Anulare act. Decizia nr. 242/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 242/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 21-02-2014 în dosarul nr. 1238/866/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 21 Februarie 2014
Președinte - M. D.
Judecător - M. M.
Judecător – M. M.
Grefier –M. Getuța
Decizia civilă Nr. 242
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursul declarat de recurenți B. P., B. E. împotriva sentinței civile nr. 1472/30.04.2013 pronunțata de Judecătoria P., intimați B. ( fosta D. ) C., intimat D. G. ,având ca obiect anulare act .
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile
Procedură legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 14.02.2014 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceiași zi care face parte integrantă din prezenta deciziei civilă când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi 21.02.2014, când
TRIBUNALUL
P. cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei P. sub nr._ reclamanții B. P. și B. E. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11 decembrie 2001 la BNPA Z. C.M. și Z. E.
Prima instanță de fond a constatat că, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că fiica lor, B. C., s-a căsătorit cu pârâtul în anul 1992, căsătorie din a cărei conviețuire a rezultat în anul 1993, minora D. A.-M..
S-a mai reținut că reclamanții au arătat că, în aceste împrejurări, au hotărât să-i ajute financiar și material pe pârâți în procurarea unei suprafețe de teren în vederea construirii unei locuințe proprietate personală, în aceste condiții pârâții dobândind de la bunicul patern al paratei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1899/20 februarie 1995, de către fostul notariatul de Stat P., suprafața de 1144 m.p. teren arabil din extravilanul . prin care le-a fost înstrăinat și lor reclamanților suprafața de teren de 1556 mp în vecinătatea celor înstrăinată pârâților, învecinată în partea din vest pe toata latura, cu . cum rezulta fără nici un dubiu atât din contractul de vânzare-cumpărare cât și din schița anexă ce face parte integrantă din contract.
După o perioadă de timp de la încheierea contractului respectiv de vânzare-cumpărare, pârâtul D. G., fiind de rea credință, a început să facă tot felul de presiuni, prin constrângere morala și șantaj împotriva lor și pârâtei B. C. ajungând să îi amenințe cu divorțul în cazul în care nu va obține în cel mai scurt timp și proprietatea asupra terenului în suprafață de 1556 mp, condiții în care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11 decembrie 2001 la BNPA Z. C.M. și Z. E. prin care au înstrăinat pârâților suprafața de teren respectivă. Contractul a fost încheiat în condițiile în care a fost constrânși moral și șantajați în mod continuu de către pârât, contrar voinței lor interne, prin vicierea consimțământului. Fără această constrângere și șantaj, ei nu ar fi încheiat contractul. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în aceste condiții prin vicierea consimțământului, este lovit de nulitate.
Au mai precizat reclamanții că, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut din cauza lipsei prețului în condițiile în care, ele, părțile contractante nu au negociat niciun preț, pârâtul neaflându-se în țară la data încheierii contractului, nu s-a cerut și nu s-a plătit nici un preț, acesta fiind declarat doar formal.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 948 alin. 2 și art. 1303 C. civ.
În susținerea cererii de chemare în judecată reclamanții au depus, în copie, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1899/20 februarie 1995, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11 decembrie 2001 la BNPA Z. C.M. și Z. E., schiță, act de garanție.
S-a mai constat că pârâtul D. G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că respectivul contract a cărei nulitate se solicită să se constate este perfect valabil și întrunește condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor prevăzute de art. 948 Cod Civil.
Motivele de nulitate invocate de reclamanți sunt total neserioase deoarece constrângerea, chiar și morală despre care aceștia arată că ar fi exercitat-o asupra lor nu are temei, el fiind plecat în perioada respectivă în Israel, unde lucra pentru a trimite bani familiei aflate în țară. Convorbiri telefonice cu reclamanții nu a avut, corespondență nici atât, iar alte mijloace de constrângere nu putea exercita de la 2000 km distanță.
Trimiterea reclamanților la prevederile art. 953 cod civil și următoarele nu are aplicare, deoarece nu putea fi vorba de violențe în asemenea împrejurări. Potrivit prevederilor art. 956 Cod Civil „Violența este atunci când spre a face pe o persoană a contracta, i s-au insuflat temerea rațională că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil și prezent."
Răul despre care vorbesc reclamanții (divorțul) l-a solicitat chiar fiica acestora care plecând în Italia a descoperit o noua formă de emancipare și deci nu avea motive de frica acestei acțiuni, pentru a fi putut fi șantajată cu propria dorință (divorțul). Prețul plătit pentru . a făcut obiectul tranzacției este corect și reflectă valoarea terenului. De altfel, fosta soție, pârâta, i-a declarat că pe lângă această sumă le-a mai dat reclamanților aproximativ dublul sumei pentru a-i înlesni . a terenului, care deși vândut continua a fi folosit de vânzător. Suma plătită drept preț a fost trimisă de el din străinătate prin transfer bancar și diverse persoane.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-119 C.proc.civ.
A mai constatat prima instanță că pârâtul D. G. la termenul de judecată din data de 19 mai 2011 a invocat în scris excepția prescrierii dreptului la acțiune, arătând că potrivit dispozițiilor art. 959 cod civil „Convenția nu poate fi atacată pentru cauză de violență dacă, după încetarea violenței, convenția s-a aprobat, expres sau tacit, sau dacă a trecut timpul defipt de lege pentru restituțiune.”
Conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar potrivit art. 9 din același act normativ, în cazul acțiunii în anularea unui act juridic pentru violență termenul începe să curgă de la data la care acesta a încetat. Căsătoria lor s-a desfăcut în luna februarie 2005 când pârâta a părăsit domiciliul conjugal, iar în iunie 2007 a introdus cerere de divorț, nefiind logic ca temerea indusă cu șantajul divorțului să fi avut afect după momentul în care divorțul era cerut chiar de fiica reclamanților, pârâta B. C..
În dovedirea cererii reclamanții au înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, de proba cu interogatoriu și de proba testimonială cu martorii D. M. și I. M.-R., iar pârâtul D. G. a înțeles să se folosească în apărare de proba cu înscrisuri și de proba testimonială cu martorul P. E..
S-a mai arătat că pârâta B. C. nu a formulat întâmpinare și nici nu a înțeles să-și formuleze probe în cauză.
La termenul de judecată din data de 08 septembrie 2011 instanța, în baza rolului activ a dispus interogarea din oficiu a reclamantei B. E..
Analizând cererea de chemare în judecată, prin prisma probelor administrate, instanța de fond a procedat, în mod prioritar, la soluționarea excepției prescrierii dreptului la acțiune invocată, potrivit dispozițiilor art. 137 al. 1 C.proc.civ., apreciind că aceasta este întemeiată având în vedere următoarele considerente:
Cererea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948 Cod Civil (care reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții), invocându-se violența ca viciu de consimțământ) și art. 1303 Cod civil ce reglementează cerințele prețului.
În ceea ce privește violența, prima instanță de fond a apreciat că este vorba de un viciu de consimțământ care atrage nulitatea relativă a actelor încheiate ca sancțiune edictată pentru protejarea persoanei interesate și nu pentru protejarea unui interes general, iar întrucât sancțiunea este nulitatea relativă, acțiunea în anulare (astfel cum a fost calificată de instanță) trebuia promovată în termenul de prescripție de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
A mai reținut instanța că, fiind interogată din oficiu de instanță, reclamanta B. E. a declarat că actele de violență exercitate de pârât (constrângere și șantaj) au încetat imediat după încheierea contractului la notariat, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, conform. dispozițiilor art. 959 C.civ.
S-a mai arătat că contractul a fost încheiat la notariat la data de 11 decembrie 2001, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 02 martie 2011 pe rolul instanței, rezultând că termenul de 3 ani a fost cu mult depășit, motiv pentru care instanța a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâtul D. G. și a respins cererea formulată de reclamanții B. P. și B. E. împotriva pârâților B. C. și D. G., având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11 decembrie 2001 la BNPA Z. C.M. și Z. E. pentru violență, ca viciu de consimțământ, ca fiind prescris dreptul la acțiune.
În privința lipsei prețului, invocată de reclamanți, instanța a constatat că acesta constituie un motiv de nulitate absolută, însă nu s-a putut face dovada faptului că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11 decembrie 2001 la BNPA Z. C.M. și Z. E părțile nu s-au înțeles asupra niciunui preț, care nu s-a cerut și nici nu s-a plătit, în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 1191 alin. 2 C.civ. este inadmisibil a se dovedi cu martori împotriva și peste cuprinsul unui înscris.
Față de aceste dispoziții, prima instanță de fond a apreciat că nu pot fi luate în considerare declarațiile martorilor audiați la cererea reclamantei, în sensul că nu s-a plătit prețul prevăzut în contract, în condițiile în care în cuprinsul acestuia se menționează clar faptul că vânzătorii au primit prețul vânzării, integral, anterior semnării contractului.
Cum reclamanții nu au probat cu nici un mijloc de probă faptul că prețul contractului nu s-a plătit, prima instanță de fond a respins cererea formulată de reclamanți împotriva pârâților, având ca obiect constatarea nulității absolute contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11 decembrie 2001 la BNPA Z. C.M. și Z. E., pentru lipsa prețului.
Față de dispozițiile art. 274 C.proc.civ. reclamanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul D. G..
În consecință, prin sentința civilă nr. 2800 din data de 20.10.2011 a Judecătoriei P. a fost admisă excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâtul D. G., a fost respinsă cererea formulată de reclamanții B. P. și B. E., împotriva pârâților B. C. și D. G. de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11.12.2001 la BNPA Z. CM și Z. E., ca fiind prescris dreptul la acțiune și a fost respinsă cererea formulată de reclamanți având ca obiect constatare nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5960/11.12.2001 la BNPA Z. CM și Z. E, reclamanții fiind obligați să plătească pârâtului D. G. suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții B. P. și B. E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, precizând că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului în ceea ce privește motivul de nulitate referitor la existența unei cauze imorale la încheierea contractului.
În al doilea rând reclamanții au susținut că hotărârea este netemeinică pentru că, prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece nu au invocat niciun moment nulitatea absoluta relativă ci, au invocat doar motive de nulitate absolută, respectiv cauza imorală și lipsa prețului.
Pentru aceleași considerente, reclamanții au susținut că prima instanță a încălcat principiul disponibilității învederând totodată pe de o parte că, instanța de fond era obligată să soluționeze cauza în raport de nulitatea invocată și nu să schimbe natura nulității, iar pe de altă parte că, prima instanță a schimbat temeiul de drept, din cauză imorală în viciu de consimțământ deoarece, trebuia să constate că nu a existat o cauză și de asemenea trebuia să constate imoralitatea cauzei.
Reclamanții au arătat de asemenea că și soluția dată de instanța de fond cu privire la motivul de nelegalitate privind lipsa prețului este netemeinică deoarece, prețul este fictiv, la momentul vânzării, terenul valorând de zeci de ori mai mult.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6,8 și 9 Cod procedură civilă.
Pârâtul D. G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, susținând că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a probelor, iar aspectele invocate de către reclamanți, referitoare la cauza ilicită și lipsa prețului, au fost cercetate din toate punctele de vedere.
A mai arătat pârâtul că, nu poate fi vorba de o cauză imorală deoarece, pe de o parte, din expunerea motivelor nu rezultă ce dispoziții legale s-a urmărit a fi încălcate, iar pe de altă parte, nu s-a administrat nicio probă din care să reiasă imoralitatea cauzei.
În final, pârâtul a mai precizat că și motivul privind lipsa prețului nu este întemeiat, deoarece prețul plătit a fost unul corect ( ce reflectă valoarea terenului) dar și sincer și serios.
La rândul său, pârâta B. C. a formulat întâmpinare, solicitând de asemenea admiterea recursului deoarece, contractul ce face obiectul acțiunii nu este un contract de vânzare cumpărare deoarece intenția vânzătorilor nu a fost aceea de a vinde, ci a fost încheiat cu intenția de a menține căsătoria sa și a intimatului..
P. decizia nr. 1831 din data de 14.09.2012 a Tribunalului Iași a fost admis recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2800/20.10.2011 a Judecătoriei P., a fost casată în tot sentința, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea capătului cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate care nu contravin deciziei.
În motivarea deciziei, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată la Judecătoria P. sub nr._ 02.03.2011 reclamanții B. P. și B. E. au chemat în judecată și personal la interogatoriu pe pârâții B. C. și D. G. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11 decembrie 2001 la BNP Z. C.M. și Z. E.
De asemenea, instanța de recurs a mai reținut că, în petitul acțiunii, recurenții reclamanți au invocat ca și motive de nulitate absolută cauza imorală și lipsa prețului ( fila 2 paragraful 4 dosar fond). S-a mai invocat și existența șantajului, respectiv a unei constrângeri morale.
Raportat la motivele invocate de către recurenții reclamanți în acțiune, precum și la faptul că aceștia au beneficiat de apărare calificată, instanța de control judiciar a reținut că, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea principiului disponibilității.
S-a arătat că, potrivit art. 966 Cod civil din 1864 ( în vigoare la data încheierii contractului): „Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”; art. 968 „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.” art. 967 „Convenția este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Analizând sentința recurată, prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs, instanța de control judiciar a constatat că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei prescripției dreptului la acțiune.
În primul rând, s-a observat că, din punct de vedere juridic, un act juridic, nu poate fi lovit atât de nulitate relativă cât și de nulitate absolută, dat fiind regimul juridic deosebit al celor două sancțiuni de drept civil .
De altfel, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram, în cazurile prevăzute de lege, unei persoane i se recunoaște posibilitatea de a opta pentru invocarea uneia dintre cele două nulități deopotrivă competente sa afecteze actul juridic contestat, nu și dreptul de a le invoca pe amândouă. Or, reclamanții, au înțeles să invoce doar nulitatea absolută nu și nulitatea relativă.
Privitor la nulitatea actului juridic civil, instanța de recurs enumerat cauzele nulității absolute, respectiv: încălcarea regulilor privind capacitatea civila a persoanelor; lipsa totala a consimțământului, când lipsește cauza ori ea este ilicita sau imorala, frauda legii, încălcarea ordinii publice, lipsa autorizației administrative, nerespectarea formei cerute ad validitatem, nevalabilitatea obiectului actului juridic civil.
În speță, s-a reținut că reclamanții au motivat lipsa cauzei, prin lipsa scopului imediat, în sensul că nu a existat intenția de vânzare a reclamanților recurenți. Or, nulitatea absolută nu este prescriptibilă.
Astfel, instanța de recurs a stabilit că, în mod eronat, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care, motivul de nulitate pe care recurenții reclamanți au înțeles să îl invoce este un motiv de nulitate absolută, deci imprescriptibil.
În aceste condiții, instanța de control judiciar a reținut că, încălcarea principiului disponibilității, este demonstrat și prin faptul că, reclamanții au reiterat că motivele lor vizează nulitatea absolută, prin precizările depuse la 6 iunie 2011 ( fila 40 dosar fond). Conform principiului disponibilității, consacrat de art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție. C. procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, este cel fixat de părți, nefiind permis instanței ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor în care a fost învestită, prin introducerea în cauză a altor persoane decât cele între care se poartă procesul .
Totodată, instanța de control judiciar a mai reținut că, prima instanță, a pronunțat sentința recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 Cod procedură civilă precum și cu încălcarea principiului disponibilității potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) Cod procedură civilă, instanțele sunt obligate să hotărască numai asupra cererii deduse judecății și că reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual. În acest sens, fiind invocată și practica instanței supreme, respectiv decizia nr. 577 din 9 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.
Or, față de faptul că reclamanții au investit instanța cu o acțiune întemeiată pe două cauze de nulitate absolută, s-a constatat că susținerea recurenților reclamanți, este întemeiată.
Mai mult decât atât, s-a arătat că, procedând în acest fel, instanța de fond nu a soluționat practic fondul cererii, respectiv a celui de-al doilea motiv de nulitate invocat, cea ce atrage incidența dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă. De asemenea, a reținut că, în aceasta situație, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea, direct in faza recursului, a motivelor ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție si implicit la încălcarea principiului "non omisso medio", ceea ce este inadmisibil.
În acest sens, instanța de recurs a avut în vedere și practica instanței supreme, respectiv: I.C.C.J. Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia nr. 2508 din 20 martie 2007 ) Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5210 din 27 iunie 2007, .Î.C.C.J, Secția contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 1520 din 19 martie 2009 .
S-a arătat că, în caz de casare cu trimitere, în temeiul art. 315 Cod procedură civilă, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare. Hotărârea instanței de recurs este obligatorie în ceea ce privește problemele de drept dezlegate, iar nu și la cele de fapt, asupra cărora instanța de trimitere are dreptul de apreciere. Obligatoriu pentru instanța de trimitere sunt și indicațiile referitoare la necesitatea lămuririi unor împrejurări de fapt și la administrarea de probe în acest sens. Această concluzie se impune, deoarece indicațiile instanței de casare atrag atenția instanței de trimitere asupra încălcărilor săvârșite și asupra necesității de a se lămuri unele împrejurări de fapt, în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale.
Ca urmare, instanța de recurs a stabilit că instanța la rejudecare, cu respectarea principiului disponibilității și al contradictorialității, ar urma să pună în discuția contradictorie a părților și să administreze probe, în ceea ce privește motivul de nulitate vizând imoralitatea cauzei contractului a cărui nulitate absolută se invocă, precizând că această soluție se impune pentru a se analiza unitar fondul cauzei de către instanța de fond și sentința se va casa în tot, cu rejudecare de către aceeași instanță.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei P. la data de 26.10.2012, la data de 31.10.2012 fiind admisă cererea de abținere a completului inițial învestit, cu consecința repartizării din nou a cauzei.
În cauză, în rejudecare, au fost administrate probele cu înscrisuri, reprezentând copii ale actelor de rezidență pentru pârâta B. C., interogatoriu reclamanților și al pârâtului și au fost audiați martorii I. M.-R., P. E. și I. C..
P. sentința nr. 1472/30.04.2013 Judecătoria P. a respins ca nefondată acțiunea, reținând următoarele argumente:
,,În fapt, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1899 din data de 20.02.1995, numitul B. P., în calitate de vânzător, pe de o parte și reclamanții B. P. și B. E., pârâții D. G. și B. C. (fostă D.) și numiții Vîrca I., Vîrcă M., B. D., B. V., B. A. și B. M., pe de altă parte, toți în calitate de cumpărători, s-a înstrăinat imobilul proprietatea vânzătorului, respectiv, pârâților D. G. și B. C. (fostă D.), suprafața de 1144 mp, teren arabil și reclamanților B. P. și B. E. suprafața de 1556 m teren arabil, potrivit contractului aflat la fila 4 dosar fond.
Terenurile vândute de numitul B. P. au fost dobândite de acesta ca urmare a stabilirii dreptului de proprietate în baza legii nr. 18/1991, potrivit adeverinței de proprietate nr. 6/1991, pentru care a fost pus în posesie în baza procesului verbal nr. 130/1995 eliberat de Comisia Comunală Mogoșești-Siret, jud. Iași, potrivit mențiunilor din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.02.1995. Ulterior pe numele B. I. P. a fost emis titlul de proprietate nr._/29.02.1996, potrivit situației de fapt reținute prin sentința civilă nr. 1728/01.06.2012 a Judecătoriei P. – fila 29 dosar rejudecare.
La data de 11.12.2001, reclamanții B. P. și B. E., în calitate de vânzători și pârâta B. C. (fostă D.) la acel moment căsătorită cu pârâtul D. G., au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 5960 din data de 11.12.2001 a BNPA Z. C. M. și Z. E. - fila 6 dosar fond, prin care au înstrăinat suprafața de teren de 1556 mp, teren arabil situat în .. Iași, extravilan, T 22, ., nr. topo-cadastral 208, terenul fiind dobândit de reclamanți de la numitul B. P. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1899/20.02.1995.
Prețul trecut în contract a fost de 1.000.000 lei (Rol), reclamanții-vânzători declarând că i-au primit integral de la pârâta-cumpărătoare B. C. (fostă D. C.), mai înainte de data autentificării contractului, arătând, de asemenea, că nu mai au niciun fel de pretenții de nicio natură cu privire la terenul înstrăinat și la prețul convenit, prin bună înțelegere, conform art. 1303 C.civ.
Contractul de vânzare cumpărare din data de 11.12.2001 a fost încheiat în lipsa pârâtului D. G., după cum rezultă din însăși încheierea de autentificare, împrejurare confirmată de către reclamanți prin răspunsul la interogatoriu administrat atât în dosarul de fond, cât și în dosarul de rejudecare, acesta fiind plecat din țară în Israel.
P. sentința civilă nr. 449 din data de 22.02.2008 a Judecătoriei P., definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului pârâtului D. G., s-a admis acțiunea de divorț promovată de pârâta B. C. (fostă D.), în contradictoriu cu pârâtul D. G., dispunându-se desfacerea căsătoriei încheiată de părți la data de 26.06.1992 – filele 44-47 dosar fond, instanța reținând că desele certuri dintre pârâți și neînțelegerile dublate de separația în fapt, precum și refuzul reclamantei de a relua conviețuirea cu soțul, reprezintă motivele temeinice ce au dus la vătămarea gravă a relațiilor de familie dintre cei doi soți, căsătoria fiind desfăcută din culpa comună a soților.
La data de 02.03.2011 reclamanții B. P. și B. E. au formulat cerere de chemare în judecată prin care au solicitat constatarea nulității absolute totale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960 din data de 11.12.2001, pentru cauză imorală, determinată prin șantaj-constrângere și lipsă preț, cu repunere în situația anterioară.
P. precizările făcute de reclamanți la data de 06.06.2011, aceștia au arătat că nu au formulat acțiunea pentru cauză de violență, ca viciu de consimțământ care este sancționată cu nulitate relativă, ci pentru cauza de imoralitate, scopul ilicit și imoral avut în vedere de cumpărător la încheierea actului juridic, care este sancționat cu nulitatea absolută.
În drept, în ceea ce privește, limitele judecății stabilite de instanța de recurs, se constată că potrivit dispozitivului deciziei nr. 1831 din 14.09.2012 a Tribunalului Iași, recursul a fost admis și a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, pe care instanța de fond a admis-o prin sentința casată, trimițându-se cauza spre rejudecarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și fiind menținute dispozițiile sentinței recurate care nu contravin deciziei.
La stabilirea limitelor judecății trebuie avute în vedere și considerentele deciziei, prin care s-a stabilit că instanța urmează să pună în discuția contradictorie a părților și să administreze probe și în ceea ce privește motivul de nulitate vizând imoralitatea cauzei contractului a cărui nulitate absolută se invocă, sentința fiind casată în tot, reținând că prima instanță nu a intrat în soluționarea fondului, în întregime.
Ca urmare, ar rezulta că analiza instanței învestite cu rejudecarea cauzei este limitată la a stabili dacă actul juridic încheiat între părți la data de 11.12.2001 a avut la bază o cauză ilicită sau imorală, astfel cum invocă reclamanții.
În ceea ce privește motivul de nulitate vizând lipsa prețului, instanța constată că acesta a fost invocat în acțiunea principală și prima instanță a analizat pe fond acest motiv de nulitate, apreciind că nu s-a putut face dovada faptului că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare părțile nu s-au înțeles asupra niciunui preț, care nu s-a cerut și nici nu s-a plătit, iar în condițiile în care potrivit art. 1191 alin. 2 C.civ. este inadmisibil a se dovedi cu martori împotriva și peste cuprinsul unui înscris, pentru acest motiv neputându-se lua în considerare declarațiile martorilor audiați.
Această soluție a primei instanțe de fond a fost menținută aparent de către instanța de recurs, însă fără ca aceasta să precizeze dacă aceste considerente ale primei instanțe de fond au fost însușite și fără a indica alte motive care să justifice respingerea ca neîntemeiată a cererii de constare a nulității absolute a contractului pentru lipsa prețului.
Față de această împrejurare, instanța va analiza și cauza de nulitate referitoare la lipsa prețului, invocată de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, prețul, obiectul prestației cumpărătorului, este de esența contractului de vânzare-cumpărare, iar lipsa prețului ori fictivitatea acestuia atrage nulitatea actului juridic, cel puțin ca vânzare cumpărare. În cauză, reclamanții au invocat faptul că prețul prevăzut în contract nu a fost negociat de către părți, că el nu fost prevăzut în contract cu intenția de a fi plătit și nici nu a fost achitat.
Cu toate acestea, din conținutul contractului reiese că prețul vânzării convenit de părți pentru terenul de 1556 mp situat în .. Iași a fost de 1.000.000 lei (Rol – 100 Ron), reclamanții declarând că au primit prețul înainte de autentificare și că acest preț a fost convenit prin bună înțelegere, potrivit art. 1303 C.civ.
Față de aceste prevederi din contract, reclamanții aveau obligația să facă dovada fictivității prețului conform art. 1169 sau 1175 C.civ. de la 1864. Fictivitatea prețului, în sensul că acesta nu a fost cerut și plătit în realitate, reprezintă un element cert al deghizării totale a contractului de vânzare-cumpărare, prin care se urmărește ascunderea naturii reale a actului care întrunește acordul de voință al părților.
Un asemenea raționament corespunde, de fapt, simulației, ca operațiune juridică ce presupune încheierea concomitentă, între aceleași părți, a două contracte: unul public, prin care se creează aparența unei situații juridice care nu corespunde realității și un altul secret, care corespunde voinței reale a părților, prin care se înlătură aparența juridică ce a fost creată prin actul simulat.
În cauză, reclamanții, deși susțin prin cererea de chemare în judecată existența unui preț fictiv, nu au invocat operațiunea juridică a simulației și nici nu a urmărit finalitatea inopozabilității între părți a contractului de vânzare-cumpărare, pentru ca, eventual, susținerile din cererea de chemare în judecată să fie calificate în sensul invocării simulației, și nu a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Cu toate acestea, este necesar a se preciza că simulația presupune încheierea cu bună știință de către ambele părți a două contracte, cu intenția disimulării realității, actul public îndeplinind aparent toate cerințele de fond și formă cerute de lege pentru încheierea valabilă a unui asemenea contract - în speță, de vânzare – cumpărare. Or, reclamanții, prin cererea dedusă judecății, nu au susținut existența a două convenții distincte, materializate într-un act public și altul secret, ci doar a contractului de vânzare-cumpărare, care însă a fost redat impropriu în înscrisul întocmit de notarul public în formă autentică, act ce nu corespunde voinței reale a reclamanților și a pârâtei B. C., vânzarea fiind dorită doar de pârâtul D. G., care nu a fost de față la întocmirea actului.
Reclamanții susțin că prețul vânzării nu a fost cerut ori primit și, în același timp, că inserarea prețului în contract nu este rezultatul manifestării lor de voință, ceea ce exclude simulația, în care părțile, de comun acord, urmăresc disimularea naturii reale a actului juridic.
De altfel, instanța constată, totuși, că echivalența între prețul fictiv, specific simulației în forma deghizării, și inexistența obiectului contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a unui preț, impune, pe de o parte, dovedirea existenței între părți a unui act secret încheiat anterior sau simultan cu actul aparent, iar pe de altă parte inserarea cu bună - știință în acesta din urmă act a unei mențiuni neconforme cu realitatea, respectiv, în speță, a mențiunii unui preț inexistent în scopul de a valida aparența unui contract de vânzare-cumpărare.
Din toate probele administrate rezultă că, în afara contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică încheiat între reclamanții și pârâta B. C. nu au mai fost încheiate alte acte juridice cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra terenului de 1556 mp situat în Mogoșești-Siret, jud. Iași. Și, mai mult, reclamanții au arătat că încheierea contractului și inserarea prețului în contract s-a făcut contrar voinței lor reale, invocând existența unei constrângeri din partea pârâtului D. G..
Ca urmare, susținerile reclamanților și ale pârâtei B. C. referitoare la lipsa prețului sunt motivate de existența unui viciu de consimțământ la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv acela al violenței manifestate de pârât față de aceștia, în forma constrângerii morale.
Pe de altă parte, deși reclamanții invocă lipsa unei înțelegeri în ceea ce privește stabilirea prețului contractului de vânzare-cumpărare, martorii propuși de aceștia și de pârâta B. C., respectiv I. M.-R., I. C. și D. M., deși relatează că nu au auzit discuții purtate de părți în legătură cu prețul contractului, precizează că reclamanta B. E. ar fi împrumutat o sumă de bani de la martora D. M., pentru a se face dovada la notar a plății prețului, ceea ce denotă o înțelegere anterioară a părților contractante cu privire la prețul vânzării.
Reclamanții au mai încercat să probeze fictivitatea prețului din contract, și în mod indirect prin dovedirea faptului că situația materială a familiei pârâților nu le-ar fi permis să plătească prețul terenului stabilit în contract și că reclamanții au fost cei care le-au asigurat mijloacele de trai, prin efectuarea unor împrumuturi de către B. E.. Din contră, pârâtul D. G. a depus la dosar o adresă nr. 304/09.04.2011 emisă de ., din care rezultă că de la plecarea din țară, în perioada 13.07.2001 – 24.09.2004, pârâtul a trimis pârâtei B. C., precum și reclamantei B. E. mai multe sume de bani în USD (de la 150 la 600 USD), inclusiv în preajma datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Nu pot fi reținute susținerile martorilor reclamanților și pârâtei, potrivit cărora sumele de bani trimise de pârât în țară erau destinate pentru plata datoriilor acestuia către alte persoane, întrucât aceste fapte nu au fost percepute direct de acești martori, ci ca urmare chiar a relatărilor reclamanților și pârâtei.
Totodată, s-a încercat dovedirea faptului că prețul a fost fictiv prin aceea că acesta nu a fost plătit, reclamanții și pârâta B. C., recunoscând acest lucru, iar martorii propuși de aceștia relatând că nu au văzut să se fi plătit prețul. Cu toate acestea, instanța nu poate reține recunoașterile reclamanților și ale pârâtei B. C., care deși au calități procesuale diferite au, în mod evident, același interes în cauză, mai ales în condițiile în care faptul că martorii audiați nu au văzut să se fi plătit vreo sumă de bani nu reprezintă o dovadă certă a neplății.
Reclamanții și pârâta au mai susținut că prețului ar fi fictiv, întrucât acesta nu era unul care să fie echivalent cu valoarea terenului vândut, respectiv că prețul nu ar fi serios. P. noțiunea de preț serios, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1303 C.civ. de la 1864, se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării. Prețul serios se transpune în existența unei proporții între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a lucrului vândut, însă deși nu este necesară o echivalență între preț și valoarea lucrului, totuși este exclusă existența unei disproporții care nu este susceptibilă de justificare firească.
Cu toate acestea, echivalența valorică relativă a prețului față de valoarea lucrului vândut trebuie apreciată și în funcție de relațiile personale dintre părțile contractante, acestea, prin efectul voinței lor, fiind libere să aprecieze întotdeauna întinderea valorii ce se plătește drept preț. P. urmare, în situația în care există relații de familie sau afinitate între părți, aprecierea prețului vânzării ca ”serios”, fiind o chestiune de fapt, vilitatea prețului (deci un preț mai mic care nu ar reprezenta echivalentul valoric al lucrului vândut) nu afectează validitatea convenției. Prețul stabilit în astfel de condiții nu poate fi considerat neserios, pentru a se putea reține lipsa intenției de a fi încasat și plătit.
În cauză, se constată că reclamanții-vânzători sunt părinții pârâtei-cumpărătoare B. C., astfel încât subiectivismul ce caracterizează relația părinți-fiică a determinat, pe de o parte, stabilirea prețului de vânzare la valoarea precizată în contract, iar, pe de altă parte, după cum recunosc însuși reclamanții, recunoaștere dublată și de susținerile martorilor propuși de aceștia, o mai mare îngăduință cu privire la respectarea obligației de plată a prețului.
De altfel, neplata prețului prevăzut în contract de către părți nu poate consitui un motiv de anulare a contractului, ci reprezintă o problemă legată de executarea acestuia, sancțiunea neîndeplinirii culpabile a acestei obligații fiind aceea a rezoluțiunii contractului. În cazul în care prețul nu a fost achitat de către pârâți, ca urmare a faptului că nu a fost pretins a fi plătit de reclamanți, tocmai datorită legăturii de rudenie cu cumpărătoarea, nu reprezintă o împrejurare care să dovedească indirect o lipsă a prețului în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți.
Ca urmare, având în vedere cele expuse, instanța apreciază că nu se poate constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa prețului.
Referitor la motivul de nulitate al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11.12.2001, privind existența unei cauze ilicite/imorale, instanța constată că reclamanții au invocat în cererea de chemare în judecată, imoralitatea cauzei, după care în precizările făcute ulterior a invocat și caracterul ilicit al acesteia.
În opinia reclamanților și a pârâtei B. C., contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat ca urmare a presiunilor făcute de pârâtul D. G., prin amenințarea că va solicita desfacerea căsătoriei dintre el și pârâta B. C. prin introducerea unei acțiuni de divorț, în cazul neperfectării actelor de vânzare pentru teren, precum și prin exercitarea de violențe fizice și psihice față de reclamanți și pârâta B. C..
Cauza ilicită sau imorală, astfel cu a fost prezentată de reclamanți în cererea de chemare în judecată, constă în constrângerea morală și șantajul exercitate în mod continuu de către pârâtul D. G., ceea ce a dus la încheierea contractului, contrar voinței reale a reclamanților. De asemenea, reclamanții au mai arătat că imoralitatea cauzei este dată de faptul că vânzare-cumpărarea a avut ca scop menținerea căsniciei dintre pârâți, iar nu transmiterea dreptului de proprietate și încasarea prețului.
Instanța față de motivul de nulitate invocat și argumentele prezentate de reclamanți în susținerea acestuia, constată că sunt necesare precizări cu privire la condițiile de valabilitate ale actului juridic civil, condițiile cerute de lege pentru cauza actului juridic și distincția între viciile de consimțământ și cauza actului juridic.
Condițiile de valabilitate a actului juridic civil reprezintă elementele esențiale fără de care un act juridic civil nu poate exista, precum și cerințele pe care fiecare dintre aceste elemente trebuie sa le îndeplinească.
Actul juridic civil valabil încheiat, conform C.civ. de la 1864, presupune îndeplinirea unor condiții sau elemente de valabilitate: capacitatea de a contracta; consimțământul; un obiect; o cauză și, în unele cazuri, o anumită formă prevăzută de lege ad validitatem.
În ceea ce privește consimțământul, pentru a fi valabil exprimat trebuie să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu fie viciat. Viciile de consimțământ sunt eroarea, dolul, violența și leziune.
P. violență, viciu de consimțământ, se înțelege amenințarea unei persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat, acest viciu de consimțământ fiind definit de art. 956 C.civ. de la 1864 (“Este violență întotdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea raționabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil și prezent. Se ține cont în această materie de etate, sex, și de condiția persoanelor”).
De asemenea, violența este fizică atunci când amenințarea cu un rău privește atât integritatea fizică dar și bunurile persoanei, iar violența morală există atunci când amenințarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
Sancțiunea violenței este anulabilitatea actului juridic încheiat sub imperiul acesteia (nulitatea relativă).
Cauza este acel element al actului juridic civil care constă în scopul urmărit la încheierea unui asemenea act, iar împreună cu consimțământul formează împreună voința juridică. Astfel, cauza reprezintă un element distinct față de consimțământ și de obiectul actului juridic.
Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voință exprimate de părțile unui act juridic, astfel că această condiție la valabilitate se raportează la obligația fiecărei părți. Noțiunea de cauză a obligației prezintă utilitate deosebită, ca instrument juridic prin intermediul căruia se poate desprinde semnificația socială a voinței juridice a părților, spre a putea fi anulate actele juridice care, prin scopul concret urmărit de părți, ar fi contrare ordinii politice, sociale și economice sau regulilor de conviețuire socială.
În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente componente: scopul imediat și cel mediat. Scopul imediat (causa proxima), numit și scopul obligației, este un element abstract și invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice. Scopul mediat (causa remota) sau scopul actului juridic, constă în motivul principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil.
Potrivit art. 966 C.civ. de la 1864, „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu are niciun efect”, iar conform art. 968 C.civ. de la 1864 definește cauza ilicită ca fiind cea „interzisă de legi și contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”.
S-a invocat de reclamanți faptul că la încheierea actului juridic voința lor nu a fost în sensul de vinde imobilul ce face obiectul contractului și de a încasa prețul, ci aceea de a opri constrângerea morală la care erau supuși, atât ei, cât și pârâta B. C.. Ca urmare, nu se poate reține lipsa cauzei, împrejurările invocate putând fi calificate ca o manifestare a unui consimțământ viciat, cauza imediată existând, respectiv aceea de a transmite dreptul de proprietate în patrimoniul pârâților, cu consecința de a fi nu fi formulată o cerere de divorț de către pârâtul D. G. și de a fi menținută căsătoria acestuia cu fiica lor B. C..
Invocând caracterul ilicit/imoral al cauzei reclamanții au avut în vedere scopul mediat al convenției care, potrivit susținerilor acestora, ar fi fost încheiată ca urmare a amenințărilor cu divorțul făcute de pârâtul D. G. asupra reclamanților și pârâtei B. C. și în scopul menținerii căsătoriei pârâților.
Astfel, potrivit prevederilor art. 967 C.civ. din 1864 cauza este prezumată până la proba contrarie, iar potrivit prevederilor art. 1899 alin. 2 C.civ. din 1864 buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credință. Față de aceste dispoziții legale, reclamanții aveau obligația de a dovedi caracterul ilicit/imoral al cauzei ce a determinat încheierea contractului.
În primul rând, nu se poate reține motivarea reclamanților că scopul ilicit/imoral al contractului ar fi reprezentat de amenințările făcute de pârât în vederea menținerii căsniciei acestuia cu pârâta B. C..
Astfel, trebuie făcută distincția între scopul urmărit (ceea ce se circumscrie noțiune de cauză a obligației) și mijloacele folosite pentru a obține consimțământul unei persoane la încheierea unui act juridic (mijloace care, în funcție de natura acestora, pot reprezenta vicii de consimțământ).
După cum s-a arătat mai sus, cauza și consimțământul sunt împreună elemente ale voinței juridice, însă nu trebuie confundate, întrucât regimul lor juridic este diferit.
Reclamanții și pârâta B. C. au susținut că pârâtul a fost cel care a insistat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, folosindu-se de amenințări cu promovarea unei acțiuni de divorț față de pârâta B. C. pentru a determina pe vânzători să consimtă la vânzare. Aceste aspecte sunt confirmate și de martora I. M.-R. și martorul I. C., audiați în dosarul de rejudecare, precum și de martora Dămod M.. Martorii au precizat că amenințările au fost făcute de către pârât înainte de a pleca în Israel la muncă, cât și în timpul cât se afla în afara țării prin telefon, asistând, în perioada în care au lucrat în gospodăria pârâților, la o parte din discuțiile dintre părți.
Cu toate acestea, după cum s-a arătat mai sus, amenințările făcute de pârâtul D. G. asupra reclamanților și pârâtei B. C., reprezintă de fapt mijloacele prin care ar fi fost viciat consimțământului reclamanților, constituind o constrângere morală, ce reprezintă din punct de vedere juridic un viciu de consimțământ. Or, în acest caz, sancțiunea ce ar interveni ar fi nulitatea relativă, după cum s-a arătat și mai sus.
Ca urmare, instanța constată că, față de limitele obligatorii ale rejudecării stabilite de către instanța de recurs, prin raportare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată, nu poate analiza motivele de nulitatea relativă ale contractului, întrucât nu a fost învestită cu o astfel de acțiune.
Referitor la motivul de nulitate privind existența unei cauze ilicite/imorale, reprezentată de împrejurarea că scopul pentru care a fost încheiat contractul era acela de a menține căsnicia pârâților, scop apreciat ca fiind imoral, prin referire la exemplu din practica judiciara privind anularea unui contract încheiat cu scopul de a menține o relație de concubinaj, instanța reține, că situația din prezenta cauză este în mod evident deosebită de cea prezentată cu titlu de exemplu din practica judiciară.
Astfel, căsătoria este o uniune legalizată prin care două persoane de sexe diferite s-au decis să întemeieze o familie, să trăiască și să-și împartă veniturile și bunurile materiale în comun, prin actul căsătoriei creându-se o relație de rudenie între familiile persoanelor implicate.
Pe de altă parte, concubinajul este acea relație în care doi adulți hotărăsc că trăiască și să se gospodărească în comun, fiind considerată, multă vreme, ca o legătură imorală contrară normelor de conviețuirea socială, însă această percepție a fost în prezent schimbată de condițiile vieții social-economice.
În aceste condiții nu se poate reține că scop urmărit de către pârât la încheierea contractului este unul ilicit, în condițiile în care menținerea unei căsătorii nu este contrară prevederilor legale și nici normelor de conviețuire socială. Desigur că este contrar principiilor ce stau la baza unei căsnicii, condiționarea continuării vieții de familie de satisfacerea unor interese materiale, însă instanța nu are căderea a analiza aceste aspecte, care ar fi trebuit fi supuse atenției instanței ce a soluționat cerere de divorț, împrejurările nefiind invocate de pârâta B. C..
În consecință, față de cele expuse instanța apreciază că cererea reclamanților privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5960/11.12.2001 pentru motivele invocate în cererea de chemare în judecată, respectiv lipsa prețului și cauză ilicită/imorală este neîntemeiată, întreaga acțiune urmând a fi respinsă, inclusiv capătul de cerere accesoriu privind repunerea în situația anterioară.
Având în vedere că acțiunea reclamanților urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, instanța va obliga pe reclamanți în solidar, în condițiile art. 274 și 277 C.proc.civ., la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtul D. G., respectiv suma de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit chitanțelor depuse la dosarul primei instanțe de fond eliberate de Cabinetul Individual de Avocat B. M..
Pe de altă parte, instanța va respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtului D. G. la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții B. P. și B. E. arătând că acțiunea trebuia admisă întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu îndeplinește condițiile de validitate; astfel prețul prevăzut în contract nu a fost negociat și stabilit de părți fiind fictiv și reclamanții au făcut dovada acestor împrejurări astfel că revenea pârâților să probeze existența prețului și plata acestuia. Prima instanță a confundat scopul actului juridic cu vicierea consimțământului. Din contractul de vânzare-cumpărare lipsește intenția reclamanților vânzători de a vinde imobilul, astfel că contractului îi lipsește cauza. Motivul determinant la vinderea imobilului a fost nu transmiterea dreptului de proprietate ci evitarea divorțului și continuarea căsătoriei. Reclamanții au probat violențele psihice la care au fost supuși de pârâtul D.. În consecință contractul este nul absolut pentru inexistența cauzei și pentru cauză ilicită sau imorală.
P. întâmpinare pârâtul Doboșa G. a solicitat respingerea recursului, arătând că a plătit imobilul din banii munciți în Israel, prețul a fost sincer și serios; prețul nu poate fi contestat căci nu există vreun alt act care să probeze o altă înțelegere. Pârâtul nu îi putea constrânge la încheierea contractului în condițiile în acre el nici nu se afla în țară la acel moment; mai mult, divorțul a fost în cele din urmă cerut chiar de către fiica reclamanților, pârâtul opunându-se. Reclamanții confundă neplata prețului cu lipsa obiectului contractului de vânzare-cumpărare. Reclamanții nu au reușit dă dovedească fictivitatea prețului și nici nu au reușit să răstoarne prezumția de existența și validitate a cauzei contractului.
În recurs nu au fost administrate probe.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța constată că recursul nu este fondat urmând a fi respins pentru următoarele motive:
În ce privește primul motiv de recurs, legat de inexistența și fictivitatea prețului, instanța constată că nu a fost probată existența unei simulații. Simulația fiind invocată de chiar părțile contractului ea trebuie probată printr-un contraînscris, sau cel puțin prin proba cu martori care să completeze un început de dovadă scrisă. Reclamanții-recurenți nu au reușit să facă dovada măcar unui început de dovadă scrisă, astfel încât simpla probă cu martori nu este admisibilă. În consecință există prezumția că prețul a existat de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare a făcut referire la acest preț. Neseriozitatea (deși sub aspectul cuantumului prețul nu apare ca fiind neserios, disproporția între prestații nefiind suficientă pentru a aprecia prețul ca neserios) sau nesinceritatea în privința prețului reprezintă de altfel motive de nulitate relativă, suspuse prescripției, ori reclamanții, pentru a evita impedimentul prescripției, și-au susținut acțiunea pe nulitatea absolută. În consecință nici acest două motive de nulitate nu pot fi reținute. De asemenea, neplata prețului prevăzut constituie un motiv de rezoluțiune a contractului, supus de asemenea prescripției, iar nu un motiv de nulitate absolută.
În ce privește inexistența și imoralitatea/ilicitatea cauzei, instanța constată că potrivit dispozițiilor Codului civil cauza într-un act juridic se prezumă că există și că este valabilă. Recurenții confundă ilicitatea cauzei cu vicierea consimțământului sau încearcă să le echivaleze în speranța evitării sancțiunii prescripției. Astfel presiunile psihice la care reclamanții ar fi fost expuși prin amenințarea cu divorțul, constituie o situație de constrângere morală și deci de viciere a consimțământului, sancționată cu nulitatea relativă supusă prescripției. Semnarea contractului de către părinții lui B. C. pentru a împiedica divorțul nu are la bază o cauză ilicită, căci evitarea divorțului nu este ilicită. În plus cauza ilicită există atunci când toate părțile unui contract urmăresc un scop comun ilicit.
În ce privește inexistența cauzei, așa cum a arătat prima instanță, nulitatea absolută poate interveni doar în cazul inexistenței scopului imediat, element abstract și invariabil, care în contractul de vânzare-cumpărare este transmiterea proprietății. Or în prezența cauză, părțile nu au negat că ar fi avut reprezentarea semnificației actului pe care în încheie, sau că ar fi crezut că încheiat un alt act juridic ci invocă doar că au încheiat acest act sub presiune, și că actul nu reprezintă voința lor reală. Or acest împrejurări pot fi calificate ca o manifestare a unui consimțământ viciat, cauza imediată existând, respectiv aceea de a transmite dreptul de proprietate în patrimoniul pârâților, cu consecința de a fi nu fi formulată o cerere de divorț de către pârâtul D. G. și de a fi menținută căsătoria acestuia cu fiica lor B. C..
În consecință reclamanții nu au proba existența motivelor de nulitate absolută invocate, motiv pentru care prima instanță în mod temeinic a respins acțiunea.
Instanța de recurs urmează totodată a obliga recurenții la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimat în măsura dovedirii lor, respectiv a cheltuielilor de deplasare în vederea participării la proces.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de B. P. si B. E. impotriva sentintei civile nr. 1472/30.04.2013 pronuntata de Judecatoria P., sentinta pe care o mentine.
Obliga recurentii B. P. si B. E. la plata in favoarea intimatului D. G. a sumei de 112 lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentand contravaloare transport.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.02.2014.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
M.D. M.M. M.M. M.G.
Red./Tehnored. M.D.
2 ex/ 13.03.2014
Jud. fond.M. C.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 241/2014. Tribunalul IAŞI | Fond funciar. Decizia nr. 248/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
