Pretenţii. Decizia nr. 2217/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2217/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 23-10-2013 în dosarul nr. 4243/866/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 23 Octombrie 2013
Președinte - A. M. C.
Judecător E.-C. P.
Judecător E. C.
Grefier I. A. G.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2217/2013
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe recurentul R. M. și pe intimatul P. T., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul, personal și intimatul, personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că intimatul a depus întâmpinare, în 2 exemplare, după care,
Instanța, în temeiul art. 159 și 1591 alin.4 Cod procedură civilă constată că este competentă general, material și teritorial în soluționarea cauzei. Constată recursul formulat și motivat în termen, semnat, legal timbrat.
Instanța înmânează recurentului un exemplar al întâmpinării formulate de intimat.
La interpelarea instanței, părțile precizează că nu pot soluționa litigiul pe cale amiabilă. Recurentul solicită ca intimatul să îi restituie materialele, avansul de 400 de lei și cheltuielile de judecată.
Intimatul precizează că a început lucrarea solicitată, iar unele dintre materialele pe care le-a primit nu mai pot fi folosite.
Nemaifiind alte cereri de formulat și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Recurentul, personal, solicită admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Intimatul, personal, precizează că a început să efectueze lucrarea.
Instanța reține cauza spre soluționare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 477/12.02.2013 pronunțată de Judecătoria P. în dosarul nr._, s-a respins cererea reclamantului R. M. în contradictoriu cu pârâtul P. T.; s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele acestei sentințe s-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei P. sub nr._ din 02.10.2012, reclamantul R. M. a solicitat obligarea pârâtului P. T. la plata sumei de 920 lei, reprezentând 95 lei contravaloarea a cinci saci ciment, 250 lei contravaloare plasă sârmă, 21 lei contravaloare unei bare de fier, 24 lei contravaloare glazvand, 145 lei contravaloare trei saci mozaic, 35 lei contravaloare transport materiale și 400 lei acont plătit acestuia.
În motivarea cererii, s-a arătat că între părți a intervenit o înțelegere verbală, prin care pârâtul s-a angajat să-i construiască un capac la cavoul care se află în Cimitirul Sfântul P. și P. Sodomeni. Cu această ocazie, în cursul lunii iunie 2012, a achiziționat materialele sus-arătate și le-a depozitat la pârât, transportul costându-l 35 lei. Potrivit obiceiului locului, s-au înțeles ca prețul lucrării să fie de 800 lei, dându-i pârâtului un acont de 400 lei, însă, acesta, cu rea credință, nu i-a executat lucrarea, ajungând până acolo încât i-a impus un regim abuziv de plată decât cel inițial. A depus diligențele necesare atât la poliție, cât și prin notificare, însă pârâtul a dat dovadă de rea-credință, în sensul că nu i-a recunoscut în totalitate cheltuielile ocazionate de executarea lucrării și a făcut în așa fel încât materialele depozitate la acesta se află într-o stare avansată de degradare.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1531 Noul Cod Civil.
Cererea a fost legal taxată și timbrată.
În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat proba cu interogatoriu și martori.
În susținerea cererii, reclamantul a anexat copie după următoarele înscrisuri: notificare către pârât și două bonuri fiscale.
Pârâtul, legal citat, nu a formulat întâmpinare, dar s-a prezentat în instanță pentru a-și preciza poziția procesuală.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri și martori, fiind audiați, pentru reclamant, martorul U. V., iar, pentru pârât, martorul P. M. și D. V., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma materialului probatoriu administrat în cauză și normelor legale aplicabile, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 920 lei, reprezentând 95 lei contravaloarea a cinci saci ciment, 250 lei contravaloare plasă sârmă, 21 lei contravaloarea unei bare de fier, 24 lei contravaloare glazvand, 145 lei contravaloare trei saci mozaic, 35 lei contravaloare transport materiale și 400 lei acont plătit acestuia, întemeindu-și cererea pe răspunderea contractuală, solicitând executarea prin echivalent.
De altfel, potrivit unei jurisprudențe constante, confirmată legislativ prin art. 1350 alin. 3 din Noul Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare de la data de 01.10.2011, ori de câte ori între părți a intervenit un contract, aceste nu pot opta în favoarea răspunderii delictuale, fiind ținuți de răspunderea contractuală, răspundere ce presupune un acord de voință prealabil al părților în sensul producerii de efecte juridice.
Din analiza motivelor cererii de chemare și a răspunsului pârâtului la interogatoriul din oficiu, instanța a reținut că între reclamant și pârât a intervenit în iunie 2012 o convenție nescrisă, prin care pârâtul s-a obligat să edifice pentru reclamant un capac la cavoul care se află în Cimitirul Sfântul P. și P. Sodomeni, în schimbul manoperei de 800 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 1350 Noul Cod civil, orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Așadar, neexecutarea voluntară a obligațiilor contractuale de către creditor dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în natură și la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obține prestația care i se datorează sau de constrângerea debitorului în același scop. În situația în care executarea în natură nu mai este posibilă, creditorul este îndreptățit să pretindă o satisfacție prin echivalent bănesc.
Astfel, pentru angajarea răspunderii civile contractuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere), existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției debitorului, constând în intenția sau în culpa acestuia. Din momentul în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, se naște dreptul subiect al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său, fiind necesar ca debitorul să fie pus în întârziere și să existe o clauză de neresponsabilitate.
În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta constă fie într-o inacțiune (neexecutarea totală sau parțială a obligației), fie într-o acțiune (executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației).
În ceea ce privește vinovăția, se reține că pentru a fi angajată răspunderea civilă contractuală este necesar ca fapta ilicită să fie imputabilă debitorului ei, adică debitorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o. Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care debitorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite, constând în intenția sau în culpa acestuia. Deci, în materie contractuală operează o prezumție de vinovăție a debitorului, potrivit art. 1548 Noul Cod Civil, acesta, în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, trebuind, pentru a nu fi angajată răspunderea lui contractuală, să facă dovada unei cauze care îl exonerează de răspundere.
În ceea ce privește prejudiciul, instanța a reținut că acesta, în materie răspunderii civile contractuale, reprezintă consecințele păgubitoare, patrimoniale și nepatrimoniale, suportate de către creditor ca efect al neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere de către debitor a obligației asumate prin contract.
Instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale. Astfel, prin probatoriului administrat, reclamantul nu a făcut dovada că lucrarea trebuia să fie finalizată de pârât întru-un anumit termen, iar acesta, însă de la primul termen de judecată (fila 15) a recunoscut înțelegerea care a avut loc între părți, însă a arătat că nu s-a înțeles cu reclamantul și privitor la data când trebuia finalizată lucrarea, relevând și că a început lucrarea, însă, din cauza unei eveniment în familie, nu a mai putut să o continue, reclamantul, nemulțumit, stricând o parte din lucrare și astupând aceasta cu pământ. De asemenea, a mai arătat pârâtul că reclamantul nu a mai dorit să primească nici avansul înapoi și nici materialele rămase.
Martorul reclamantului, U. V., a afirmat că nu știe ce înțelegere a avut loc între părți, el doar transportând niște materiale de construcție în prezența ambelor părți, neasistând la vreo discuție între acestea cu privire la cuantumul manoperei sau la data finalizării lucrării.
Martorul pârâtului, D. V., a confirmat susținerile acestuia, din interogatoriul luat din oficiu, în sensul că a arătat că are un loc de veci lângă locul unde l-a văzut pe pârât că lucra la un cavou, nu își amintește data, dar l-a văzut pe reclamant, a doua zi, care a pus dale peste lucrarea zidită de pârât și acoperea cu pământ, observând și niște bolțari stricați.
Așadar, din probatoriul administrat rezultă că nu este îndeplinită condiția vinovăției pârâtului, debitorul nerăspunzând atunci când neexecutarea obligației este imputabilă exclusiv creditorului, având în vedere că, potrivit art. 1517 Noul Cod Civil, o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria acțiune sau inacțiune. Astfel, a reținut instanța că pârâtul a început lucrarea, așa cum a arătat martorul D. V., însă reclamantul a acoperit cu dale și pământ.
A mai reținut instanța că, deși reclamantul susține în cererea introductivă că a notificat pârâtul prin înscrisul de la fila 7, acesta nu a fost pus în întârziere prin acea notificare deoarece, potrivit dispozițiilor art. 1522 alin. 2 Noul Cod Civil, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, or reclamantul nu a făcut și dovada comunicării notificării. Or, în situația în care debitorul este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, prin art. 1522 alin. 5 Noul cod civil se conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată, iar, dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului. Însă, chiar de la primul termen de judecată, pârâtul a relevat că a dorit să-și execute obligația, însă reclamantul nu a mai fost de acord, refuzând chiar să primească restul materialelor rămase și avansul înapoi.
Însă, reclamantul, prin cererea introductivă, nu a solicitat executarea în natură a obligației, ci executarea prin echivalent, arătând că dorește contravaloarea materialelor și avansul primit de pârât, astfel că instanța nu se poate pronunța pe o eventuală restituire în natură a materialelor și a avansului, așa cum a fost de acord pârâtul, reclamantul afirmând la termenul din data de 05.02.2013 că nu dorește acest lucru. Astfel, instanța nu poate ignora prevederile art. 129 alin. 6 Cod proc. civ., potrivit cărora în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, ceea ce presupune și dreptul părților de a determina cadrul procesual, prin stabilirea limitelor judecății, sub aspectul obiectului. Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile răspunderii civile contractuale, solicitând executarea prin echivalent și nu a dorit să-și modifice cererea, deci doar cu privire la acest aspect instanța se poate pronunța. Chiar având în vedere principiul rolului activ al judecătorului, instanța nu se poate substitui voinței părților și nici să încalce principiul disponibilității în procesul civil. Instanța a reținut că, încă de la primul termen de judecată, reclamantul a beneficiat de asistența calificată a avocatului său.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept, instanța a respins cererea formulată de reclamant prin care a solicitat executarea prin echivalent a obligației de către pârâtul debitor.
Față de soluția la care a ajuns instanța în urma deliberării, având în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privitor la acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 Codul de procedura civila, precum și în virtutea principiului accesorium sequitur principale (accesoriul urmează principalul), instanța a respins și acest capăt de cerere, ca neîntemeiat. În virtutea principiului disponibilității, a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În acest sens, recurentul a susținut că s-a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății și printr-o aplicare greșită a legii, în baza art. 304 pct.8, pct.9 Cod procedură civilă. Instanța de fond a nesocotit acordul de voință al părților prin care pârâtul s-a angajat să edifice reclamantului-recurent un capac de cavou care se află în incinta cimitirului „P. și P.” Sodomeni în cursul anului 2012. Cert este faptul că pârâtul este răspunzător de prejudiciul cauzat reclamantului și în aceste condiții trebuie să fie obligat să repare acest prejudiciu. De altfel, analizând probatoriul în cauză, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și din acest punct de vedere, vinovăția pârâtului este evidentă. Consecința păgubitoare patrimonială trebuie suportată de pârât pentru că acesta nu a finalizat lucrarea la care s-a angajat. Nu se poate reține faptul că reclamantul ar fi acoperit cu dale și pământ lucrarea, din moment ce acesta a fost prejudiciat de contravaloarea materialelor despre care a făcut vorbire. Procesul verbal încheiat la 31.08.2012 reiterează clar condițiile în care a fost angajată lucrarea, întrucât atitudinea pârâtului nu face altceva decât să desconsidere în totalitate interesele reclamantului R. M..
Față de cele mai sus arătate a solicitat admiterea cererii de recurs așa cum a fost formulată.
La cerere a fost anexat procesul verbal din 31.08.2012.
Legal citat, intimatul P. T. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. În motivarea acestei poziții procesuale, intimatul a susținut că hotărârea primei instanțe este amplu motivată și în concordanță cu materialul probator administrat în cauză.
Intimatul nu a solicitat probe în această fază procesuală.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate cât și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul constată neîntemeiat recursul formulat.
Prima instanță a dat o justă evaluarea probatoriului administrat în cauză stabilind în mod corect situația de fapt pe care se grevează litigiul dedus judecății, situație ce nu se mai impune a fi redată în prezenta cale de atac. Probatoriul administrat în cauză a demonstrat fără putință de tăgadă faptul că, nefinalizarea convenției părților este imputabilă exclusiv reclamantului care a împiedicat efectuarea lucrării de către pârât.
În considerarea art. 1350 Noului Cod civil și art. 1517 Noul Cod civil, în mod corect prima instanță a respins pretențiile reclamantului față de culpa exclusivă a acestuia în neexecutarea convenției.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul formulat cu consecința menținerii sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul R. M. împotriva sentinței civile nr. 477/12.02.2013 pronunțată de Judecătoria P. în dosarul nr._ ,sentință pe care o menține .
Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2013.
Președinte, A. M. C. | Judecător, E.-C. P. | Judecător, E. C. |
Grefier, I. A. G. |
Red. A.M.C.
Tehnored. M.M.D.
2 ex./15.05.2014
Judecător fond O. A. C.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 2232/2013. Tribunalul IAŞI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 2216/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
