea din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, nimic nu dovedește că procedura desfășurată în acțiunea inițiată de către reclamanți la nivel național ar fi fost inechitabilă. În speță, persoanele în cauză au beneficiat de o procedură contradictorie și au putut, în diferitele stadii ale acesteia, să prezinte argumentele de fapt și de drept pe care le considerau pertinente pentru apărarea cauzei lor. Nu este de competența Curții să aprecieze elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o asemenea decizie, mai degrabă decât o alta. În cazul în care ar face acest lucru, ar depăși limitele misiunii sale [Kemmache împotriva Franței (nr. 3), 24 noiembrie 1994, pct. 44, . nr. 296‑C]. În prezenta cauză, aceasta nu identifică niciun semn de caracter inechitabil sau arbitrar, iar simplul fapt că instanțele, printr-o decizie motivată, s-au pronunțat în favoarea părții adverse nu este suficient pentru a pune sub îndoială caracterul echitabil al procedurii.”
Principiul rolului activ nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și apărarea intereselor acesteia. În această situație, rolul imparțial al instanței ar fi compromis, fiind afectat principiul egalității armelor. De altfel, această critică nu poate fi primită și pentru că, procesul civil este, ca regulă generală, un proces la intereselor private, astfel încât, rolul judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității, echilibru asigurat de către instanța de fond.
În acest sens, instanța de control judiciar reține din jurisprudența pronunțată în materie, respectiv decizia civilă nr.3255/21.04.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate intelectuală, deciziile nr. 2048/2000 a Curții de Apel București secția a IV-a civilă și nr. 666/2000 a Curții de Apel București secția a III-a civilă dar și deciziile nr. 1032/1975 și 975/1978 ale Tribunalului Suprem – secția civilă și decizia nr. 1115/1990 a Curții Supreme de Justiție – secția civilă .
In final, instanța de control judiciar reține aceeași practică a instanței supreme care, referindu-se la acest principiu al rolului activ, a statuat, într-o decizie de speță că: „Rolul activ nu înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art.1169 din Codul civil, instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime” (ICCJ, Secția C. administrativ și fiscal, decizia nr. 1975 din 5 iunie 2008).
În cauza de față reclamanții recurenți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 647 C.pr.civ. ce au fost abrogate în anul 2000. Au solicitat aceștia obligare pârâților să le lase în deplină și liniștită posesie suprafața de 1000 mp teren situat în intravilanul comunei Mogoșești, . la ridicarea unor construcții, plata lipsei de folosință pentru terenul respectiv de la data ocupării până la predarea efectivă.
Potrivit art. 674 alin.1 C.pr.civ. acțiunea posesorie în complângere este condiționată de îndeplinirea cumulativa a 3 condiții: să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare, reclamantul să facă dovada ca înainte de data tulburării sau deposedării a deținut bunul cel puțin un an și ultima condiție, posesia reclamantului să fie utilă sau neviciată.
Acțiunile posesorii în complângere și în reintegrare reglementate de art. 674 și 676 din codul de procedură civilă sunt acele acțiuni în justiție prin care posesorul tinde să restabilească situația de fapt existentă anterior tulburării sau deposedării, fără a se pune în discuție existența dreptului de proprietate sau a unui alt drept real asupra bunului. Astfel, justificarea acțiunilor posesorii rezidă în interesul de a reprima orice acte de tulburare a posesiunii ori de deposedare și de a menține o stare de fapt preexistentă, independent de sorgintea juridică a acesteia. Rațiunea consacrării acțiunilor posesorii, precum și perenitatea lor constau în aceea că, de regulă, posesia, ca situație de fapt, dă expresie dreptului de proprietate sau altui drept real, a căror prerogativă o constituie. Sub acest aspect, titularii acestor acțiuni sunt dispensați de obligația, deosebit de dificilă, de a face dovada dreptului de proprietate ori a altui drept real, pentru a-și demonstra calitatea procesuală activă în promovarea unor asemenea acțiuni.Pentru rațiuni de ordin pragmatic, constând în asigurarea celerității soluționării litigiilor cu un atare obiect și evitarea situațiilor conflictuale prelungite, legiuitorul a înțeles ca, în această materie, derogatorie de la dreptul comun, să restrângă obiectul probațiunii exclusiv la existența posesiei, ca stare de fapt, fără a se pune problema dovedirii titlului.
Însă, în ipoteza în care exercitarea posesiei de către altă persoană decât proprietarul orice acțiune este legitimată de existența unui drept real în patrimoniul posesorului, a titularului dreptului de proprietate de natură să împiedice exercitarea respectivei posesii se convertește într-un abuz de drept, posesorul fiind îndreptățit să se apere pe calea acțiunii posesorii, fără a se putea susține că, pe această cale, s-ar consacra preeminența unei stări de fapt împotriva adevăratului proprietar.
Astfel, în cauza de față – în care reclamanții nu posedă în baza unui titlu de proprietate, acesta aparținând unei alte persoane – este necesar să nu se confunde drepturile posesorilor rezultate din protecția juridică a posesiei, cu dreptul de a poseda, ce aparține doar proprietarului sau titularului unui alt drept real. Posesorul de fapt (cazul reclamanților) posedă fără a avea dreptul de a poseda iar din faptul posesiei rezultă unele drepturi în favoarea posesorului care sunt consecințe juridice ale posesiei iar nu consecințe juridice alte dreptului de a poseda. Proprietarul sau titularul unui alt drept real, doar, au dreptul de a poseda. Astfel, cererea posesorie poate fi făcută de cel ce deține lucrul în interesul său propriu și în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, aspect ce nu a fost dovedit în cauză prin probatoriul administrat.
La fila 26 fond s-a depus titlul de proprietate nr._/3.10.2002 emis pe numele lui G. Agripina în care este inclus terenul menționat însă, deși s-a învocat existența unei înțelegeri în sensul că G. Agripina le-ar fi permis posesia din 1nul 1991, nu este depusă nicio convenție încheiată de reclamanții recurenți cu aceasta, aspect arătat chiar de aceștia în concluziile scrise.
Potrivit art. 1847 C.civil precaritatea este unul din viciile posesiei, fiind echivalentă cu lipsa posesiei. Definiția precarității este dată de art. 1853 cod civil ce prevede faptul că actele pe care le exercităm asupra lucrului altuia sub nume precar nu constituie o posesie sub nume de proprietar Tot asemenea este posesia exercitată asupra unui lucru al altuia prin simpla îngăduință a proprietarului său - cazul de față. Rezultă faptul că precaritatea este deținerea lucrului fără animus possidendi, ci doar cu animus detinendi. Detentorul posedă pentru altul, deci nu sub nume de proprietar. În cauza de față intervertirea precarității în posesie nu poate avea loc prin simpla voință a detentorului precar ci doar în cazurile prevăzute de art. 1858 Cod civil: deținătorul primește cu bună credință de la un terț un titlu translativ de proprietate în privința lucrului deținut, detentorul precar neagă dreptul celui de la care deține lucrul prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său, lucrul este transmis prin act cu titlu particular translativ de proprietate de către deținătorul precar unei persoane de bună credință, respectiv transmisiunea lucrului cu titlu universal de către detentor dacă succesorul este de bună credință.
În aceste condiții, Tribubalul reține faptul că doar aparent sunt îndeplinite condițiile art. 674 Cpr.civ., neexistând însă certitudine asupra legitimității posesiei reclamanților.
Pe de altă parte, pârâții intimați ocupă – conform raportului de expertiză efectuat în cauză – 664 mp din terenul ce figurează în titlul surorii reclamantei recurente G. Agripina, ÎNSĂ în titlul pârâților depus la fila 43 dosar sunt trecuți eronat vecinii de la est și de la vest, astfel încât sora reclamantei recurente nu figurează ca vecin, expertul tehnic concluzionând raportat la planurile parcelare. În aceste condiții, reține Tribunalul, nu se poate vorbi de certitudine nici asupra delimitării terenului pârâților.
Față de aceste considerente, văzând dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă și având în vedere că, în cauză, nu sunt incidente niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă sau alte motive de ordine publică, instanța va respinge recursul formulat de reclamanții G. N. și G. Agripina împotriva sentinței civile nr. 1356/23.01.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, urmând să mențină hotărârea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții G. N. și G. Agripina împotriva sentinței civile nr. 1356/23.01.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.04.2013.
Președinte, I. D. | Judecător, C. D. | Judecător, C. C. S. |
Grefier, G. I. |
RED/TEHNORED – D.I./D.I.
2 EX – 25.06.2013
JUD. FOND – B. Ș.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 960/2013. Tribunalul IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 951/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
