Contestaţie la executare. Decizia nr. 968/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 968/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 19-04-2013 în dosarul nr. 13020/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
T. IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 19 Aprilie 2013
PREȘEDINTE – T. DOINIȚA
JUDECĂTOR – C. A. M.
JUDECĂTOR – C. C. E.
GREFER – I. G.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 968/2013
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de către C. De A. Iași, T. Iași împotriva sentinței civile nr._/09.07.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, intimați fiind R. C. M., Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași – Trezoreria Municipiului Iași, având ca obiect contestație la executare suspendare executare silită.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 05.04.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru 12.04.2013 când, având în vedere imposibilitatea participării la pronunțare a unuia dintre membrii completului de judecată întrucât se afla în concediu de odihnă, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr._/09.07.2012 pronunțată de Judecătoria Iași a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatorii C. de A. Iași și T. Iași în contradictoriu cu intimata – creditoare R. C. M. și cu terțul poprit Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași – Trezoreria Municipiului Iași, și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării silite, formulată de contestatorii C. de A. Iași si T. Iași, până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că intimata este creditoarea contestatorului în baza unei hotărâri judecătorești și că, întrucât debitorul nu a înțeles să își execute de bună-voie obligația, creditoarea-intimată a pus în executare silită titlul executoriu în dosarul de executare nr. 128/2012. Creanța constatată prin titlurile executorii, hotărâri judecătorești, reprezintă „drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului bugetar”, în sensul O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, astfel că aceste norme sunt aplicabile formal raportului juridic dedus judecății. Contestatorul nu a criticat titlurile executorii de care se prevalează intimata-creditoare în cadrul procesului de executare silită. Sentințele în temeiul cărora se realizează executarea silită sunt executorii de drept, în acord cu disp. art. 278 pct. 1 Cod procedură civilă.
A mai reținut instanța de fond că, potrivit disp. art. 372 Cod procedură civilă, executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești sau a unui alt înscris care, potrivit legii constituie titlu executoriu. În ceea ce privește hotărârile judecătorești, aceasta se execută numai dacă sunt învestite cu formulă executorie, afară de hotărârile executorii provizoriu și alte hotărâri prevăzute de lege. Or, în cea de-a doua categorie de hotărâri se pot include și sentințele pe baza cărora s-a solicitat încuviințarea executării silite și ulterior, în raport de refuzul executorului judecătoresc, s-a formulat prezenta contestație la executare. Potrivit disp. art. 399 Cod procedură civilă „ împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau efectuarea unui act atrage sancțiunea anulării.
Cu privire la criticile formulate de T. Iași, s-a reținut că acestea fac referire la absența caracterului exigibil al creanței cu privire la care a fost demarată procedura executării silite. Potrivit art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă, nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă (caracterele prevăzute de lege fiind stabilite în mod cumulativ și obligatoriu). De asemenea, potrivit disp. art. 381 Cod procedură civilă, când printr-o hotărâre s-a dat un termen de plată, executarea silită nu va putea fi efectuată înainte de împlinirea acelui termen (cu excepția cazurilor prevăzute de art. 382 ), iar potrivit dispozițiilor codului civil, ceea ce se datorează cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea termenului (art. 1414 Cod civil). Termenul este suspensiv, atunci când prin efectele sale amână data scadenței (art. 1412 Cod civil), iar când termenul suspensiv este stipulat în favoarea debitorului, acesta este singurul care poate renunța la beneficiul său ( art. 1413 cod civil).
Cu privire la fixarea unui atare termen și condiționarea obligației de plată a drepturilor salariale de un atare impediment, instanța de fond a reținut faptul că stabilirea termenului de eșalonare a plăților s-a efectuat de către legiuitor, prin O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare. Astfel, una dintre particularitățile fundamentale ale prezentei contestații rezidă în faptul că acordarea unui termen a fost efectuată chiar de legislativ. Cercetând prevederile O.U.G. nr. 71/2009, instanța de fond a constatat că acestea au suferit numeroase modificări de la data intrării în vigoare până la data introducerii acțiunii. Prin intermediul acestui act normativ, legiuitorul a urmărit să acorde un termen rezonabil în ceea ce privește acțiunea de plată a datoriilor de către stat, în contextul unor dificultăți economice ce reprezintă o realitate obiectivă pentru țara noastră. Prin urmare, plata acestor creanțe a fost inițial eșalonată până în 2012, stabilindu-se anual un cuantum procentual din acestea ce urma să fie plătit, respectiv în anul 2010 – 34% din valoarea titlului executoriu, în anul 2011 – 33% din valoarea titlului executoriu, în anul 2012 – 33% din valoarea titlului executoriu. Această eșalonare a plăților se referea la drepturi de natură salarială devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009. Ulterior, în anul 2011, textul ordonanței de urgență a fost din nou modificat, termenul fiind prelungit până în 2014 motivat de dificultățile întâmpinate în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a ordonanței de urgență. În prezent, textul ordonanței prevede faptul că „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. În cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept”. Astfel, aceste modificări legislative operate au prelungit termenul de acordare a drepturilor salariale, recunoscute creditorilor prin hotărâri executorii, de la 3 ani, la aproximativ 6 ani. Prin decizia nr. 190/2010 a Curții Constituționale s-a constatat că prevederile O.U.G. nr. 71/2009 nu sunt în dezacord cu dispozițiile constituționale. Cu toate acestea, prima instanță a reținut că la data pronunțării Curții, astfel cum rezultă din motivare, au fost avute în vedere doar situațiile de eșalonare până în 2012 a drepturilor salariale. Astfel, arată C. că ordonanța stabilește o perioada de 3 ani, ca termen maxim în care va fi realizată executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare. Așadar, adoptarea actului normativ supus controlului de constituționalitate a fost determinată de circumstanțele excepționale, care au impus instituirea unor măsuri, prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile, pronunțate în materia respectivă, fără ca prin aceasta sa se aducă atingere substanței acestor drepturi. Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele preturilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume. O.U.G. nr. 71/2009 are în vedere, în opinia Curții, rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim – asigurarea stabilității economice a țării – și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere – executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
În anul 2011, prin decizia nr. 1533/2011, C. Constituțională a revenit sub anumite aspecte asupra practicii sale inițiale și s-a pronunțat și asupra formei actualizate a O.U.G. nr. 71/2009 (care dispune eșalonarea plăților până în 2016), apreciind că se mențin aceleași considerente referitoare la termenul rezonabil, dar că acesta este un concept variabil, care trebuie interpretat prin prisma importanței drepturilor pentru societate. Astfel, C. a observat că „miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societății, întrucât se pune în discuție chiar stabilitatea sa economică, în timp ce pentru creditorii statului, respectiv personalul bugetar plătit din fonduri publice, miza constă în recuperarea unor suplimente la salariul/indemnizația/solda de bază, care, deci, nu afectează dreptul constituțional la salariu”.
A mai reținut instanța de fond că potrivit art. 11 alin. 2 din Constituție, raportat la art. 20 din Legea fundamentală, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii (astfel cum este și cazul Convenției Europene ) fac parte din dreptul intern și, de asemenea, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între acestea și legea internă, au prioritate reglementările internaționale, cu o singură excepție și anume cea a cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Mai mult, în acord cu prevederile art. 146 lit. d din Constituția României, una dintre atribuțiile fundamentale ale Curții Constituționale constă în verificarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Această verificare implică analiza conformității legii interne cu dispozițiile din Constituție. Pe cale de consecință, revine instanțelor naționale atribuția de a interpreta și aplica dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, în litigiul dedus judecății, cu respectarea legii fundamentale, dar și a dispozițiilor anterior amintite referitoare la eventualul conflict între dispozițiile interne și dispozițiile internaționale la care România este parte, în privința drepturilor omului. Instanța a reținut și decizia nr. 59/2007 a Curții Constituționale, în care însăși curtea a reținut că „întrucât iregularitatea constatată nu vizează neconstituționalitatea legii ci o absență de corelație între legile interne și dreptul comunitar pertinent, o majoritate de 7 judecători ai Curții Constituționale a decis că legea criticată este constituțională” (pronunțându-se pe cale de consecință în limitele verificării compatibilității Constituție – drept intern). Cu toate că decizia invocată se referă la prevederile din dreptul comunitar, instanța a reținut că, pentru identitate de rațiune, ea trebuie aplicată și raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. C. a refuzat constant să controleze constituționalitatea transpunerii directivelor în dreptul național sau să verifice conformitatea legii interne cu dreptul comunitar originar. În toate aceste cazuri a procedat la o interpretare a legii interne în lumina dreptului comunitar aplicabil, pentru a extrage sensul real al actului normativ verificat, dar s-a menținut în limitele unui autentic control de constituționalitate, comparând conținutul normativ astfel degajat din legea națională cu Constituția, fără a aduce atingere dreptului comunitar.
Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat că se impune verificarea conformității O.U.G. nr. 71/2009 cu prevederile relevante din CEDO, finalitatea fiind stabilirea existenței proporționalității între măsura adoptată de legislativ și interesul creditorului care se bucură de o hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, s-a reținut că procesul civil parcurge două faze: judecata și executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația. În analiza acestui examen, instanța a reținut cu prioritate faptul că, începând cu decizia curții din cauza Hornsby contra Greciei, s-a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a statuat că, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, C. a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat C. că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Tot astfel, prin Hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva Romaniei, C. Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecatorești. C. a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza S. împotriva României nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit careia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanță în ceea ce privește postul sau categoria de salariați în discutie; conflictele obișnuite de muncă nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autoritatii de stat.
Față de totalitatea considerentelor expuse, prima instanță a subliniat faptul că initmata din prezenta cauză, în calitate de creditoare, beneficiază de o creanță certă, recunoscută printr-o hotărâre irevocabilă și susceptibilă de a fi pusă în executare, având pe cale de consecință un „bun” în sensul Protocolului nr. 1 CEDO. În condițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile fundamentale de drept internațional.
Cu privire la intervenția legislativă, instanța a reținut că O.U.G. nr. 71/2009 constituie ceea ce jurisprudența europeană cataloghează a fi o „ingerință” în dreptul creditorului de a-și vedea materializat dreptul de creanță, după derularea unei etape de judecată, finalizate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Ca orice ingerință asupra unui drept, intervenția legislativă va trebui să verifice condițiile stabilite de conveție în sensul acceptării acesteia: să fie prevăzută de lege, să fie justificată și să fie proporțională cu scopul urmărit. Referitor la prima condiție, s-a reținut că ingerința este prevăzută de o lege în vigoare, ce a suferit modificări succesive, în sensul reeșalonării sumelor ce urmează a fi plătite de către statul romând persoanelor îndreptățite. Cu privire la scopul urmărit de legiuitor, acesta vizează protecția stării de stabilitate a țării, prin amânarea plăților ce trebuie efectuate în virtutea unor drepturi recunoscute retroactiv. Este adevărat că situația economică a României impune luarea unor măsuri specifice situațiilor de criză și că evitarea unui colaps financiar nu poate fi realizată decât prin adoptarea unor măsuri restrictive, însă nu se poate spune ab initio că plata unor drepturi salariale ce trebuiau avansate de către stat, drepturi ce au fost recunoscute imperativ constituie un „drept mai puțin urgent sau mai puțin important”. Recunoașterea retroactivă a existenței unei situații de inechitate la nivelul salariilor plătite nu echivalează cu recunoașterea unor drepturi a căror materializare mai poate aștepta, cel puțin pe o durată nedefinită de timp.
Cu privire la suspendarea de drept a executării silite, reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, prima instanță a reținut Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, prin care C. a stabilit că „în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile”. Rezultă așadar că, o intervenție legislativă în sensul eșalonării nu poate fi exclusă, însă aceasta trebuie să ia în considerare anumite criterii și marje ce trebuie respectate, astfel încât să nu se transforme într-o negare fundamentală a substanței dreptului. Soluționând Cererea nr. 60.858/00 și pronunțând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, C. Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădita de fonduri a unității militare debitoare. Cu toate acestea, în mod diferit, în cauza Bourdov c. Rusiei, C. a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului. Este sarcina statului, în speță debitor, de a executa hotărârile judecătorești dacă factorii care împiedică sau blochează executarea deplină și în timp rezonabil a acestora sunt sub controlul autorităților (Cauza Yuriy Nikolayevich I. împotriva Ucrainei, Hotărârea din 15 octombrie 2009, paragraful 54, sau Cauza Sokur împotriva Ucrainei, Hotărârea din 26 aprilie 2005, paragraful 33). Executarea unei hotărâri nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod excesiv (cauza Lunari contra Italiei, hot. nr.11/ianuarie 2001). Astfel, în speță, s-a reținut că trebuie verificat dacă acordarea unui termen de grație din 2010, până în 2016 constituie o măsură proporțională sau nu cu scopul urmărit și care este unul legitim, reprezentat de protecția economiei naționale. Realizând o analiză comparativă a acestor principii statuate de curte cu situația generată în dreptul intern de O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, instanța de fond a apreciat că prevederile din dreptul român sunt în măsură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces (în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei). Astfel, prin modificările aduse O.U.G. nr. 71/2009 prin O.U.G. nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012. La o analiză obiectivă a perioadei stabilite (punctul terminus fiind anul 2016), instanța a apreciat că aceasta este nejustificat de mare, termenele de plată dobândind un caracter incert (nefiind prevăzută luna/trimestrul/semestrul anilor menționați în actul normativ în care se va achita cuantumul procentual stabilit) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului. Eșalonarea plății debitului nu poate echivala cu o garanție a plății acesteia, cu atât mai mult cu cât termenele au fost schimbate la intervale mici de timp. „Recunoașterea” debitului de către stat, despre care se face vorbire, nu aduce creditorilor nici un avantaj în plus față de cel oferit de hotărârile judecătorești în care acțiunile le sunt admise în tot sau în parte. În Cauza G. și Kekec împotriva Turciei (Hotărârea din 7 iunie 2011) s-a arătat că statul nu se poate prevala de lipsa de fonduri pentru a nu își onora debitul rezultat dintr-o hotărâre judecătorească (paragraful 22), astfel încât o întârziere de 7 și 8 ani în executarea unor hotărâri judecătorești încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenție (paragraful 23).
Pe cale de consecință, invocarea de către contestator a dispozițiilor legale referitoare la lipsa fondurilor speciale de la bugetul de stat nu poate fi reținută. Statul nu se poate prevala în neexecutarea obligațiilor sale de neluarea de către organele abilitate, în calcul a acestor obligații, la momentul adoptării bugetului pentru anul următor. Măsurile administrative trebuie să fie întotdeauna subordonate atribuțiilor și obligațiilor clar stabilite de lege sau titluri executorii. Astfel, eventuala neincludere în bugetul de stat a unor fonduri cu această destinație nu poate să demonstreze decât lipsa unor măsuri concrete de îndeplinire a obligațiilor, neprezentând importanță, din acest punct de vedere motivul ce a stat la baza unei atare inacțiuni.
Potrivit dispozițiilor art. 3731 alin.1 Cod procedură civilă, debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de C. Europeană a Drepturilor Omului. Or, atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și făcând în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă. Invocarea dificultăților financiare cu care se confruntă statul român, în contextul actual nu poate justifica o amânare nedeterminată a plății unor drepturi salariale, pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive de către instanțele naționale. Orice ingerință trebuie să fie aptă de a respecta „justul echilibru” între imperativele interesului general și cele de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Statul are desigur, posibilitatea de a alege modalitățile de aducere la îndeplinire a scopurilor propuse, revenind instanței de judecată, în această situație sarcina de a cântări dacă sunt justificate consecințele, prin prisma interesului general. Lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia face să existe, prin urmare, un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11, alin. 2, și 20 alin. 2 din Constituția României. Analiza anterioară asupra proporționalității vine să dea efect nu numai principiului constituțional, ci și principiului loialității convenționale, care angajează statele semnatare să procedeze în sensul compatibilității dreptului lor intern cu prevederile din textul convenției.
În ceea ce privește argumentele contestatorului privind dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002, instanța de fond a apreciat faptul că acestea sunt neîntemeiate. În acest sens, s-a constatat faptul că executorul judecătoresc nu a indicat un cont anume pentru a fi executat silit și nu rezultă faptul că s-ar fi executat sume destinate cheltuielilor de organizare, funcționare și personal. Mai mult, din topografia textelor de lege și interpretarea gramaticală a art. 1 din O.G. nr. 22/2002, rezultă că aceste dispoziții sunt aplicabile numai în caz de plată voluntară. Este evident că primele două articole din O.G. nr. 22/2002 se referă la executarea voluntară de către instituțiile publice a creanțelor stabilite prin titlurile executorii. În art. 3 din O.G. nr. 22/2002 se prevede că „în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de platã în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”. De această dată legiuitorul nu a mai prevăzut expres nici un impediment în ceea ce privește executarea silită, putându-se deduce faptul că sunt supuse executării toate sumele, inclusiv sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate. Pe de altă parte, nu se poate invoca lipsa includerii în buget a sumelor de bani necesare plății, debitorul având obligația de a procura sumele respective, conform aceluiași act normativ. În ceea ce privește termenul de 6 luni, stabilit de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, instanța de fond a reținut că acest termen curge de la data primirii de către debitor a somației de plată comunicată de organul de executare competent. După trecerea acestui termen, fără ca instituțiile publice să fi achitat integral creanțele datorate creditorilor, aceștia din urmă pot solicita începerea executării silite potrivit normelor Codului de procedură civilă sau altor acte normative. În cazul executării silite prin poprire executarea silită începe odată cu emiterea adresei de înființare a popririi, aceasta fiind, în acest caz special, primul acte de executare silită. Întrucât nu s-a prevăzut expres, executarea silită prin poprire se realizează fără somație și atunci când debitor este o instituție sau o autoritate publică. Se poate deduce că, în cazul executării silite prin poprire, termenul de 6 luni începe să curgă de la data primirii adresei de înființare a popririi, dar numai în cazul în care executarea nu poate începe sau continua din cauza lipsei fondurilor. Acest termen de 6 luni ar echivala cu un nou moratoriu legal, pe lângă termenele acordate de O.U.G. nr. 71/2009. Această amânare pentru 6 luni a executării creanțelor este necesară pentru a fi obținute fondurile necesare de către instituțiile sau autoritățile publice debitoare. Nu se poate susține că O.G. nr. 22/2002 stabilește o altă procedură în ceea ce privește procedura executării silite prin poprire, astfel încât nici în cazul executării silite îndreptate împotriva instituțiilor sau autorităților publice nu este necesară emiterea unei somații atunci când forma de executare silită aleasă este poprirea. Astfel, emiterea adresei de înființare a popririi are rolul de a marca, eventual, începerea curgerii termenului de șase luni, cu îndeplinirea condiției suplimentare a dovedirii lipsei fonduurilor. Anularea adresei de înființare a popririi ar putea fi atrasă doar în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009. Or, cu privire la această ordonanță instanța de fond a reținut că aplicarea ei produce efecte care nu sunt conforme cu dispozițiile CEDO, iar în raport de dispozițiile O.G. nr. 22/2002 adresa de înființare a popririi a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, de la comunicarea ei începând să curgă termenul de șase luni.
Prima instanță a mai reținut și faptul că debitorul trebuie să probeze lipsa temporară a fondurilor și a demersurilor efectuate în vederea obținerii acestora. Or, în speță, debitorul nu a făcut dovada demersurilor pe care le-a întreprins pentru obținerea fondurilor, depunând la dosar doar înscrisuri din care rezultă faptul că sumele din conturile pe care le are deschise la terțul poprit nu sunt supuse executării. Pe de altă parte, nu se poate invoca lipsa includerii în buget a sumelor de bani necesare plății, debitorul având obligația de a procura sumele respective, conform aceluiași act normativ.
De asemenea, s-a mai reținut de către instanța de fond și sarcina disproporționată pe care acest act normativ o impune creditorului care, după ce a obținut un titlul executoriu, se vede obligat să aștepte încă șase luni, fără a avea certitudinea că în acest interval debitorul va obține fondurile necesare achitării creanței sale, pentru ca, doar ulterior, să demareze procedurile de executare silită.
Cât privește motivele de nelegalitate a adresei de înființare a popririi, s-a reținut că stabilirea cuantumului creanței a fost efectuată în baza calculului furnizat prin departamentul de contabilitate al Tribunalului Iași, iar cât privește cheltuielile de executare, acestea respectă dispozițiile Legii nr. 188/2000.
Referitor la capătul accesoriu de cerere privind suspendarea executării silite până la momentul rămânerii irevocabile a prezentei acțiuni, s-a reținut că art. 403 Cod procedură civilă lasă la latitudinea instanței suspendarea, ca urmare a constatării unor motive temeinice, executării silite până la soluționarea cauzei. Ca orice măsură procesuală, deși legea nu stabilește motivele considerate temeinice, suspendarea trebuie să fie susținută de rațiuni apte de a pune în evidență interesul superior al debitorului față de cel al creditorului, pentru încuviințarea unei atare măsuri. Prin suspendarea executării silite se urmărește evitarea producerii unor pagube fie greu reparabile, fie imposibil de reparat printr-o executare intempestivă, pentru care nu există indicii de legalitate sau temeinicie suficiente. În plus, legiuitorul stabilește posibilitatea de suspendare până la soluționarea cauzei, acest moment procesual referindu-se la soluționarea pe fond în primă instanță și nu soluționarea irevocabilă. Nu se poate realiza o interpretare extensivă a textelor de lege decât în măsura în care o atare interpretare nu ar încălca principiul imposibilității de a adăuga la lege. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să acorde posibilitatea suspendării până la rămânerea irevocabilă ar fi inserat expres această mențiune. Or, intenția legiuitorului nu a fost aceasta din urmă, ci cea expusă anterior, oferind posibilitatea de a „amâna executarea silită până la darea unei soluții în primă instanță”, în considerarea argumentelor analizate de aceasta. Deși în mod corespunzător, analiza unei atare cereri la ultimul termen de judecată ar trebui să atragă respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de suspendare, față de modalitatea de formulare a acestui petit, precum și motivele indicate de către contestatoare, instanța a respins cererea ca neîntemeiată, apreciind că nu există la momentul soluționării prezentei contestații rațiuni întemeiate și apte de a justifica o măsură de suspendare a procedurii în discuție, în considerarea tuturor argumentelor anterior dezvoltate.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat recurs recurenții T. Iași și C. de A. Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul T. Iași a susținut în motivarea recursului faptul că sentința recurată este nemotivată în raport de motivele pentru care s-a formulat contestația la executare, instanța de fond neanalizând nici unul dintre motivele invocate în contestație. Singurele referiri din considerentele sentinței recurate vizează decizia nr. 1/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără însă ca analiza instanței de fond să vizeze în concret aspectele de nelegalitate ale actelor de executare, respectiv ale executării silite însăși.
Mai invocă recurentul faptul că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cele existente fiind străine de apărările invocate pe calea contestației la executare. Disp. art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă obligă instanța de fond la argumentarea soluției pronunțate, prin prezentarea argumentelor pe care le-a considerat pertinente și operante în cauză cu motivarea înlăturării argumentelor invocate de părți. Or, în speță, susține recurentul că instanța de fond nu a înlăturat apărările și susținerile formulate, considerentele sentinței recurate nu vizează nici unul din motivele de nelegalitate ale actelor de executare silită contestate și ale executării silite însăși, invocate. Referirile instanței de fond la forța supralegislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului, prioritare față de dreptul intern, incidența deciziei nr. 1/2012 a ÎCCJ și a jurisprudenței CEDO în materia executării silite declanșate împotriva statului nu au legătură cu prezenta cauză. De altfel, legalitatea (nulitatea) unui act de executare se stabilește prin raportare la dispozițiile de drept intern și nu prin raportare la tratate sau convenții internaționale.
Recurentul mai susține faptul că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii. În acest sens, invocă recurentul decizia de inadmisibilitate pronunțată de CEDO la data de 04.09.2012 în cauza D. și alții împotriva României (cererea nr._/2008), prin care s-a reținut că sistemul eșalonării plăților și perioada eșalonării nu încalcă art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1 adițional. În consecință, instanța de fond a făcut o greșită analiză a dispozițiilor legale incidente, inclusiv cele prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în Protocolul 1 la Convenție, respectiv jurisprudența indicată în considerente.
De asemenea, recurentul a reiterat motivele expuse în cuprinsul contestației la executare și a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației la executare.
În dovedirea recursului, recurentul T. Iași a solicitat proba cu înscrisuri.
Recurenta C. de A. Iași a susținut în motivarea recursului faptul că sentința instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în condițiile în care instanța a înlăturat de la aplicare disp. O.U.G. nr. 71/2009. Mai susține recurenta că prin O.U.G. nr. 71/2009 nu se contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la CEDO, că nu se neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu se refuză punerea în aplicare a acestora, măsura reeșalonării neafectând substanța dreptului de proprietate, ci fiind doar o modalitate de executare a unor titluri executorii, neinterzisă de CEDO și compatibilă cu dispozițiile constituționale, după cum a statuat și C. Constituțională prin decizia nr. 188/2010 sau decizia nr. 1533/2011.
Recurenta a invocat și decizia de inadmisibilitate a CEDO pronunțată în cauza D. și alții c. României, concluzionând că eronat Judecătoria Iași a reținut că O.U.G. nr. 71/2009 este contrară CEDO. De asemenea, s-a precizat de către recurentă că au fost nesocotite și dispozițiile speciale în materie de executare silită aplicabile instituțiilor publice debitoare, respectiv O.G. nr. 22/2002, C. de A. Iași, ordonator terțiar de credite, nedispunând de sumele necesare executării, iar executarea silită fiind demarată direct, fără respectarea termenului de 6 luni impus de O.G. nr. 22/2002.
Recurenta mai susține faptul că adresa de înființare a popririi este lovită de nulitate absolută întrucât în conținutul acesteia nu se face referire la sumele de bani ce nu pot fi urmărite silit. Prin adresele de înființare a popririi se solicită, în mod nelegal, poprirea tuturor sumelor de bani aflate la dispoziția Curții de A. Iași, această instituție, după poprire, fiind practic în imposibilitatea de a mai funcționa.
De asemenea, recurenta invocă faptul că executarea silită este nelegală întrucât creanța nu are caracter cert, lichid și exigibil. Neclaritățile izvorâte din titlurile executorii conduc la o dublă executare a creanței.
Recurenta a mai invocat că și cheltuielile de executare sunt disproporționate față de forma de executare aleasă de creditoare și de faptul că nu s-a dovedit modalitatea prin care a stabilit sumele de bani datorate.
Pentru toate aceste motive, recurenta C. de A. Iași a solicitat admiterea recursului.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de recurs invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
La data de 23.01.2012, intimata R. C. M. a formulat cerere de executare silită a titlurilor executorii reprezentate prin sentința civilă nr. 1643/23.10.2009 și sentința civilă nr. 1681/28.10.2009 pronunțate de T. Iași, formându-se astfel dosarul de executare nr. 145/2012 al B. T. V. B..
Prin încheierea pronunțată la data de 06.02.2012 în dosarul nr._ al Judecătoriei Iași s-a încuviințat executarea silită a titlurilor executorii reprezentate prin sentința civilă nr. 1643/23.10.2009 și sentința civilă nr. 1681/28.10.2009 pronunțate de T. Iași, la cererea creditoarei R. C. M. împotriva debitorilor C. de A. Iași, T. Iași și Ministerul Justiției.
La data de 02.04.2012 a fost întocmit de către executorul judecătoresc procesul – verbal privind cheltuielile de executare.
Prin adresele de poprire nr. 145/2012 din data de 02.04.2012 emise de B. T. V. B. s-a declarat înființată poprirea asupra conturilor pe care debitorii T. Iași și C. de A. Iași le dețin la Trezoreria Iași, respectiv asupra conturilor pe care debitorul Ministerul Justiției le deține la Trezoreria București.
Împotriva executării silite declanșate la cererea creditoarei R. C. M., debitorii T. Iași și C. de A. Iași au formulat prezenta contestație la executare.
Potrivit disp. art. 372 Cod procedură civilă, executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești sau a unui alt înscris care, potrivit legii constituie titlu executoriu, iar potrivit art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă, nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă (caracterele prevăzute de lege fiind stabilite în mod cumulativ și obligatoriu). Astfel, pentru a se putea declanșa procedura execuțională, este necesar ca respectiva creanță să fie exigibilă, respectiv să ajunsă la scadență. În cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă numai în momentul împlinirii acelui termen.
Or, în speță, creanța creditorului nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență. Astfel, în ceea ce privește titlurile executorii a căror executare a fost solicitată de creditoare, legiuitorul a stabilit termene suspensive de executare.
În acest sens, potrivit disp. art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare astfel: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit disp. art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Or, raportat la disp. art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, instanța de recurs reține că actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 145/2012, inclusiv încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria Iași la data de 06.02.2012 în dosarul nr._, sunt nelegale.
Se mai reține de către instanța de recurs că prima instanță a apreciat că prezenta contestație la executare este neîntemeiată în raport de jurisprudența CEDO, lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia făcând să existe un conflict între normele din Convenție și normele interne.
Or, practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului a relevat o soluție contrară prin Hotărârea dată cu privire la cererea nr._/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, hotărâre publicată în Monitorul oficial al României nr. 709/17.10.2012. Astfel, prin această hotărâre, C. Europeană a reamintit faptul că executarea unei hotărâri judecătorești face parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 (Hornsby contra G., 19.03.1997) și că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, neexecutarea putând aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei în condițiile în care hotărârea judecătorească în favoarea sa poate da naștere unei creanțe care poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. De asemenea, o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească, o întârziere în executare neputând fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat de art. 6 alin 1 CEDO (Hornsby, citată anterior, Jasiuniene împ. Lituaniei, nr._/98). Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării în termen rezonabil, C. a luat în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților și obiectul hotărârilor de executat, respectiv comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (Young, James și Webster împ. Regatului Unit, 1981).
Învestită să se pronunțe cu privire la respectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, C. a considerat că legiuitorul ar trebui să beneficieze, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urmă. De asemenea, C. a reținut că respectă modul în care legiuitorul stabilește cerințele interesului public, în afara situației în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de un fundament rezonabil (Mellacher și alții c. Austriei, 19 decembrie 1989, § 45, . nr. 169). În plus, C. a considerat incompatibilă cu exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției o planificare a plății datoriilor stabilite pe cale judecătorească, atunci când actul de planificare nu era «lege» în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mébaghichvili c. Georgiei, nr. 2507/03, § 61, CEDO 2005-VIII) sau când mecanismul planificării, chiar dacă răspunde noțiunii de «lege», fusese aplicat de manieră defectuoasă (Suljagić c. Bosniei-Hețegovina, nr._/02, §§ 56-57, 3 noiembrie 2009).
În speță, C. a observat că nu i se reproșează Guvernului pârât că ar fi refuzat să execute hotărârile judecătorești recunoscând reclamanților drepturi de natură patrimonială și că părțile interesate nu pretind că dispozițiile legale adoptate în materie vizau să lipsească de efecte aceste hotărâri judecătorești. Reclamanții se plângeau în principal de eșalonarea executării creanțelor care le sunt datorate în virtutea hotărârilor judecătorești, hotărâtă pe cale legislativă. Astfel, C. a reținut că este învestită să examineze dacă această eșalonare, astfel cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.
În acest sens, C. Europeană a constatat că între 2008 și 2011 statul român a adoptat mai multe acte normative care suspendau de jure executarea silită a creanțelor funcționarilor în temeiul hotărârilor judecătorești și introduceau un sistem de executare a acestor creanțe ce consta în plăți anuale, în tranșe. Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care stabilea plata creanțelor în tranșe anuale, din 2010 până în 2012. În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 stabilea că plata sumelor datorate s-ar face tot în trei tranșe anuale, dar între 2012 și 2014. În sfârșit, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a extins aceste plăți pe cinci ani, din 2012 până în 2016, cu rate progresive, începând cu 5% în primul an și 35% în ultimul an. Guvernul a justificat aceste măsuri prin faptul că în 2008 țara se confrunta cu o situație de dezechilibru bugetar important, susceptibil să pună în pericol integritatea financiară a țării. În opinia sa, acest dezechilibru rezulta, printre altele, dintr-un număr mare de hotărâri judecătorești care acordau anumitor categorii de funcționari, pe cale de interpretare a dispozițiilor legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, degradarea situației financiare a țării a continuat și după anul 2008, într-un context de criză financiară foarte severă care afecta numeroase țări, astfel încât Guvernul a trebuit să adapteze mecanismul eșalonării la realitățile economice.
Instanța europeană a amintit că deja s-a pronunțat că măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice pot fi considerate că urmăresc un scop de utilitate publică (M. și S. împotriva României (dec), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Sulcs împotriva Lituaniei (dec)_/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec) nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012). În speță, s-a reținut că începând cu anul 2009, România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale sunt mai în măsură, spre deosebire de judecătorul internațional, să determine ceea ce este de «utilitate publică», C. fiind gata să admită că, astfel cum susține și Guvernul, măsurile contestate urmăreau un scop de utilitate publică.
Pentru a determina dacă respectivele măsuri erau proporționale scopului urmărit – stabilirea unui echilibru bugetar evitând înrăutățirea situației sociale – C. a apreciat că trebuie verificat dacă, în speță, felul în care au fost tratați reclamanții a permis menținerea unui echilibru între interesele în cauză. Astfel, s-a reținut că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate între februarie și aprilie 2008 și că, deși mecanismul eșalonării stabilit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat eșalonările stabilite, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești menționate. S-a mai reținut că, potrivit legislației în vigoare, reclamanții au primit începând cu octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30% din suma totală a creanțelor datorate. În septembrie 2010, le-a fost plătită o sumă suplimentară, echivalentul a 25% din a doua tranșă de 34% din cuantumul total, chiar dacă potrivit O.U.G. nr. 45/2010, a doua tranșă trebuia achitată în 2012. Astfel cum legea o impunea, cuantumul sumelor plătite era de fiecare dată indexat cu indicele prețurilor din data plății. În prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală datorată, restul acesteia trebuind să fie plătit, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Niciun act din dosar nu arată că Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți. Ținând cont că o parte semnificativă a creanțelor datorate reclamanților deja le-a fost plătită acestora, C. a reținut că nu se poate considera că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată. În orice caz, văzând ansamblul tuturor elementelor de mai sus și a contextului particular al prezentei cauze, C. a considerat că eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerat nerezonabilă.
În consecință, pentru toate aceste motive, C. Europeană a considerat că cererea este în mod vădit nefondată și că trebuie respinsă, făcând aplicarea art. 35 § 3 lit. a și art. 35 § 4 din Convenție.
Or, se reține de către instanța de recurs că aceste concluzii ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile și în speță, în cauză fiind respectate graficele de plată prevăzute de lege până la acest moment. Intimata nu a invocat în apărare o situație contrară, iar intervenția legiuitorului în sensul eșalonării plății drepturilor câștigate prin hotărâri judecătorești nu poate fi apreciată ca fiind contrară Convenției atât timp măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice sunt considerate că urmăresc un scop de utilitate publică, autoritățile statului respectând mecanismul eșalonării și dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești menționate.
Pe cale de consecință, în condițiile în care s-a statuat de C. Europeană compatibilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 cu prevederile Convenției Europene, iar prezenta executare silită a fost pornită cu încălcarea termenului suspensiv legal ce afectează creanța obiect al executării, fiind încălcate prevederile art. 379 Cod procedură civilă, instanța de recurs reține că actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 145/2012 sunt nelegale, executarea silită urmând a fi anulată în întregime.
Față de această soluție, reținând că actele de executare sunt nelegale, instanța de recurs apreciază că nu se mai impune analizarea și a celorlalte motive de motive de recurs invocate de către recurente.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă, va admite recursurile și va modifica în parte sentința instanței de fond, în sensul că va admite contestația la executare formulată de către contestatorii C. de A. Iași și T. Iași și va anula actele de executare îndeplinite în dosarul de executare nr. 415/2012 al Biroului executor Judecătoresc T. B. și încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria Iași la data de 6.02.2012 în dosarul nr._ .
De asemenea, instanța de recurs va menține dispoziția instanței de fond privind respingerea cererii de suspendare a executării silite, această cerere rămânând fără obiect având în vedere soluția pronunțată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către T. Iași respectiv C. de A. Iași împotriva sentinței civile nr._/9.07.2012 pronunțată de Judecătoria Iași pe care o modifică in parte, respectiv:
Admite contestația la executare formulată de către contestatorii C. de A. Iași și T. Iași în contradictoriu cu intimata R. C. M. și terțul poprit Administrația Finanțelor Publice Iași – Trezoreria Municipiului Iași.
Anulează actele de executare îndeplinite în dosarul de executare nr. 415/2012 al Biroului Executor Judecătoresc T. B. și încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria Iași la data de 6.02.2012 (ds. nr._ ).
Menține dispoziția instanței de fond privind respingerea cererii de suspendare a executării silite.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 19.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
T.D. C.A.M. C.C.E. I.G.
Red./tehnored. C.C.E.
2 ex.,18.07.2013
Judecător fond: G. T.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 225/2013. Tribunalul IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 964/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
