Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1474/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1474/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 10-06-2013 în dosarul nr. 317/286/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 10 Iunie 2013
Președinte - M. C.
Judecător O. L.
Judecător M. A.
Grefier E. D. B.
DECIZIA CIVILĂ NR. 1474/2013
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursul formulat de reclamantul T. M. împotriva sent. civ. nr. 458/26.10.2012 pronunțata de Judecătoria Raducăneni în contradictoriu cu intimatul T. T. V., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședință publică din data de 03.06.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceiași zi, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 10.06.2013, când
TRIBUNALUL
Deliberand asupra recursului civil de fata:
Prin sentinta civila nr. 458/26.10.2012 pronuntata de Judecatoria R., s-au dispus urmatoarele:
„Admite excepția autorității de lucru judecat invocată din oficiu raportat la cererea având ca obiect revendicarea suprafeței de teren de 700 m.p.
Respinge pentru autoritate de lucru judecat cererea formulată de reclamantul T. M., domiciliat în ., jud.Iași, în contradictoriu cu pârâtul T. V., domiciliat în ., jud.Iași, având ca obiect revendicarea suprafeței de 700 m.p.
Admite excepția autorității de lucru judecat invocată din oficiu raportat la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1992-2007.
Respinge pentru autoritate de lucru judecat cererea formulată de reclamantul T. M. în contradictoriu cu pârâtul T. V. având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1992-2007.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată din oficiu raportat la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 2007-2009.
Respinge ca prescrisă cererea formulată de reclamantul T. M. în contradictoriu cu pârâtul T. V. având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 2007-2009.
Respinge ca neîntemeiată formulată de reclamantul T. M. în contradictoriu cu pârâtul T. V. având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 2009-2012.
Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare la plata cheltuielilor de judecată.”
Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut ca:
„Prin sentința civilă nr.643/21.12.2010, pronunțată de către Judecătoria Răducăneni, în dosarul nr._, s-a respins acțiunea reclamantului T. M. în contradictoriu cu pârâtul T. V.. Această sentință civilă a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.2796/28.10.2011 a Tribunalului Iași, prin care s-a respins recursul declarat de reclamant.
Din considerentele sentinței civile nr.643/21.12.2010 rezultă că reclamantul T. M. a solicitat obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 700 mp teren, situat în T.6, P.133 în . în titlul de proprietate nr._/05.10.1994, iar pe parcursul procesului a solicitat și obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 2688 lei pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1991-2007, cu cheltuieli de judecată. Prima instanță a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare întrucât pârâtul are, la rândul său, eliberat un titlu de proprietate nr.5167/07.03.1991, a cărui legalitate a fost verificată de instanța de judecată prin sentința civilă nr.187/10.04.2008 a Judecătoriei Răducăneni, prin care s-a statuat că pârâtul este îndreptățit la constituirea dreptului de proprietate pentru suprafața revendicată de reclamant. În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele materiale s-a reținut că respingerea primului capăt de cerere atrage și respingerea acestuia.
De asemenea, în judecarea recursului, Tribunalul Iași a reținut că titlul pârâtului este mai bine caracterizat având în vedere că el a făcut obiectul controlului judecătoresc, constatându-se legalitatea emiterii acestuia, iar reclamantul nu poate invoca inopozabilitatea unei asemenea hotărâri, deoarece statuările unor hotărâri irevocabile se răsfrâng în mod indirect și asupra terților.
În ceea ce privește, excepția autorității de lucru judecat raportat la capătul de cerere având ca obiect revendicare, potrivit dispozițiilor art.1201 C.civ. de la 1864, “există lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.
Pentru existența autorității de lucru judecat în materie civilă se cere existența unei triple identități între cauza judecată și cauza ce urmează a fi judecată, și anume identitate de părți, de obiect și de cauză. În ce privește identitatea de părți, instanța reține că această condiție este îndeplinită chiar dacă într-un proces o parte a figurat ca reclamantă și cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calități sunt inversate.
Instanța reține că autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată irevocabil decât o singură dată și nu poate fi combătută printr-o altă hotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.
Analizând existența triplei identități, instanța constată că litigiul anterior judecat (dosarul nr._ ) avea ca obiect revendicarea suprafeței de 700 m.p. situat în ..6, P.133 privind pe reclamantul T. M., în contradictoriu cu pârâtul T. V., având ca temei de drept dispozițiile art.480 ș.u Cod civ.. Prezenta cauză civilă are ca obiect revendicarea aceleiași suprafețe de teren, întrucât, deși reclamantul face referire în cererea de chemare în judecată la terenul în suprafață de 700 m.p. din T.6, P.137, prin raportare la vecinii indicați de reclamant se constată că în realitate este vorba de suprafața de 700 m.p. înscrisă în T.6, P.133 înscrisă ca atare în titlul emis pe numele pârâtului, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu același pârât și având ca temei de drept dispozițiile art.480 ș.u Cod civ. (articol al cărui corespondent este art.563 din Noul Cod Civil).
Instanța nu poate reține susținerile reclamantului potrivit cărora o nouă acțiune în revendicare este justificată de faptul că în primul dosar nu i s-a făcut dreptate, acest motiv nefiind un impediment prevăzute de lege pentru ca sentința civilă pronunțată anterior și rămasă irevocabilă să intre în puterea lucrului judecat.
Mai mult, instanța constată că de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în dosarul nr._ și până în prezent, situația de fapt avută în vedere de instanță la soluționarea dosarului menționat a rămas aceeași, iar titlul de proprietate al pârâtului care a fost apreciat de către instanță ca fiind preferabil nu a fost anulat.
În consecință, având în vedere că între cauza soluționată definitiv și irevocabil și prezenta cerere având ca obiect revendicare există identitate de părți ( reclamantul T. M. și pârâtul T. V. ), identitate de obiect (acțiunea în revendicare a suprafeței de 700 m.p. situată în T.6, P.133) și identitate de cauză (aceeași situație de fapt calificată juridic, și anume redobândirea posesie de către reclamant pentru suprafața de 700 m.p. cu privire la care susține că are calitatea de proprietar), instanța, în baza disp. art.1201 C.civ. și art.166 C.proc. civ, va admite excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu și va respinge primul capăt de cerere formulat de reclamant ca existând autoritate de lucru judecat.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata daunelor pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1993-2012 au fost invocate din oficiu de către instanță excepția autorității de lucru judecat pentru daunele aferente perioadei 1993-2007 și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru cererea privind daunele aferente perioadei 1993-2009.
Întrucât pentru cererea având ca obiect daune materiale pentru perioada 1993-2007 au fost invocate două excepții, stabilind ordinea soluționării lor, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției autorității de lucru judecat pentru a se respecta principiul potrivit căruia ceea a statuat o instanță de judecată în mod irevocabil nu mai poate fi repus în discuție.
Analizând existența triplei identități pentru cererea de obligare la plata daunelor materiale aferente perioadei 1993-2007, instanța constată că litigiul anterior judecat (dosarul nr._ ) avea ca obiect obligarea pârâtului T. V. la plata sumei de 2.688 lei pentru lipsa de folosință a terenului de 700 m.p. în perioada 1991-2007, temeiul de drept al acțiunii fiind răspunderea civilă delictuală reglementată de prevederile art.998-999 Cod civil. Prezenta cauză civilă are ca obiect, printre altele, aceeași pretenție constând în obligarea pârâtului T. V. la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a aceluiași teren pentru perioada 1993-2007. În aceste condiții, instanța constată că există triplă identitate de obiect, părți și cauză în ceea ce privește cererea de obligare la plata daunelor materiale aferente perioadei 1993-2007, motiv pentru care instanța, în baza disp. art.1201 C.civ. și art.166 C.proc. civ, va admite excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu și, considerând de prisos în aceste condiții analizarea prescripției dreptului la acțiune pentru aceeași cerere, va respinge capătul de cerere formulat de reclamant ca existând autoritate de lucru judecat.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru cererea având ca obiect daunele aferente perioadei 2007-2009, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art.1 al.1 și 2 din Decretul nr. 157/10.04.1958 (aplicabile în cauză raportat la prevederile art.6 alin.4 din Codul civil din 2009), dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în speță termenul general de 3 ani stabilit de art.3 al.1, aplicabil drepturilor de creanță, termen care începe să curgă de la data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
Or, în raport de situația de fapt astfel cum a fost susținută de reclamant în dosarul nr._ (fila nr.16) din care rezultă că el avea cunoștință că pârâtul ocupă suprafața de teren din 1991, pentru obligația de plată a daunelor materiale aferente anului 2007 dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut în anul 2007 (moment la care reclamantul cunoștea paguba și pe cel care a produs-o), moment de la care, potrivit art.7 al.1 din Decretul nr.167/1958, a început să curgă și termenul de prescripție al dreptului la acțiune de 3 ani, ce s-a împlinit astfel în anul 2010. De asemenea, pentru obligația de plată a daunelor materiale aferente anului 2009, dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut în anul 2009 și s-a împlinit în anul 2012, mai exact la data de 27.04.2012 pentru daunele solicitate până la momentul 27.04.2009. Față de aceste considerente, având în vedere că pentru perioada_12, reclamantul și-a exercitat dreptul la acțiune cu depășirea termenului de 3 ani, instanța va admite excepția prescripției dreptului la acțiune, și va respinge ca prescris capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 2007-2009.
În ceea ce privește cererea având ca obiect despăgubiri aferente perioadei 2009- (28.04)- 2012 (27.04), instanța constată că potrivit art. 488 Codul civil din 1864 tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului, iar potrivit art.. 492 cod civil din 1864, orice construcție, plantație sau lucru făcut în pamânt sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra.
Totodată, art.998 și 999 C.civil din 1864 prevăd că persoana care prin fapta proprie cauzează altuia un prejudiciu este obligată să repare acest prejudiciu, răspunderea civilă delictuală angajându-se și pentru cea mai ușoară culpă.
Pentru a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o faptă ilicită, să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, iar fapta să fie săvârșită cu vinovăție.
Analizând condițiile răspunderii civile delictuale, sub aspectul faptei ilicite săvârșite de pârât, instanța constată ca reclamantul nu a probat în cauză că pârâtul este cel care a folosit fără un drept terenul proprietatea reclamantului. Dimpotrivă, instanța de judecată a statuat în dosarul nr._ că titlul pârâtului în care este înscris și terenul în litigiu și care este stăpânit de pârât este preferabil titlului reclamantului, iar în temeiul dreptului său de proprietate recunoscut pârâtul are posibilitatea de a se bucura de dreptul de a se folosi de toate suprafețele înscrise în titlul său. Față de aceste considerente, instanța va respinge ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
În baza art.274 Cod proc.civ., având în vedere că acțiunea va fi respinsă, instanța va respinge și cererea reclamantului privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.”
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamantul T. T. M., criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie, sustinand ca instanta de fond a invocat din oficiu in mod gresit exceptia autoritatii de lucru judecat intrucat nu exista identitate de obiect, recurentul nu are in prezent in posesia suprafata de teren inclusa in titlul sau de proprietate. Mai sustine recurentul ca a admis instanta de fond exceptia prescriptiei pentru daunele aferente 2007-2009, cu nerespectarea dispozitiilor noului cod civil.
Nu s-a depus intampinare.
In recurs a fost administrata proba cu inscrisuri .
Examinand actele si lucrarile dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate si a dispozitiilor legale aplicabile cauzei, tribunalul constata ca recursul este intemeiat in parte, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit art. 129 alin. 5 C. proc. civ. judecătorii, au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. De asemenea, judecătorul poate din oficiu să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. Aceasta obligatie deriva in mod expres chiar din textul de lege, fiind confirmata repetat si de instanta suprema (decizia 1303/24.03.2011, Decizia 222/24.01.2013 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie).
Imprejurarea ca in cauza instanta de fond a constatat dupa inchiderea dezbaterilor ca reclamantul nu a stabilit fara echivoc obiectul dedus judecatii nu poate reprezenta motiv de respingere de plano a pretentiilor acestui reclamant, cat timp insasi instanta de judecata nu a manifestat un rol activ in lamurirea cadrului procesual si a limitelor investirii sale, inclusiv prin punerea in discutia partilor a necesitatii administrarii de probatorii utile si pertinente in cauza.
Mai mult decât atat, constata instanta de recurs ca reclamantul a indicat in demersul sau juridic ca vizeaza suprafata de teren inscrisa in titlul sau de proproetate, paratul fiind cel care a inteles sa se apere invocand o suprapunere de terenuri. Instanta de fond avea obligatia de a analiza posibila existenta a unei autoritati de lucru judecat, in raport de litigiul nr._ si totodata de a individualiza suprafata de teren revendicata, prin efectuarea unei expertize judiciare, topo-cadastrale, care sa identifice suprafetele de teren inscrise in titlurile de proprietate ale partilor, intinderea si vecinatatile acestora.
Prin urmare, constatand ca instanta de fond nu a analizat in mod temeinic si efectiv nici sustinerile reclamantului, nici apararile paratului, instanta de recurs va admite recursul formulat si va trimite cauza spre rejudecare catre Judecatoria R..
In ceea ce priveste dispozitia instantei de fond relativa la admiterea exceptiei prescripitiei dreptului la actiune in cererea avand ca obiect despagubiri pentru lipsa de folosinta in perioada 2007-2009, instanta o va mentine, intrucat dispozitiile din noul cod civil invocate de recurent nu sunt aplicabile in cauza, ci, dimpotriva, sunt incidente dispozitiile Decretului-Lege 167/1958.
In considerarea tuturor celor expuse mai sus,tribunalul in conformitate cu dispozitiile art.312Cod proc. civila va admite in parte recursul si modifica in parte sentința recurată .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamantul T. M. impotriva sent. civ. nr. 458/26.10.2012 pronuntata de Judecatoria R. pe care o modifica in parte si in consecinta:
Dispune trimiterea spre rejudecare catre Judecatoria R. a cererilor avand ca obiect revendicare si despagubiri pentru lipsa de folosinta in perioada 1992- 2007 respectiv 2009 - 2012.
Mentine dispozitia instantei de fond relativa la admiterea exceptiei prescriptiei dreptului la actiune in cererea avand ca obiect despagubiri pentru lipsa de folosinta in perioada 2007-2009.
Irevocabila.
Pronuntata in sedinta publica, azi, 10.06.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. C. O. L. M. A.
Grefier,
E. D. B.
Red. O.L.
Tehnored. O.L./M.M.D.
2 ex./29.10.2013
Judecător fond R. M. G.
| ← Contestaţie la executare. Hotărâre din 07-06-2013, Tribunalul... | Pretenţii. Decizia nr. 2191/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
