Ordin de protecţie. Decizia nr. 1216/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1216/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 17-05-2013 în dosarul nr. 1176/866/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 17 Mai 2013
PREȘEDINTE – T. DOINIȚA
JUDECĂTOR – I. C.
JUDECĂTOR – D. C.
GREFER – I. G.
DECIZIE Nr. 1216/2013
Ministerul Public a fost reprezentat prin
PROCUROR - A. C.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de paratul A. P.- O. împotriva sentinței civile nr. 955 din 20.03.2013 pronunțata de Judecătoria P., intimată fiind A. O. - L., autoritate tutelară P. . obiect ordin de protecție.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul as.av. N. I. substituie av. C. V. și av. C. C. pentru intimată.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Av. N. I. pentru recurent, depune la dosar delegația de substuire a d-lui av. C. V..
Instanța, având în vedere că apărătorul ales al recurentului este dl. av. C. V. iar apărătorul ales al intimatei este d-na av. C. C., pune în vedere acesteia să precizeze dacă este rudă cu apărătorul recurentului.
Av. C. C. învederează instanței că ea a reprezentat intimata și la instanța de fond și nu a cunoscut până la acest moment că recurentul îl va angaja pe dl. av. C. V. care este socrul său.
Instanța îi aduce la cunoștință recurentului că apărătorul său și al intimatei sunt afini, respectiv apărătorul intimatei este nora apărătorului său și îi pune în vedere să precizeze dacă în această situație stăruie să fie asistat tot de dl. av. C. V..
Recurentul învederează instanței că dorește să fie reprezentat de dl. av. C. V..
Instanța, având în vedere dispozițiile art. 152 Noul Cod de Procedură Civilă, supune dezbaterilor calificarea căii de atac incidentă în cauză.
Av. N. pentru recurent, având cuvântul, precizează că în cauză calea de atac incidentă este cea a apelului.
Av. C. pentru intimată, având cuvântul, precizează că în cauză calea de atac incidentă este cea a apelului.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, precizează că în cauză calea de atac este cea a apelului.
Instanța califică ca apel calea de atac incidentă în cauză potrivit art. 152 Noul Cod de Procedură Civilă coroborat cu art. 7 din Legea nr. 76/2012. Supune dezbaterilor excepția inadmisibilitatea recursului în raport de dispozițiile art. 457 alin.3 Noul Cod de Procedură Civilă.
Av. N. pentru recurent având cuvântul, solicită admiterea excepției inadmisibilității recursului raportat la dispozițiile art. 457 alin.3 din Noul Cod de Procedură civilp, cu comunicarea hotărârii ce se va pronunța, urmând ca termenul de atac să curgă de la comunicare.
Av. C. C. pentru intimată, având cuvântul, solicită admiterea excepției și respingerea ca inadmisibil a recursului, urmând să se considere că hotărârea a fost deja comunicată.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, solicită admiterea excepției și respingerea recursului ca inadmisibil.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei P. la data de 25.02.2013, reclamanta A. O. L. a chemat în judecată pe pârâtul A. P. O., pentru emiterea unui ordin de protecție prin care pârâtul să fie obligat la păstrarea unei distanțe minime determinate față de reclamanta și copii acesteia, față de locuința acestora, dar și față de școala unde minorii învață până la soluționarea cererii de divorț și instituirea unui ordin judecătoresc provizoriu care să-i interzică pârâtului de a mai avea contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod cu reclamanta și minorii rezultați din căsătorie sau de a se mai deplasa la școala unde învață minorii, fără somație și deîndată, conform Legii nr. 217/2003. Totodată, reclamanta a solicitat încredințarea provizorie a celor patru minori, în sensul stabilirii locuinței acestora la reclamantă până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii de divorț.
În motivare, s-a arătat că pe rolul Judecătoriei P. este introdusă acțiunea de divorț cu nr._, având ca părți pe reclamanta A. O. L. și pârâtul A. P. O.. Din căsătorie au rezultat minorii A. L. I., născut la data de 17.07.2004, A. P. I., născut la data de 02.07.2009, A. E. G., născut la data de 23.04.2007 și A. Olivian M., născut la data de 21.10.2005. Din data de 16.01.2013, reclamanta a precizat că locuiește împreună cu minorii la casa părinților săi, din cauza violențelor fizice și psihice exercitate de către pârât, la care a fost supusă atât ea cât și minorii în mod repetat.
Conform art. 26 alin. 2 din Legea nr. 217/2003 cererea este scutită de taxa judiciară de timbru.
La cerere s-a atașat cererea-tip de emitere a unui ordin de protecție, conform Anexei la Legea nr. 217/2003, prin care s-a arătat că se solicită obligarea pârâtului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de reclamantă, de minori, obligarea pârâtului la păstrare unei distanțe minime determinate față de reședința, locul de muncă și de unitatea de învățământ a minorei și interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod cu reclamanta, încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora.
Prin sentința civilă nr. 955 din 20.03.2013 Judecătoria P. a admis în parte cererea pentru emiterea unui ordin de protecție formulată de reclamanta A. O. L., având CNP_, cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat „C. A.”, cu sediul în Mun. P., ., ., ScB, ap. 11, . în contradictoriu cu pârâtul A. P. O., având CNP_4, cu domiciliul în ., jud. Iași, cu citarea Autorității Tutelare – P. S..
A dispus emiterea prezentului ordin de protecție prin care dispune interzicerea pentru pârâtul A. P. O., având CNP_4, a oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu reclamanta A. O. L., având CNP_ pentru o perioada de 60 zile, începând cu data pronunțării prezentei hotărâri, respectiv 20.03.2013.
A stabilit, în mod provizoriu, locuința minorilor A. L. I., născut la data de 17.07.2004, A. P. I., născut la data de 02.07.2009, A. E. G., născut la data de 23.04.2007 și A. Olivian M., născut la data de 21.10.2005 la domiciliul reclamantei în ., jud. Iași, la familia A. C. și Artemisia.
A interzis pârâtului A. P. O., având CNP_4 contactul cu minorii A. L. I., născut la data de 17.07.2004, A. P. I., născut la data de 02.07.2009, A. E. G., născut la data de 23.04.2007 și A. Olivian M., născut la data de 21.10.2005, în alte condiții decât în prezența bunicilor materni A. C. și Artemisia.
Executorie.
S-a dispus comunicarea deîndată structurilor Poliției Române a Comunei S., jud. Iași.
În baza art. 27 alin. 3 și 4 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, onorariul avocatului B. R. s-a dispus a fi plătit Baroului de Avocați Iași (Baroul P.) din fondurile speciale ale MJLC.
A reținut instanța de fond următoarele motive:
Reclamanta A. O. L. se află într-o relație de căsătorie cu pârâtul A. P. O. din data de 12.04.2004, conform actului de căsătorie înregistrat sub nr. 6 din data de 12.04.2004, fila 9, din relația celor doi rezultând minorii A. L. I., născut la data de 17.07.2004, A. P. I., născut la data de 02.07.2009, A. E. G., născut la data de 23.04.2007 și A. Olivian M., născut la data de 21.10.2005. De aproximativ două luni părțile nu mai locuiesc împreună în domiciliul conjugal, reclamanta locuind împreună cu minorii în locuința părinților reclamantei.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie persoana a cãrei viațã, integritate fizicã sau psihicã ori libertate este pusã în pericol printr-un act de violențã din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlãturãrii stãrii de pericol, sã emitã un ordin de protecție, prin care sã se dispunã, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre urmãtoarele mãsuri - obligații sau interdicții:
a) evacuarea temporarã a agresorului din locuința familiei, indiferent dacã acesta este titularul dreptului de proprietate;
b) reintegrarea victimei și, dupã caz, a copiilor, în locuința familiei;
c) limitarea dreptului de folosințã al agresorului numai asupra unei pãrți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajatã încât agresorul sã nu vinã în contact cu victima;
d) obligarea agresorului la pãstrarea unei distanțe minime determinate fațã de victimã, fațã de copiii acesteia sau fațã de alte rude ale acesteia ori fațã de reședința, locul de muncã sau unitatea de învãțãmânt a persoanei protejate;
e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localitãți sau zone determinate pe care persoana protejatã le frecventeazã ori le viziteazã periodic;
f) interzicerea oricãrui contact, inclusiv telefonic, prin corespondențã sau în orice alt mod, cu victima;
g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute;
h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora.
Văzând dispozițiile legale care reglementează emiterea ordinului de protecție, instanța constată că acesta poate fi emis în condițiile dovedirii de către reclamante a unor acte de violență exercitate asupra sa de către pârât, acte de violență ce se pot manifesta, conform art. 3 din Legea nr. 217/2003 prin orice acțiune sau inacțiune intenționatã, cu excepția acțiunilor de autoapãrare ori de apãrare, manifestatã fizic sau verbal, sãvârșitã de cãtre un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacã ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrarã de libertate. Constituie, de asemenea, violențã în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertãțile fundamentale.
Conform art. 4, violența în familie se manifestã sub urmãtoarele forme:
a) violența verbalã - adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, amenințãri, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare;
b) violența psihologicã - impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stãri de tensiune și de suferințã psihicã în orice mod și prin orice mijloace, violențã demonstrativã asupra obiectelor și animalelor, prin amenințãri verbale, afișare ostentativã a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum și alte acțiuni cu efect similar;
c) violența fizicã - vãtãmarea corporalã ori a sãnãtãții prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de pãr, înțepare, tãiere, ardere, strangulare, mușcare, în orice formã și de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrãvire, intoxicare, precum și alte acțiuni cu efect similar;
d) violența sexualã - agresiune sexualã, impunere de acte degradante, hãrțuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol conjugal;
e) violența economicã - interzicerea activitãții profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existențã primarã, cum ar fi hranã, medicamente, obiecte de primã necesitate, acțiunea de sustragere intenționatã a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a susține familia, impunerea de munci grele și nocive în detrimentul sãnãtãții, inclusiv unui membru de familie minor, precum și alte acțiuni cu efect similar;
f) violența socialã - impunerea izolãrii persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventãrii instituției de învãțãmânt, impunerea izolãrii prin detenție, inclusiv în locuința familialã, privare intenționatã de acces la informație, precum și alte acțiuni cu efect similar;
g) violența spiritualã - subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii necesitãților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderãrii la credințe și practici spirituale și religioase inacceptabile, precum și alte acțiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.
Din dispozițiile Legii nr. 217/2003 rezultă că pentru a se emite un ordin de protecție trebuie să existe o anumită situație premisă, și anume ca viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea unei persoane să fie pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru de familie.
Din relațiile solicitate de către instanță Poliției Comunei S. rezultă că în decursul anului 2013, reclamanta a înregistrat două sesizări la organele de poliție invocând comportamentul violent al pârâtului, dosarele penale înregistrate sub nr. 752/P/2013 și 1050/P/2013 fiind în curs de cercetare la organele de poliție.
Prin răspunsul la interogatoriu, pârâtul A. P. O. nu a recunoscut că ar exercita acte de violență verbală sau psihică asupra reclamantei sau a minorilor.
Fiind ascultați în prezența psihologului N. A., minorii A. Olivian M. și A. L. I. au arătat ambii că pârâtul a exercitat acte de violență fizică și psihică asupra sa și a celorlalți frați, cât și asupra reclamantei în prezența lor.
Instanța constată că ambii minori au răspuns, potrivit vârstei lor, la fiecare întrebare în mod detaliat, fără a exista momente în care aceștia să nu înțeleagă întrebările adresate sau să formuleze răspunsuri contradictorii. Dimpotrivă, instanța reține că minorul A. Olivian M. a fost coerent în relatări, în ciuda vârstei fragede a acestuia, oferind detalii exacte și în coroborare cu relatările sale.
Din modul de exprimare a minorilor și de a răspunde la întrebările adresate, din sentimentele exprimate de către aceștia prin intermediul răspunsurilor formulate, instanța constată ca fiind evidentă existența unei stări tensionate dintre reclamanta A. O. L. și pârâtul A. P. O., audierea minorilor creând certitudinea instanței că situația actuală a reclamantei A. O. L. poate pune în pericol integritatea psihică a acesteia cât și a minorilor, existând o stare conflictuală între cei doi soți ce necesită intervenția autorităților statului prin luarea, cu caracter provizoriu, a uneia dintre măsurile prevăzute de art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003.
Analizând proporționalitatea și necesitatea măsurilor solicitate de către reclamantă, față de situația de fapt reținută, instanța constată că acestea sunt întemeiate doar în parte, și anume în ceea ce privește interzicerea pentru pârât a oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, doar cu reclamanta H. L., nu și în ceea ce privește copiii acestora, A. L. I., născut la data de 17.07.2004, A. P. I., născut la data de 02.07.2009, A. E. G., născut la data de 23.04.2007 și A. Olivian M..
Instanța constată că prin dispunerea unei măsuri precum obligarea pârâtului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de reclamantă ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a minorilor i s-ar aduce atingere dreptului pârâtului la libertatea de circulație, putându-i-se limita libertatea de mișcare a pârâtului prin prezența reclamantei în anumite locuri. Este adevărat că un astfel de drept la liberă circulație protejat prin Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale art. 2, în continuare Protocolul nr. 4, art. 2, (care nu se referă doar la libertatea de circulație a unui cetățean în statele membre ale Uniunii Europene, dar și în cadrul aceluiași stat, într-o anumită regiune) nu este un drept absolut ci suporta unele limitări, însă astfel de limitări trebuie să fie proporționale și necesare pentru atingerea scopului avut în vedere prin instituirea lor.
Astfel, prin Protocolul nr. 4 art. 2, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane de a circula liber pe teritoriul unui stat, exercitarea acestui drept putând face obiectul unei restrângeri prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Măsura obligării pârâtului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de reclamantă ori față de alte locuri expres determinate îndeplinește condiția de a fi prevăzută de lege, respectiv art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, însă nu respectă cerința de fi proporțională și, prin concluzie, nici necesară pentru protejarea drepturilor reclamantei sau a minorilor, respectiv dreptul la viață, integritate psihică, fizică și la libertate.
Instanța constată că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea posibilității dispunerii măsurii obligării pârâtului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de reclamantă ori față de alte locuri expres determinate, este cel de a înlătura o stare de pericol în care s-ar afla victima unor violențe de familie. Pentru ca instanța să dispună luarea unei astfel de măsuri prin care să aducă atingere dreptului la liberă circulație, actele de violență, stabilite în mod cert, exercitate de către pârât asupra reclamantei și a minorilor trebuie să pună în pericol viața, integritatea fizicã sau psihicã ori libertatea acestora. Or, din probatoriul administrat instanța nu poate reține că reclamanta și nici minorii se află într-o astfel de stare de pericol ce nu ar putea fi înlăturată decât prin luarea unei astfel de măsuri. Integritatea psihică a reclamantei și a minorilor este într-adevăr atinsă, însă măsura interzicerii oricărui contact al pârâtului cu reclamanta A. O. L. este aptă prin ea însăși de a înlătura starea de pericol în care se află aceștia, măsura obligării pârâtului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de reclamantă, de minori ori față de alte locuri expres determinate nefiind una proporțională și nici necesară la acest moment.
În ceea ce privește copiii rezultați din căsătoria părților, instanța constată, atât din înscrisurile depuse cât și din cele declarate de către minori, că starea psihică a acestora se află într-o stare de pericol accentuată de starea de tensiune în care se află mama sa, reclamanta A. O. L., provocată de neînțelegerile dintre cei doi soți. Înlăturarea acestei stări de tensiune prin interzicerea oricărui contact al pârâtului cu reclamanta A. O. L. este de natură a proteja minorii, fiind totodată suficientă, în condițiile situației de fapt actuale, pentru înlăturarea stării de pericol adusă integrității psihice a minorilor.
Din probatoriul administrat nu se poate stabili cu certitudine exercitarea unor acte de violență repetate din partea pârâtului față de reclamanta A. O. L. care să pună în pericol viata sau integritatea fizică a acesteia, însă se constată fără dubiu o stare de tensiune care pune în pericol integritatea psihică a reclamantei și, prin urmare și a fiilor săi.
Martorii audiați la propunerea reclamantei, respectiv părinții acesteia A. C. și A. Atimesia au declarat că au asistat personal la o scenă de violență exercitată de către pârât asupra reclamantei, eveniment ce a produs și separația în fapt a părților începând cu data de 16.01.2013. Martorii arată că nu au mai văzut în mod direct astfel de scene, însă au constatat urme de violență fizică asupra reclamantei cât și asupra minorilor, iar în ceea ce privește minorii, bunicii materni nu au văzut un comportament violent fizic în mod direct, ci doar din relatările copiilor și a urmelor prezentate de aceștia. În seara de 16.01.2013, bunicii materni precizează că au fost anunțați de către minorul A. L. I. despre violențele fizice exercitate de către pârât asupra reclamantei, minorii prezentând o vădită stare de frică.
Spre deosebire de părinții reclamantei, tatăl pârâtului și sora acestuia din urmă declară că nu au asistat niciodată la astfel de evenimente violente între părți, tatăl pârâtului locuind în aceeași curte cu locuința conjugală a părților, iar sora acestuia fiind vecină apropiată, cu care se află în relații foarte strânse, aceasta vizitând părțile zilnic. Martora pârâtului R. M. declară că nu a văzut niciodată urme de violențe asupra reclamantei sau minorilor, iar separarea părților ar fi fost produsă de existența unei relații extraconjugală în care ar fi angajată reclamanta.
Din analiza declarațiilor testimoniale administrate în prezenta cauză, instanța constată că în data de 16.01.2013 a existat un conflict între reclamată și pârât, în care pârâtul a exercitat acte de agresiune fizică asupra reclamantei de natură a pune în pericol integritatea fizică a acesteia, conflict la care au asistat martorii A. C. și A. Atimesia, spre deosebire de martorii R. M. și A. P. care nu au fost prezenți, cât și copiii rezultați din căsătoria părților, fiindu-le astfel atinsă integritatea psihică a minorilor. Instanța nu poate reține cu certitudine, din probatoriul succint administrat conform dispozițiilor care reglementează astfel de cauze, exercitarea unor acte de violență fizică repetate asupra reclamantei și nici asupra minorilor, căsătoria acestora decurgând de aproximativ 9 ani, timp în care organele de poliție nu au fost sesizate decât în cursul anului 2013 de către reclamantă, în legătură cu comportamentul violent al pârâtului, la dosarul cauzei nefiind depuse nici acte medicale care să susțină această teorie. Însă, instanța subliniază că probatoriul administrat dovedește fără dubiu faptul că integritatea psihică a reclamantei și a minorilor este pusă în pericol.
Interzicerea oricărui contact al pârâtului cu reclamanta pentru o perioadă de 60 zile este de natură a crea atât reclamantei cât și copiilor acesteia o stare de siguranță, remediind astfel starea de pericol adusă în prezent integrității psihice ale acestora.
Această măsură este prevăzută de lege și necesară pentru înlăturarea stării de pericol în care se află reclamanta și minorii, neaducând atingere în mod neproporțional vreunui drept al pârâtului.
Interzicerea oricărui contact al pârâtului și cu minorii A. L. I., A. P. I., A. E. G. și A. Olivian M. ar putea interveni doar în condițiile dovedirii unei stări de pericol certe și fără dubiu, la care a fi supuși aceștia de către pârât. Pentru o astfel de măsură drastică, trebuie avut în vedere interesul superior al minorilor și acesta constă în păstrarea legăturilor în mod concret cu ambii părinți, cu excepția situațiilor în care astfel de legături ar fi nocive pentru minori. Orice copil are nevoie să fie crescut de ambii părinți și niciun argument de principiu nu poate înlătura această nevoie, împrejurările nerelevante nu constituie motive temeinice în acest sens (de exemplu, un părinte se face vinovat de violențe conjugale). În stabilirea unei astfel de măsuri solicitate de către reclamantă, respectiv interzicerea oricărui contact al pârâtului cu fiii săi, trebuie avute în vedere doar fapte concrete care trebuie dovedite. Probatoriul trebuie să poarte asupra următoarelor elemente cumulative: starea de pericol în care se află minorii; stabilirea unei legături de cauzalitate între această stare de pericol si păstrarea legăturilor personale între minori și pârât, demonstrarea faptului că soluția constă în interzicerea oricărui contact al pârâtului cu aceștia.
Or, din probatoriul administrat în prezenta cauză instanța nu poate reține dovedirea faptului concret al soluției interzicerii oricărui contact. În același sens sunt și anchetele sociale realizate în prezenta cauză de către Autoritatea Tutelară atât la domiciliul reclamantei, fila 64, cât și la domiciliul pârâtului, fila 62, concluziile inspectorilor asistenți sociali arătând că pârâtul prezintă atașament față de cei patru minori, aceștia din urmă fiind atașați de reclamantă și bunici materni, prezentând totodată reținere în a locui împreună cu pârâtul.
De asemenea, fișele psihologice realizate de către Cabinetul Individual de Psihologie R. F. privind minorii A. L. I. și A. Olivian M., filele 23-27, arată că minorii sunt dezvoltați normal pentru vârsta acestora, cu o tendință ușoară depresivă.
Martora R. M. a declarat că ambii părinți ajută la pregătirea școlară a minorilor, pârâtul participând în mod activ la creșterea și educarea copiilor.
Instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce fac parte integrantă din dreptul intern conform art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituție. În cauza Eriksson contra Suediei, Curtea Europeanăastatuat cu valoare de principiu, că, în lumina drepturilor garantate de Convenție, contactele reciproc acceptate ale copilului cu părintele său constituie un element fundamental al vieții de familie. Același principiu a fost aplicat și în cauza Monory contra României și în cauza Ignaccolo-Zenide contra României, subliniindu-se că, în cazul în care copiii nu sunt suficient de maturi pentru a-și exprima ei înșiși în mod clar propriile preferințe, instanța trebuie să promoveze interesele superioare ale acestora.
Față de cele arătate mai sus și având în vedere că minorii se află la o vârstă fragedă, care permite consolidarea relațiilor cu tatăl acestora și că eventualele dificultăți de acomodare a minorilor trebuie analizate în raport cu importanța protejării dreptului copilului de a fi apropriat de ambii părinți și al tatălui de a veghea la creșterea și educarea acesteia, instanța apreciază că soluția care se impune față de starea de tensiune în care se află minorii este aceea a păstrării legăturilor personale între pârât și fiii acestuia, însă doar în prezența bunicilor materni, față de care minorii prezintă o stare de atașament și încredere. Starea de temere pe care cei doi minori ascultați de către instanță au prezentat-o față de ideea de a fi singuri în prejma tatălui lor poate fi remediată prin prezența bunicilor materni care le oferă acestora o stare de siguranță.
Relațiile conflictuale dintre părinții minorilor sunt de natură să îngrădească comunicarea care, în mod firesc, trebuie să existe între copil și tată, și care trebuie să decurgă în mod firesc, fără nici o restrângere. Dimpotrivă, prin permiterea pârâtului de a păstra contactul cu minorii în prezența bunicilor materni, este asigurată atât starea de siguranță a minorilor cât și posibilitatea .acestora de a păstra legăturile personale cu ambii părinți.
Față de aceste aspecte, instanța apreciază că o astfel de măsură este de natură să asigure realizarea unei relații afective și a unei stabilități emoționale între tată și fii, crearea unei astfel de legături de afectivitate fiind doar în interesul minorilor, contribuind la echilibrul acestora.
Față de concluziile probatoriului administrat, văzând și dispozițiile art. 23 din Legea nr. 217/2003 cât și faptul că reclamanta oferă toate garanțiile necesare pentru asigurarea unui climat propice creșterii armonioase, educării și dezvoltării intelectuale ale celor patru minori, astfel cum rezultă și din raportul de anchetă socială realizat în cauză, instanța va stabili în mod provizoriu, locuința minorilor A. L. I., născut la data de 17.07.2004, A. P. I., născut la data de 02.07.2009, A. E. G., născut la data de 23.04.2007 și A. Olivian M., născut la data de 21.10.2005 la domiciliul reclamantei în ., jud. Iași, la familia A. C. și Artemisia.
Conform art. 31, ordinul de protecție se comunicã de îndatã structurilor Poliției Române în a cãror razã teritorialã se aflã locuința victimei și a agresorului. Ordinul de protecție prin care se dispune oricare dintre mãsurile prevãzute la art. 23 alin. (1) se pune în executare de îndatã, de cãtre sau, dupã caz, sub supravegherea poliției. Pentru punerea în executare a ordinului de protecție, polițistul poate intra în locuința familiei și în orice anexã a acesteia, cu consimțãmântul persoanei protejate sau, în lipsã, al altui membru al familiei. Organele de poliție au îndatorirea sã supravegheze modul în care se respectã hotãrârea și sã sesizeze organul de urmãrire penalã în caz de sustragere de la executare.
Potrivit art. 32 încãlcarea oricãreia dintre mãsurile prevãzute la art. 23 alin. (1) și dispuse prin ordinul de protecție constituie infracțiunea de nerespectare a hotãrârii judecãtorești și se pedepsește cu închisoare de la o lunã la un an. Împãcarea pãrților înlãturã rãspunderea penalã.
Având în vedere aceste argumente, instanța în temeiul art. 23 alin. 1 lit f și h, art. 27-29 din Legea nr. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, instanța va admite în parte cererea pentru emiterea unui ordin de protecție formulată de reclamanta A. O. L. în contradictoriu cu pârâtul A. P. O., și va emite un ordin de protecție prin care va dispune interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu reclamanta A. O. L. pentru o perioada de 60 zile, începând cu data pronunțării prezentei hotărâri, respectiv 20.03.2013.
La expirarea duratei mãsurilor de protecție, persoana protejatã poate solicita un nou ordin de protecție, dacã existã indicii cã, în lipsa mãsurilor de protecție, viața, integritatea fizicã sau psihicã ori libertatea i-ar fi puse în pericol.
Persoana împotriva cãreia s-a dispus o mãsurã prin ordinul de protecție pe durata maximã poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea mãsurii dispuse.
Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs pârâtul A. P. –O. care a formulat următoarele critici:
Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a disp. art. 485 Noul cod civil pct.8 Teza II. Motivarea reclamantei referitoare la episodul din 16.01.2013 nu sunt reale. Reclamanta și-a preconstituit probe pentru procesul de divorț. Depozițiile martorilor indică faptul că reclamanta se află sub influența nefastă a părinților săi. Cu depozițiile martorilor A. și R. s-a probat că recurentul nu re o conduită agresivă la adresa minorilor. Reclamanta a acționat in acest mod pentru se pune la adăpost de culpa in destrămarea căsătoriei motivată de o relație extraconjugală pe care a inițiat-o.
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:Prin sentința civilă nr. 20.03.2013 a Judecătoriei P., s-a admis cererea de instituire ordin de protecție, formulata de reclamanta Calea de atac dată de instanța de fond a fost aceea a recursului în 3 zile de la pronunțare, specificându-se faptul că cererea de recurs urmează a se depune la Judecătoria P. sub sancțiunea nulității.
Raportat la momentul introducerii acțiunii tribunalul a reținut aplicabilitatea Noului Cod de Procedură Civilă în forma republicată la 03.08.2012.Astfel, la 30.01.2013 s-a aprobat OUG 4/2013 ce modifică Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului cod de procedură civilă și stabilește la art. I faptul că art. 81 din Lg. 76/2012 se modifică, urmând a avea cuprinsul redat mai jos:„Art. 81. Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, cu completările ulterioare, intră în vigoare la data de 15 februarie 2013”. Conform art. 3 din Lg. 76/2012 de punere în aplicare a legii 134/2010 dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după ..
În consecința cauza va fi analizată raportat la dispozițiile legii 134/2010 republicată privind Codul de Procedură Civilă.
Cererea de recurs s-a formulat de către avocatul reclamantei recurente în termenul legal de 3 zile prevăzut de legiuitor, fiind depusă în mod corect la instanța a cărei hotărâre s-a atacat conform art. 490 C.pr.civ.
Conform acestei dispoziții coroborate cu cea prevăzută de art. 471 C.pr.civ. cererea a fost regularizată de completul investit cu soluționarea cererii.
Prin întâmpinare reclamanta A. O.-L. a solicitat respingerea recursului, susținând in genere că instanța a decis temeinic emiterea ordinului de protecție, criticile recurentului vizează doar relevanța depozițiilor martorilor corect apreciate de instanță.
Recursul a fost motivat, fiind scutit de plata taxei de timbru conform art. 26 al.2 Lg. 217/2003.
La primul termen de judecată instanța a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepție ce a fost pusă în discuția părților.
Astfel, conform Legii nr. 217 din 22 mai 2003 (*republicata*) pentru prevenirea si combaterea violentei in familie, art. 30 al. 1 hotărârea prin care se dispune ordinul de protecție este supusă numai recursului, în termen de 3 zile de la pronunțare dacă s-a dat cu citarea părților și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.
Conform Legii nr. 76 din 24 mai 2012 (*actualizata*)
pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă, art. 7: „(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară”.
În aceste condiții, calea de atac prevăzută de lege este cea a apelului, motiv pentru care instanța de control judiciar
a și pus în dezbaterea părților calificarea corectă a căii de atac.
Conform art. 457 al.1 C.pr.civ. hotărârea judecătorească este supusă doar căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Astfel, conform al.2 mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
Aceasta este și situația în dosarul de față; instanța de fond a dat prin hotărârea pronunțată calea de atac a recursului deși legea o prevede pe cea a apelului. Legiuitorul a apreciat că, într-o asemenea ipoteză, sancțiunea este a respingerii recursului ca inadmisibil, prevedere menționată în cuprinsul art. 459 al.2 C.pr.civ.
Semnificația art. 457 al.1 C.pr.civ. este aceea că în concursul dintre o mențiune greșită în dispozitivul hotărârii cu privire la denumirea căii de atac ce se poate promova împotriva unei hotărâri judecătorești și dispoziția legală ce reglementează aceste aspecte are prioritate cea din urmă.
Norma ce cuprinde sancțiunea inadmisibilității dă expresie principiului conform căruia o cale de atac neprevăzută de lege este inadmisibilă, motiv pentru care instanța investită cu soluționarea ei nu va mai fi îndreptățită să o convertească într-o cale de atac admisibilă.
Prin aplicarea acestei reguli părțile nu sunt prejudiciate ci, dimpotrivă, au răgazul și posibilitatea de a adopta conduita procesuală pusă la dispoziție de lege, ceea ce răspunde pe deplin rigorilor unei proceduri echitabile.
Conform art. 457 al.3 C.pr.civ. prezenta decizie se comunică din oficiu tuturor părților ce au luat parte la judecata în care s-a pronunțat hotărârea atacată, de la data comunicării deciziei începând să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
Pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul va respinge – ca inadmisibil – recursul declarat de către pârâtul A. P.- O. împotriva sentinței civile nr. 955 din 20.03.2013 pronunțata de Judecătoria P..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de paratul A. P.- O. împotriva sentinței civile nr. 955 din 20.03.2013 pronunțata de Judecătoria P..
Dispune comunicare din oficiu a hotărârii ambelor părți.
Definitiva.
Pronunțata in sedinta publica azi, 17.05.2013.
Președinte, Doinița T. | Judecător, C. I. | Judecător, C. D. |
Grefier, G. I. |
RED. ȘI TEHN./T.D./3.06.2013/2 EX
Judecătoria P.:C. I.
| ← Exercitarea autorităţii părinteşti. Hotărâre din... | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 1212/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
