Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 749/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 749/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 28-05-2015 în dosarul nr. 749/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 28 Mai 2015
Președinte - C. E. C.
Judecător D. M.
Grefier Ș. D.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 749/2015
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelantul-intimat N. G. M. și pe intimatul-apelant P. C., având ca obiect acțiune în răspundere delictuala daune morale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este completă.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Dezbaterile în apel au avut loc în ședința publică din data de 21.05.2015, susținerile apărătorilor părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru azi, 28.05.2015, când
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr._/17.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul P. C. în contradictoriu cu pârâtul N. G. M.. De asemenea, prin aceeași sentință civilă au fost respinse ca neîntemeiate atât solicitarea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, cât și solicitarea pârâtului de acordare a sumei de 500 lei cu titlul de onorariu avocat, conform chitanței nr. 16/23.06.2014.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că potrivit art. 1357 NCC, „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”. Aceasta reprezintă regula în materia răspunderii civile delictuale, articolele următoare detaliind condițiile privind angajarea acesteia. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, iar pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei. Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
În speță, s-a reținut că reclamantul se prevalează de un caz de răspundere civilă delictuală, motivat de săvârșirea unei fapte ilicite, cu vinovăție, de pârât, faptă care i-ar fi cauzat acestuia un prejudiciu moral. Acest prejudiciu a constat într-o atingere majoră a libertăților sale cetățenești, solicitând remedierea situației. Referitor la solicitarea de daune morale, prejudiciile nepatrimoniale, s-a reținut că acestea constituie acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Asemenea consecințe pot fi durerile fizice și psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane, etc. Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc. Toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil (patrimonial sau nepatrimonial), în scopul repunerii victimei, pe cât posibil, în situația anterioară (restitutio in integrum). A mai reținut instanța de fond că pentru acordarea daunelor morale este de asemenea necesară dovedirea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei celeilalte părți, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta pârâtului.
În speță, din analiza coroborată a materialului probatoriu, instanța de fond a reținut că între reclamant și pârât a existat o stare conflictuală în trafic în data de 14 februarie 2014, în municipiul Iași, pe pasarela N. în sensul spre P. R.. Cauzele acestei stări conflictuale, precum și modul de manifestare sunt disputate, existența acesteia fiind însă acceptată de ambele părți. Pârâtul a depus o plângere la poliție, iar ca urmare a acestei plângeri, reclamantul a fost chemat la Biroul Rutier și sancționat contravențional pentru părăsirea locului accidentului. Prin cererea de chemare în judecată și prin concluziile reclamantul a individualizat fapta ilicită cauzatoare de suferințe psihice ca fiind reprezentată de acțiunile pârâtului din trafic, de atitudinea de nerespectare a regulilor de circulație și de amenințările proferate. De asemenea, în conținutul noțiunii de ,,faptă ilicită”, reclamantul cuprinde și faptul că pârâtul s-a deplasat la sediul poliției, unde a dat declarații false, dar și pretinsele amenințări adresate în sediul Biroului Rutier.
Relativ la nerespectarea de către pârât a regulilor de circulație și a conduitei sale în trafic, ca parte a faptei ilicite cauzatoare de suferințe psihice, aspect susținut de reclamant, a constatat instanța de fond că acestea au făcut obiectul procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, . nr._, față de care pârâtul a achitat suma de 170 lei cu titlu de amendă. Obiectul procesului verbal întocmit pe numele petentului este reprezentat de neprezentarea în termen legal pentru raportare incident poliția rutieră. Mai mult, reclamantul nu se axează în motivare pe vinovăția în ceea ce privește dinamica producerii incidentului, ci subliniază caracterul pur intenționat al manevrelor pârâtului, care ar fi condus la impact și crearea unei stări de insecuritate accentuată. Or, prima instanță a reținut că nici unul din aceste aspecte nu a fost probat, sub nici o formă de reclamant. Simpla enunțare a unor fapte percepute nu poate echivala cu o probă a săvârșirii unei fapte ilicite, ca fundament al răspunderii civile delictuale. De asemenea, pârâtul nu a realizat dovada contestării procesului verbale de constatare și sancționare contravenție, acesta urmând a fi reținut ca prezumție simplă de schimbare necorespunzătoare a direcției de mers (pentru pârât).
Cu privire la fapta reținută în sarcina reclamantului, de neprezentare la sediul poliției, instanța de fond a reținut că s-a probat admiterea în parte în primă instanță și înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a avertismentului, fără a fi reținută inexistența răspunderii contravenționale.
A mai reținut instanța de fond că reclamantul nu a reușit să probeze sub nici un aspect conduita de provocare în trafic, susținută în cerere și nici „urmărirea” ca atac la libertatea și integritatea persoanei, astfel cum a fost descrisă. Urmărirea efectivă a autoturismului reclamantului, necontestată ca realitate faptică de pârât a fost motivată în mod logic de acesta de existența unui impact între autoturisme în trafic, ce trebuia tranșat potrivit OUG 195/2002. Astfel, instanța de fond a apreciat că este justificată aducerea la cunoștința reclamantului a necesității deplasării la sediul poliției, iar acest aspect nu poate fi considerat ca o amenințare ilegală nici în materie civilă ( în sfera drepturilor personal nepatrimoniale apărate de Codul civil și CEDO).
Cu privire la caracterul fals al declarațiilor pe care reclamantul pretinde că pârâtul le-a dat în fața polițiștilor, declarații în urma cărora a fost sancționat contravențional pentru părăsirea locului accidentului, instanța de fond a reținut că acestea depășesc obiectul de învestire al instanței, putând fi analizate în cadrul plângerii contravenționale, iar în măsura în care ar fi fost dovedite, s-ar fi ridicat problema unei posibile analize a interferenței unei atare acțiuni (și a caracterului său licit sau ilicit) cu sfera drepturilor personale – onoare, demnitate, imagine proprie, integritate.
În ceea ce privește adresarea de către pârât de cuvinte ofensatoare, injurii, amenințări în data de 14 februarie 2014 la locul producerii impactului, pe raza de deplasare a autoturismelor înspre P. R., dar și la sediul secției de poliție, cu ocazia luării declarației din data de 24 februarie 2014, astfel cum susține reclamantul, instanța de fond a reținut caracterul nedovedit al pretinsei fapte ilicite, întrucât nu au fost depuse la dosar probe în acest sens. Simpla menționare în cererea de chemare în judecată a unei afirmații de genul ,,va pune băieții să mă urmărească în zona CUG și să mă termine”, fără a proba în nici un fel pretinsul comportament agresiv al pârâtului, nu poate atrage reținerea caracterului cert al faptei.
În plus, instanța de fond a reținut și faptul că în dosarul nr. 3973/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași a fost dispusă o soluție de clasare față de comiterea unei fapte de amenințare de către pârât față de reclamant, fiind incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prev. de art. 16 alin. 1 lit. b) C.proc.pen., constatându-se că fapta a fost săvârșită fără vinovăție. Reținându-se că nu se poate vorbi de o veritabilă autoritate a ordonanței penale în acțiunea civilă vizând răspunderea civilă delictuală, instanța de fond a reținut însă, tot cu titlul de indicii (prezumții simple) argumentele expuse în referatul de propunere clasare, care expun in extenso inexistența unor probe în sensul alegațiilor reclamantului, aspect identic cu situația din prezenta acțiune.
Pe cale de consecință, instanța de fond a reținut că reclamantul nu a probat faptele ilicite despre a căror existență a făcut mențiune în petitul acțiunii (provocarea din trafic, vădita intenție de lovire a autoturismului, urmărirea amenințătoare a vehiculului reclamantului, amenințarea cu lezarea integrității corporale sau vieții la sediul organelor de poliție). De asemenea, s-a reținut că pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, reclamantului i-a revenit sarcina probei, inclusiv cu privire la producerea unui prejudiciu. Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Reclamantul a susținut că a suferit un prejudiciu moral ce a constat într-o atingere majoră a libertăților sale cetățenești, fără însă a individualiza libertățile încălcate. A reținut instanța de fond că implicarea într-o situație conflictuală în trafic, urmată de sancționarea contravențională pentru neprezentarea în termen legal la unitatea de poliție pentru raportarea incidentului, în baza unei plângeri formulate de către pârât, poate crea reclamantului a stare de instabilitate emoțională. Însă, deși reclamantul a depus la dosar un certificat de concediu medical, instanța de fond a reținut că nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre atitudinea pârâtului și starea ce a determinat luarea unor zile de repaus. De asemenea, s-a reținut faptul că reclamantul nu a probat existența și intensitatea unui comportament al pârâtului de natură a aduce atingere libertății sale personale și a determina diagnosticul de „tulburare posttraumatică”, precum și faptul că, cercetând rețeta prescrisă de cadrele medicale, medicamentul din grupa „carbamazepine” are întrebuințări variate: epilepsie, crize majore tipice (grand mal) și crize parțiale cu sau fără generalizare; nevralgie de trigemen sau glosofaringian; se mai poate administra în: cazuri selecționate de dureri tabetice, nevralgii nevritice, prevenirea recăderilor în psihozele maniaco-depresive rezistente sau la bolnavi cu intoleranță la litiu/neuroleptice (singură sau în asociație cu acestea), stări de excitație maniacală sau hipomaniacală, sindromul de abstinență din dezintoxicarea alcoolică, iar în ceea ce privește grupa „ tiapridum” acesta are drept indicații: tratarea tulburărilor psihotice, dureri intense și rebele, stări de agitație și agresivitate la etilici și vârstnici. Or, din analiza acțiunilor descrise și a faptelor dovedite, instanța a constatat că nu există legătură de cauzalitate între acțiunile pârâtului și aceste indicații medicale. Atare categorii de medicamente par să inducă ideea unei stări de agitație psihică semnificativă, ce nu a fost probată ca efect al acțiunii desfășurate de pârât.
Pentru toate aceste considerente, constatând neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamant.
Față de absența unor precizări în cuprinsul chitanței nr. 16/23.06.2014 cu privire la numărului de dosar în care asistența juridică a fost asigurată, constatând că suma solicitată cu titlul de onorariu avocat de pârât nu a fost individualizată pentru această acțiune, instanța de fond a respins ca neîntemeiată și solicitarea pârâtului de acordare a sumei de 500 lei, cu titlul de onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel atât reclamantul P. C., cât și pârâtul N. G. M..
Reclamantul P. C. a susținut în motivarea apelului că la data de 14.02.2014 pârâtul l-a agresat în trafic, conducând agresiv și încercând să provoace în mod intenționat un accident de circulație. Astfel, aflându-se pe banda de circulație fără prioritate, pe pasarela N., pârâtul a încercat să intre brusc în fața sa. Deoarece nu a cedat agresiunii sale, pârâtul l-a urmărit și l-a amenințat, moment în care a încetinit pentru a evita escaladarea unui conflict cu o persoană foarte agresivă. Mai susține reclamantul că pârâtul a recunoscut la interogatoriu faptul că nu s-a asigurat la schimbarea direcției de mers, specificând totodată faptul că l-ar fi văzut la o distanță de 6 m în spatele său și că atunci a încercat să pătrundă de pe prima bandă de mers pe cealaltă bandă. Or, acest aspect este contrazis tocmai de situația de fapt, deoarece drumul era foarte aglomerat, astfel că ar fi fost foarte greu să îl observe. Mai mult, în interogatoriul luat pârâtul menționează faptul că reclamantul i-ar fi făcut semne obscene, însă precizează că nu este relevant faptul că nu a precizat acest aspect la poliție.
Reclamantul susține și faptul că în speță sunt întrunite condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Astfel, a menționat că fapta ilicită este reprezentată de acțiunile pârâtului din trafic, de atitudinea de nerespectare a regulilor de circulație și de conduita în trafic. Mai mult, pârâtul s-a deplasat la sediul Biroului Rutier Iași, relatând niște fapte neadevărate, denaturând adevărul, toate acestea ducând la sancționarea sa contravențională. Ulterior, agentul de poliție a constat faptul că pârâtul este cel vinovat, că acesta nu a respectat regulile privind nepăstrarea unei distanțe corespunzătoare față de vehiculul care îl precede. Reclamantul precizează că nu s-a prezentat la poliție întrucât nu și-a dat seama că a fost atins de către autoturismul pârâtului. Abia după ce a fost chemat la poliție, a observat că există pe mașina sa o zgârietură mică, însă, din punctul său de vedere, nu se poate stabili momentul producerii acesteia. Mai mult, în dosarul nr._, intimata a precizat faptul că nu are fotografii care să demonstreze existența zgârieturii.
Astfel, consideră reclamantul că a dovedit existența faptei ilicite. În acest sens, susține reclamantul că din probele administrate rezultă că pârâtul a avut o atitudine necorespunzătoare în trafic, de nerespectare a regulilor de circulație și de conduită în trafic (fiind și sancționat contravențional). De asemenea, aspectul referitor la faptul că ulterior pârâtul l-a urmărit a fost dovedit chiar de imaginile depuse la dosar de către acesta, imagini luate în altă zonă decât cea a producerii altercației. În consecință, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că nu ar fi probat conduita de provocare în trafic și nici urmărirea sa ulterioară, „motivată în mod logic de pârât prin existența unui impact între autoturisme în trafic”. Or, tocmai acest aspect nu a fost menționat de către pârât, fiind o concluzie personală a instanței de fond, nebazată pe susținerile părții sau pe probe. În plus, ar fi fost suficient ca pârâtul să-și noteze numărul său de înmatriculare, nefiind necesar să îl urmărească, filmeze și fotografieze. De asemenea, susține reclamantul că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că agentul constatator a stabilit că pârâtul se face vinovat de săvârșirea faptei contravenționale a nepăstrării distanței corespunzătoare față de vehiculul care îl precede.
Reclamantul consideră că fapta ilicită săvârșită de către pârât are caracter obiectiv sau existență materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată (atitudinea din trafic a pârâtului, de nerespectare a regulilor de circulație, de relatare a unor fapte neadevărate, denaturând adevărul, toate acestea ducând la sancționarea sa contravențională). De asemenea, pârâtul a acționat cu bună știință, iar faptele sale cu fost sancționate contravențional.
În plus, reclamantul susține că tot în noțiunea de faptă ilicită este cuprins și faptul că pârâtul s-a deplasat la sediul poliției, unde a dat declarații false, cu scopul vădit de a-i face un rău. De asemenea, cazierul auto al pârâtului demonstrează faptul că acesta nu respectă legea și regulile.
Referitor la prejudiciu, susține reclamantul că, în speță, este evident faptul că prejudiciul moral a fost generat de acțiunile întreprinse cu rea-credință de pârât, care au adus o atingere majoră libertăților sale cetățenești și au determinat crearea unei serioase traume psihice, datorată atât agresivității acestuia în trafic, cât și a agresivității verbale și a amenințărilor pe care acesta le profera cu ocazia confruntării la sediul Biroului Rutier Iași. Acțiunile întreprinse de către pârât i-au produs un șoc psihic, fiind nevoit să apeleze la un medic psihiatru, acesta din urmă stabilindu-i diagnosticul de „instabilitate posttraumatică”, aspect care i-a afectat atât viața de familie, cât și activitatea profesională. De asemenea, susține reclamantul că instanța de fond nu a luat în considerare actele depuse în dovedirea stării de instabilitate posttraumatică de care a suferit în urma evenimentelor petrecute, respectiv rețeta eliberată de medicul primar psihiatru și concediul medical eliberat în aceeași zi, acte necontestate. Mai mult, instanța de fond a făcut aprecieri referitoare la tratamentul medicamentos prescris de către medicul specialist, deși nu are competențe în acest domeniu. De asemenea, instanța nu a pus în discuția părților aspectele menționate în sentință, referitoare la indicațiile medicale ale medicamentelor prescrise, încălcându-se astfel principiul contradictorialității. În plus, o simplă redare al prospectului unui medicament nu este suficientă pentru a susține că nu corespunde afecțiunii pentru care a fost prescris de către un medic specialist, mai ales în situația în care acest lucru se face de către o persoană fără pregătire în domeniu și fără a pune în discuția părților o atare ipoteză.
Referitor la vinovăția pârâtului, reclamantul susține că aceasta rezultă reiese din atitudinea acestuia, din faptul că intenționat l-a agresat în trafic, cu rea-voință s-a deplasat la organele de poliție, unde a dat o declarație falsă cu scopul de a-i face un rău. Vinovăția acestuia reiese și din faptul că, deși s-a stabilit că este vinovat de producerea accidentului rutier, acesta a refuzat să-i înmâneze o copie a asigurării sale pentru a remedia avaria produsă. Din aspectele relatate, susține reclamantul că rezultă în mod clar faptul că există o legătură de cauzalitate între faptele ilicite ale pârâtului și prejudiciul moral pe care i l-a produs.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, reclamantul a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond.
În dovedirea apelului, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri.
Pârâtul N. G. M. a susținut în motivarea apelului său că în mod greșit instanța de fond a respins cererea sa de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, susține pârâtul că din eroare pe chitanță nu au fost inserate mențiunile de care face vorbire instanța, însă se poate observa faptul că această chitanță a fost întocmită la o dată ulterioară încheierii contractului de asistență juridică și după depunerea de către reclamant a cererii de chemare în judecată. În aceste condiții, susține pârâtul că se poate concluziona că aceste cheltuieli de judecată au fost efectuate în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât nu are un alt dosar pe rolul instanțelor.
Pentru aceste considerente, pârâtul a solicitat admiterea apelului și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, intimatul N. G. M. a formulat întâmpinare la apelul formulat de reclamantul P. C., solicitând respingerea acestuia. În motivarea poziției sale procesuale, intimatul a susținut că nu sunt reale afirmațiile reclamantului referitoare la faptul că ar fi intenționat să provoace un accident de circulație sau cele referitoare la faptul că ar fi mințit la interogatoriu. Astfel, a recunoscut faptul că a avut un incident, precum și faptul că a urmărit autovehiculul apelantului, pentru a încerca să rezolve pe cale amiabilă conflictul dintre ei. De asemenea, l-a urmat pe apelant și pentru a putea lua numărul de înmatriculare, acesta nefiind vizibil întrucât era acoperit de praf. În acest sens, susține intimatul că s-a apropiat de mașina apelantului, a văzut numărul, după care i-a comunicat că va merge la poliție, iar apelantul, în loc să oprească mașina și să discute cu el, i-a făcut semne obscene și a plecat. Deoarece nu s-a oprit să rezolve pe cale amiabilă, susține pârâtul că a fost nevoit să meargă la poliție pentru a raporta impactul. Astfel, nu a avut intenția de a fi de rea – credință și de a-i face rău apelantului, ci doar intenția de a raporta accidentul. După aproximativ o săptămână a fost chemat din nou la poliție, aflând că apelantului i-a fost suspendat pentru o lună permisul de conducere (pentru neprezentarea la poliție pentru anunțarea accidentului), că acesta nu își amintește de impactul din trafic și, mai mult, că acesta nu știa că autoturismul său a fost avariat. Ulterior, susține intimatul că a fost din nou căutat de organele de poliție, care i-au comunicat faptul că apelantul a formulat o plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare, faptă nedovedită, motiv pentru care dosarul penal a fost închis.
Intimatul mai învederează faptul că nu l-a agresat verbal, în trafic, pe apelant, că nu a săvârșit faptele menționate de apelant și că nu i-a provocat apelantului nici un prejudiciu moral, ci, eventual, doar unul material care s-ar fi rezolvat dacă apelantul i-ar fi solicitat asigurarea obligatorie.
De asemenea, intimatul susține că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că în speță nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv faptul că nu s-a probat existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.
Pentru toate aceste considerente, intimatul a solicitat respingerea apelului formulat de reclamant.
Intimatul P. C. formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat de pârât. În motivarea poziției sale procesuale, intimatul a susținut că în mod corect instanța de fond a respins cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată, nefiind făcută dovada legăturii de cauzalitate între chitanța depusă la dosar și cheltuielile efectuate în prezenta cauză.
În apel nu s-au administrat probe noi, fiind depus la dosar doar contractul de asistență juridică nr. 18/20.06.2014.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de apel invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că apelul formulat de reclamantul P. C. este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă, reclamantul P. C. a solicitat obligarea pârâtului N. G. M. la plata sumei de 1000 lei cu titlu de daune morale, în temeiul disp. art. 1357 și urm. Cod civil.
Potrivit disp. art. 1357 alin. 1 Noul Cod Civil, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. Astfel, răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul.
Potrivit dispozițiilor legale menționate, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciu constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține altei persoane. Referitor la prejudiciu, instanța de apel reține că acesta trebuie să fie cert (adică să fie sigur atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale) și să nu fi fost reparat în prealabil de o altă persoană.
Or, în speță, instanța de apel reține că în mod corect instanța de fond a constatat că nu sunt îndeplinite toate condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Astfel, în speță, la data de 14.02.2014 între reclamant și pârât a existat o stare conflictuală în trafic, din probele administrate în cauză nerezultând însă și modul în care s-au manifestat părțile implicate. Urmare a incidentului din trafic, pârâtul s-a prezentat la Biroul Rutier Iași și a dat o declarație, înregistrată sub nr._/14.02.2014. Din cuprinsul acestei declarații rezultă că în data de 14.02.2014, în timp ce se deplasa se deplasa pe . acroșat din spate de autoturismul cu nr. de înmatriculare_, care a fugit de la locul faptei. În urma acestui incident i-a fost zgâriată aripa spate stânga. Prin adresa nr._/14.02.2014 i s-a comunicat reclamantului faptul că s-a formulat o plângere cu privire la un accident rutier produs la data de 14.02.2014, în care a fost implicat autoturismul proprietatea acestuia cu nr. de înmatriculare_ . La data de 24.02.2014 reclamantul s-a prezentat la Birou Rutier Iași și a dat o declarație din cuprinsul căreia rezultă că în data de 14.02.2014, aflându-se pe banda de circulație din stânga, pe pasarela N., pârâtul a încercat să intre brusc în fața sa și, întrucât nu a frânat, pârâtul l-a urmărit și l-a amenințat. Prin procesul verbal de contravenție . nr._ din 24.02.2014 s-a dispus sancționarea contravențională a reclamantului pentru neprezentarea la unitatea de poliție competentă pe raza căreia s-a produs un accident de circulație din care au rezultat numai pagube materiale. De asemenea, prin procesul – verbal . nr._ din 24.02.2014 s-a dispus sancționarea contravențională a pârâtului, reținându-se că în data de_ acesta, conducând autoturismul cu nr. de înmatriculare_, pe .-a asigurat la schimbarea direcției de mers, intrând în coliziune cu autoturismul cu nr. de înmatriculare_ .
În ceea ce privește fapta ilicită, reclamantul a susținut că fapta ilicită săvârșită de către pârât este reprezentată de acțiunile sale în trafic, de atitudinea de nerespectare a regulilor de circulație și de conduita din trafic, de relatarea unor fapte neadevărate ce au condus la sancționarea sa contravențională pentru părăsirea locului accidentului, dar și de amenințările adresate la sediul Biroului Rutier. A susținut reclamantul că pârâtul l-a agresat în trafic, conducând agresiv și încercând să provoace în mod intenționat un accident de circulație. Astfel, aflându-se pe banda de circulație fără prioritate, pe pasarela N., pârâtul a încercat să intre brusc în fața sa, iar ulterior, deoarece nu a cedat agresiunii sale, pârâtul l-a urmărit și l-a amenințat.
În speță, instanța de apel reține că, prin sancționarea contravențională a pârâtului – intimat, s-a probat implicit faptul că acesta, în data de 14.02.2014, nu ar fi respectat reguli de circulație. Însă, cum în mod corect a reținut instanța de fond, reclamantul – apelant nu s-a axat în motivare pe vinovăția în ceea ce privește dinamica producerii incidentului, ci a subliniat caracterul pur intenționat al manevrelor pârâtului – intimat și agresivitatea în trafic a acestuia, care ar fi condus la impact și la crearea unei stări de insecuritate accentuată. Or, din probele administrate în cauză nu rezultă faptul că pârâtul – intimat l-ar fi agresat în trafic pe reclamant sau că a încercat să provoace în mod intenționat un accident de circulație. De asemenea, din probele administrate în cauză nu rezultă nici faptul că pârâtul – intimat l-ar fi urmărit și l-ar fi amenințat pe reclamantul – apelant, respectiv nu rezultă „urmărirea” ca atac la libertatea și integritatea persoanei, astfel cum a fost descrisă de reclamant. Pârâtul, prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, a recunoscut faptul că l-a urmărit pe reclamant, însă a susținut că a procedat în această modalitate întrucât, după momentul producerii accidentului, reclamantul nu a oprit autoturismul, astfel încât l-a urmat pentru a putea vedea numărul de înmatriculare. De asemenea, pârâtul a susținut că s-a apropiat de autoturismul reclamantului, i-a văzut numărul și i-a comunicat reclamantului că va merge la poliție, însă acesta nu a oprit, ci și-a continuat deplasarea. Pe cale de consecință, față de susținerile pârâtului și în lipsa altor probe care să demonstreze intenția pârâtului de a-i cauza vreun rău reclamantului, în mod corect prima instanță a reținut faptul că această conduită a pârâtului a fost justificată de existența unui impact între autoturisme în trafic, ce trebuia tranșat potrivit OUG 195/2002, precum și faptul că era justificată aducerea la cunoștința reclamantului a necesității deplasării la sediul poliției, aspect ce nu poate fi considerat ca o amenințare ilegală nici în materie civilă.
În ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la faptul că pârâtul ar fi dat declarații false la sediul poliției, fapt ce a condus la sancționarea sa contravențională, instanța de apel reține că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, reclamantul a fost sancționat contravențional pentru neprezentarea în termen legal la sediul poliției pentru raportarea incidentului, împotriva procesului verbal de contravenție având posibilitatea formulării unei plângeri în condițiile prevăzute de lege.
În ceea ce privește susținerile apelantului – reclamant referitoare la faptul că pârâtul l-ar fi amenințat și i-ar fi adresat cuvinte ofensatoare și injurii, în data de 14 februarie 2014 la locul producerii impactului, dar și la sediul secției de poliție, cu ocazia luării declarației din data de 24 februarie 2014, instanța de apel reține că în speță nu au fost administrate probe în acest sens. Mai mult, reclamantul a formulat și o plângere penală împotriva pârâtului pentru fapta de „amenințare”, iar prin referatul întocmit în dosarul penal nr. 3973/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași s-a propus clasarea cauzei, reținându-se că nu există probe care să confirme săvârșirea de către numitul N. G. M. a infracțiunii de „amenințare” împotriva numitului P. C..
Pe cale de consecință, instanța de apel reține că sunt nefondate susținerile apelantului referitoare la faptul că din probele administrate în cauză rezultă faptele ilicite săvârșite de către pârât (constând în provocarea din trafic, vădita intenție de lovire a autoturismului, urmărirea amenințătoare a vehiculului reclamantului, amenințarea cu lezarea integrității corporale sau vieții la sediul organelor de poliție), fapte care i-ar fi cauzat un prejudiciu moral.
Referitor la prejudiciul moral suferit, reclamantul a depus la dosarul cauzei un certificat de concediu medical și o rețetă în cuprinsul căreia este menționat diagnosticul de „tulburare posttraumatică”. Atât certificatul de concediu medical, cât și rețeta au fost eliberate la data de 25.02.2014, respectiv după o perioadă de 11 zile de la producerea incidentului din trafic. În aceste condiții și în lipsa altor probe, nu se poate reține o legătură de cauzalitate între fapta pârâtului de nerespectare a regulilor de circulație (respectiv schimbarea direcției de mers fără a se asigura corespunzător) din data de 14.02.2014 și starea ce a determinat incapacitatea temporară de muncă a reclamantului. De altfel, reclamantul – apelant a susținut că nu a perceput coliziunea dintre cele două autoturisme, astfel încât în mod cert nu acest fapt a determinat prezentarea sa la un medic. Reclamantul – apelant a susținut că starea sa de instabilitate emoțională a fost determinată de atitudinea agresivă a pârâtului, de comportamentul din trafic al acestuia, de intenția de lovire a autoturismului, de urmărirea și amenințarea sa, însă din probele administrate nu a rezultat săvârșirea acestor fapte de către pârâtul – intimat.
În consecință, reținând că în speță nu s-a probat îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, instanța de apel constată că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 480 Noul Cod procedură civilă, va respinge apelul formulat de reclamantul P. C. împotriva sentinței civile nr._/17.12.2014 a Judecătoriei Iași.
În ceea ce privește apelul formulat de către pârâtul N. G. M., raportat la motivele de apel invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 451 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, „Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”.
Potrivit disp. art. 452 Noul Cod procedură civilă, „Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit disp. art. 453 alin. 1 din același act normativ, „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”. În consecință, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care pierde procesul”, partea care pretinde aceste cheltuieli trebuind să facă dovada existenței și întinderii lor.
În speță, pârâtul – apelant a fost reprezentat în fața instanței de fond de avocat O. M., potrivit împuternicirii avocațiale depuse la fila 26 dosar fond, iar la ultimul termen de judecată acesta a depus la dosar chitanța nr. 16/23.06.2014, din cuprinsul căreia rezultă că ar fi achitat un onorariu de avocat în sumă de 500 lei. Or, în condițiile în care la dosar s-a depus chitanța în original și în condițiile în care această chitanță nu a fost contestată, instanța de apel reține că în mod greșit instanța de fond a constatat că pârâtul nu ar fi făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate. În plus, instanța de apel reține că pârâtul – apelant a depus la dosarul cauzei, în apel, și contactul de asistență juridică nr. 18/20.06.2014, încheiat cu Cabinet de Avocat O. M., din cuprinsul căruia rezultă că obiectul contractului îl reprezintă „reprezentare/asistare D._ ”, iar onorariul convenit de părți este de 500 lei.
Pe cale de consecință, instanța de apel reține că apelantul – pârât a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate în prima fază procesuală.
Având în vedere și faptul că reclamantul, prin respingerea acțiunii, este parte care a pierdut procesul, instanța de apel reține că în mod greșit instanța de fond a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 480 Noul Cod procedură civilă, va admite apelul formulat de apelantul N. G. M. împotriva sentinței civile nr._/17.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o va schimba în parte în sensul că va obliga reclamantul P. C. să achite pârâtului N. G. M. suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și va păstra celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin prezentei decizii.
În baza disp. art. 453 Noul Cod procedură civilă, față de soluția de respingere a apelului formulat de reclamant și de admiterea a apelului formulat de pârât, instanța de apel va obliga intimatul – apelant P. C. să achite apelantului – intimat N. G. M. suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul N. G. M. împotriva sentinței civile nr._/17.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o schimbă în parte în sensul că:
Obligă reclamantul P. C. să achite pârâtului N. G. M. suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin prezentei decizii.
Respinge apelul formulat de apelantul P. C. împotriva sentinței civile nr._/17.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași.
Obligă intimatul – apelant P. C. să achite apelantului – intimat N. G. M. suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 28.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
C.C.E. M.D. D.Ș.
Red./tehnored. C.C.E.
4 ex., 10.07.2015
Judecător fond: I. I.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 762/2015. Tribunalul IAŞI | Evacuare. Decizia nr. 748/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
