Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1701/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1701/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 02-12-2015 în dosarul nr. 1701/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 02 Decembrie 2015
PREȘEDINTE – D. I.
JUDECĂTOR – T. DOINIȚA
GREFIER – I. G.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1701/2015
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind apelul declarat de C. L. Iași Și M. Iași Prin Primar G. N. și recursul promovat de I. O. V., împotriva sentinței civile nr._ din 19.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, în contradictoriu cu intimata intimat U. T. Gh. A., având ca obiect constatare nulitate act juridic constatare nulitate absolută donație; repunerea părților în situația anterioară.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 12 noiembrie 2015 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru 19 noiembrie 2015, 25 noiembrie 2015 și apoi pentru azi când,
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._ din 19.12.2004 a Judecătoriei Iași, s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive, cea a lipsei de interes și cea a prescripției dreptului la acțiune invocate de către pârâți, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta I. O. V. în contradictoriu cu pârâții C. L. Iași, M. Iași și U. T. G. A.. A fost constatată nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. 1625/18.04.1980 încheiat între autoarea reclamantei și Statul român, prin fostul C. Popular Iași. A fost respinsă cererea reclamantei de repunere a părților în situația anterioară încheierii actului de donație.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
„Analizând cu prioritate exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâților, fata de dispozițiile art. 137 alin. 1 Cod procedura civila, instanța retine următoarele:
Calitatea procesual pasiva in procesul civil trebuie sa corespunda calitatii de persoana obligata in cadrul raportului juridic de drept material dedus judecatii.
Din actele aflate la dosarul cauzei, instanta retine ca donatia a fost incheiata de către reclamanți cu Statul R. prin Consiliului Popular al mun. Iași, la data de 18.04.1980, conform incheierii de autentificare nr. 1535/1980.
Actul juridic a fost incheiat de parti . care in Romania guverna o alta randuire constitutionala si politica, legislatia avuta in vedere la acel moment fiind in mare parte abrogata la momentul de fata.
Pentru a analiza in concret, la acest moment, cine este beneficiarul actului de donatie trebuie avuta in vedere, pe langa legislatia in vigoare la data realizarii donatiei si cea in vigoare la data judecatii.
Astfel, instanta retine ca la momentul intocmirii actului de donatie singurul titular al dreptului de proprietate era statul, bunurile care intrau in patrimoniul acestuia, intrau si in cel al unitatilor administrativ teritoriale, insa nu cu titlu de proprietate, pentru acestea din urma, ci cu titlu de administrare. Decretul nr. 478/1954 a prevazut expres faptul ca in cazul donatiilor oferite statului acesta era reprezentat de C. Popular, desi, potrivit Decretului 31/1954, aflat si el in vigoare la acea data, reprezentarea Statului se facea prin Ministerul de Finante. In prezent, Legea 213/1998 astfel cum a fost modificata, face o neta distinctie intre bunurile aflate in proprietatea statului si cele aflate in proprietatea unitatilor administrativ teritoriale.
Imobilul ce face obiectul prezentului litigiu se afla in mod evident in proprietatea unitatii administrativ teritoriale, fiind inclus in acest sens in categoria bunurilor ce fac parte din domeniul public de interes local, conform art. 6 din Legea 213/1998.
In concluzie, interpretand actul de donatie din perspectiva legislatiei actuale, respectiv Legea 213/1998, beneficiarul liberalitatii este unitatea administrativ teritorială.
In ceea ce priveste calitatea procesuala pasiva a pârâtului M. Iași, instanta apreciaza ca aceasta este confirmata de dispozitiile Legii nr. 215/2001.
Legea administratiei publice locale, astfel cum a fost modificata, care face o neta distinctie intre unitatile administrativ teritoriale, persoane juridice de drept public, cu capacitate juridica deplina si patrimoniu propriu si autoritatile locale, deliberative si executive.
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale, unitatile administrativ teritoriale, respectiv comunele, orasele, municipiile si judetele, sunt persoane juridice de drept public, avand un patrimoniu propriu si capacitate juridica deplina, in conditiile in care, astfel cum prevede art. 23 din acelasi act normativ, consiliile locale si primarii reprezinta autoritati ale administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala in comune, orase si municipii, functioneaza ca autoritati ale administratiei publice locale si rezolva treburile publice ale localitatii, in conditiile legii.
Pentru cele sus expuse instanța de judecată constată că excepția lipsei calității procesual pasive a acestui pârât este neîntemeiată și pe cale de consecință o va respinge.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei Universitate – așa cum a susținut și reclamanta a fost chemată în judecată pentru opozabilitate, aceasta fiind proprietara actuală a terenului, pentru soluționarea capătului subsidiar al cererii și nu pentru acțiunea în constatarea nulității acestui act, astfel că față de înscrisurile depuse la dosarul cauzei instanța constată că excepția este neîntemeiată și pe cale de consecință o va respinge.
Cu privire la excepția lipsei de interes – din succesiunea certificatelor de moștenitor depus la dosarul cauzei rezultă că reclamanta este moștenitoarea fostei proprietare a terenului, care a făcut obiectul actului contestat, astfel că instanța constată că reclamanta și-a justificat interesul în promovarea prezentei acțiuni, prin introducerea acesteia sperând că acel bun se va întoarce în patrimoniul donatoarei a cărei unică succesoare este, astfel că va respinge excepția ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția prescripție dreptului la acțiune - instanța a reținut ca fiind neîntemeiată, dat fiind că în justificarea acțiunii sale, reclamanta a invocat drept cauza de nevalabilitate a actului contestat lipsa cauzei determinată de lipsa intenției de a gratifica a proprietarei imobilului și constrângerea fizică și morală la care a fost supusă aceasta pentru a o determina să încheie actul.
În materie de liberalități, cauza actului juridic este dată de intenția de a gratifica (animus donandi), intenție care nu poate fi prezentă într-o operațiune juridică la încheierea căreia partea a fost determinată prin constrângere fizică și morală. În alte cuvinte, simplul viciu al consimțământului constând în violență afectează, în cazul particular al acestui gen de acte, nu doar valabilitatea consimțământului, ci și însăși cauza actului juridic, la încheierea căruia nu s-a mai regăsit, într-o astfel de ipoteză, animus donandi.
Astfel instanța a apreciat ca neîntemeiată excepția de prescripție invocată de pârât, față de motivul de nulitate absolută constând în lipsa cauzei, invocată de reclamantă, față de regimul juridic al nulităților absolute care pot fi invocate oricând în timp, neputându-se opune prescripția, ca în cazul nulităților relative.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii - inadmisibilitățile sunt de fapt exemple de excepții procesuale ce au ca punct comun o anumită soluție pe care o va pronunța instanța în cazul admiterii lor. Deci noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii.
Astfel legiuitorul a prevăzut anumite situații, în mod expres, în care se poate vorbi de excepția inadmisibilității: ordonanța președințială, acțiunea în constatare reglementată de art. 111 C. proc. civ.
Art. 6 CEDO garantează fiecăruia dreptul de a avea acces la o instanță art. 6 - 1 al Convenției „Orice persoană are dreptul la audiere echitabilă a cauzei sale(…) de către un tribunal (…), care va decide (…) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil (…)”. Curtea amintește în cauza L. c. România că art. 6 – 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil (Golder c. Regatului Unit al Marii Britanii – hotărârea din 21.02.1975, . nr. 18).
Astfel reține instanța că admiterea unei asemenea excepții ar constitui o încălcare a art. 6 CEDO, fiind un obstacol de drept, o limitare adusă dreptului de acces. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea reclamantei de a introduce o asemenea acțiune, astfel încât dreptul reclamantei nu este limitat din acest punct de vedere.
Cu privire la cererea în constatarea nulității actului de donație autentificat -
Art. 801 cod civil stipuleaza: "Donatiunea este un act de liberalitate princare donatorul da irevocabil un lucru donatarului care-l primeste. "
Potrivit art. 948 pct. 4 C.civ. "Conditiile esentiale pentru validitatea uneiconventii sunt: 4. o cauza licita. " în timp ce art. 966 C.civ. arata ca: " Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa, sau nelicita, nu poate avea nici un efect."
Contract fiind, validitatea donatiei este examinata în raport cuîndeplinirea celor patru conditii esentiale prevazute în art. 948 Cod civil, printrecare este înscrisa cea privitoare la cauza licita.
În vederea solutionarii prezentei cauze, urmeaza ca instanta sa aiba învedere si dispozitiile art. 966 Cod civil, potrivit carora obligatia fara cauza saufondata pe o cauza falsa sau nelicita, nu poate avea nici un efect.
Cauza, în cazul contractului de donatie, cuprinde, asadar, în primul rând,vointa de a darui, "animus donandi", si apoi motivul care a hotarât pedispunator sa faca liberalitatea, fara, însa, ca aceste elemente sa poata fi separatesi examinate apoi izolat, ele formând un tot.
În concluzie, vointa de a darui, manifestata prin actul aparent al donatiei,nu poate ea singura sa justifice o liberalitate întemeiata pe un motiv sau o cauzade natura a o vicia, de a determina donatorul la a dispune în acest sens.
De altfel, instanta suprema, într-o decizie de speta, arata ca: "în situatia încare instantele judecatoresti sunt chemate a se pronunta asupra caracterului acestei conditii esentiale de validitate a contractului de donatie, acestea trebuie sa aiba în vedere, pe lânga legislatia în vigoare la data realizarii liberalitatii,împrejurarile contemporane efectuarii donatiei".
Or, în cauza, din probatoriul administrat, respectiv înscrisurile si declaratia martorului a rezultat ca actul de donatie a fost facut dupa instaurarea puterii comuniste, nu cu intentia de a gratifica statul român, ci forțată depresiunile si amenintarile la care erau supusi cocontractantii. Martora a aratat fara echivoc ca proprietarii a fost obligată sa își doneze proprietatea, astfel ca este evident ca autoarea reclamantei nu a avut intenția de a dona.
F. de ansamblul materialului probator administrat în cauza instanța retine neîndeplinirea unei condiții esențiale pentru formarea valabila a contractului de donație, cea a intenției de a gratifica.
Astfel, instanța retine absenta cauzei imediate a contractului de donație, absenta sancționata cu nulitatea absoluta a acestui act. Lipsa scopului imediat se răsfrânge si asupra celui mediat. Absenta primului face imposibila analiza în fond a celei de a doua condiții a cauzei actului, respectiv motivul determinant al donației.
Față de cele mai sus expuse instanța de judecată constată întemeiat primul capăt de cerere, pe care-l ava admite și va dispune desființarea contractului de donație.
Cu privire la cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru acest teren – în primul rând se va reține că acest imobil este, în prezent în proprietatea pârâtei Universitate, fiind intabulat în cartea funciară.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au reclamanta de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, precum și, posibilitatea stabilirii în mod direct, nemijlocit de către instanța de judecată, a cuantumului despăgubirilor la care aceasta se pretinde a fi îndreptățită.
Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție cu aceea soluționată prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamantă.
Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate.
Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).
De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. i din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. i din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.
În același sens, în Cauza Flaimbat împotriva României, C.E.D.O. a arătat că nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile accesului concret și efectiv la o instanță, că "nu contestă nici eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire", dar "executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 .
Prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.
Cât privește "valoarea patrimonială", C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. i din Protocolul adițional nr. i la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Și sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
În aceste circumstanțe, obligarea pârâților la plata despăgubirilor, motivat de faptul că reclamanta beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție,, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, reclamanta nu are un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a o face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție întrucât nu au epuizat procedura specială prevăzută de legile de reparație, precum și căile de atac prevăzute de aceste legi.
Față de cele mai sus reținute instanța de judecată urmează a respinge acest capăt de cerere.”.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs C. L. Iași, M. Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente:
Se arată faptul că beneficiar al donației nu a fost C. L., astfel cum reiese din actul de donație; donația a fost făcută Statului Român și acceptată prin reprezentantul său, C. Popular al Mun. Iași, ce a preluat terenul în administrare și nu în proprietate. Sunt invocate dispozițiile art. 3 al.1 pct. 81 HG 30 din 2009, art. 967 Cod civil precum și dispozițiile din Decretul 478 din 1954.
În susținerea lipsei calității procesuale pasive se arată faptul că relevant nu este patrimoniul în care există bunul în privința căruia se poartă procesul, ci calitatea de continuator în drepturi și obligații a instituției ce a figurat ca donatar în actul a cărui nulitate se solicită. Astfel, raportat la decretul invocat calitatea consiliilor populare de reprezentanți ai statului era limitată strict la acceptarea donațiilor făcute statului.
A fost solicitată judecata cauzei și în lipsă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel și reclamanta I. O. V. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente:
Apelul privește doar capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară prin echivalent.
Invocă apelanta contradictorialitatea dintre respingerea excepției inadmisibilității și respingerea capătului de cerere apelat pe motive ce se subscriu inadmisibilității acțiunii.
Din cuprinsul dispozițiilor art. 2 lit. c din legea 10 din 2001 și art. 2.2. din normele metodologice reiese cu claritate faptul că reclamanta nu era o persoană îndreptățită să solicite restituirea terenului motivat de faptul că nu deținea o hotărâre judecătorească de anulare a donației, motiv pentru care nu a putut beneficia de legile restituirii în termenele prevăzute de aceasta. Nici în prezent nu ar putea formula o astfel de cerere ce ar echivala cu o repunere în termen, legislația nereglementând această situație.
Se arată, însă, că legiuitorul a prevăzut expres condiția ca instanța de judecată să se pronunțe asupra cauzelor de nulitate a donațiilor încredințate statului pentru a putea avea acces la reconstituirea dreptului prin intermediul legilor proprietății.
Se invocă decizia nr. 33 din 2008 a ÎCCJ prin care s-a analizat și s-a statuat din perspectiva persoanelor îndreptățite a primi despăgubiri sau restituiri în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în conformitate cu legile proprietății, fie că au uzat sau nu de această cale din diferite motive. Decizia la care a făcut referire instanța de fond privește doar persoanele ce au uzat de dreptul comun.
Instanța de fond a apreciat și analizat speța de față prin prisma existenței unui conflict între legea specială și dreptul comun, deși ar fi trebuit să rețină suprapunerea câmpului de reglementar ea celor două acte normative analizate în particular în cauza de față. Atâta timp cât reclamanta nu mai avea posibilitatea formulării unei cereri de stabilire a despăgubirilor conform legii 10 din 2001, nu se pune problema existenței unui drept de opțiune în beneficiul reclamantei. Astfel, instanța de fond a preluat concluziile ÎCCJ în mod absolut.
Efectele nulității actului juridic constau tocmai în desființarea raportului juridic lovit de nulitate și restabilirea legalității, reclamanta urmând a redeveni proprietara terenului respectiv.
Se solicită admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul admiterii și a celui de-al doilea capăt de cerere.
În dovedire a fost solicitată proba cu acte. A fost solicitată judecata cauzei și în lipsă.
Intimata apelantă a formulat întâmpinare la calea de atac declarată de pârâți, solicitând respingerea, invocând și excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarilor cererii.
A fost formulată întâmpinare la apelul reclamantei de către U. T. G. A. din Iași.
La termenul din 17.09l.2015 tribunalul a calificat calea de atac corectă cea apelului iar la 15.10.2015 a respins excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarilor cererii.
Cele două apeluri au fost depuse în termen, motivat, semnate, fiind scutite de la plata taxei de timbru.
A fost administrată proba cu acte în ceea ce privește excepția pusă în discuția părților.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința primei instanțe prin prisma motivelor de apel, dar și sub toate aspectele, tribunalul va reține că apelul declarat de către reclamanta I. O. V. este neîntemeiat iar apelul declarat de pârâții C. L. Iași, M. Iași este întemeiat față de următoarele considerente:
Obiectul dosarului de față este dat de cererea reclamantei I. O. V., formulată în contradictoriu cu pârâții C. L. Iași, M. Iași și UAT G. A., prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 1625/18.04.1980, cu privire la suprafață de teren de 529 m.p. situată în Iași, . și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui act.
Primul apel (declarat de pârâții C. L. Iași, M. Iași) privește soluția dată asupra excepției lipsei calității lor procesual pasive.
Calitatea procesuală reprezinta, alături afirmarea unui drept, justificarea unui interes și capacitatea procesuală, o condiție generală de exercițiu a acțiunii civile, care atrage prin neîndeplinirea sa admiterea excepției cu același nume și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii, făcând de prisos cercetarea în tot sau în parte a fondului cauzei.
Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie sa justifice atât calitatea procesual activa, cât si calitatea procesual pasiva a persoanei pe care a chemat-o in judecata, prin indicarea obiectului cererii si a motivelor de fapt si de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
Calitatea procesuală pasiva presupune existența unei identități între parat, ca si persoana chemata in judecata si subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecatii, in speta instituția ce a primit bunul donat.
Contractul de donație a cărui nulitate se solicită a fost depus la fond, în copie, filele 26, 27, fiind încheiat între P. M., în calitate de mandatar al donatoarei S. M., și STATUL ROMÂN, reprezentat prin C. Popular al mun. Iași.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 31 din 30.01.1954, art. 25 conform căruia statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. Alineatul 2 prevede faptul că el participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
De asemenea, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 478 din 1954 art. 1 conform cărora donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite doar de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile acestui decret.
Nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi analizată și constatată decât între părțile ce au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziție a legii ori printr-un act juridic subsecvent și voluntar, consimțit de dobânditorul bunului, acesta din urmă a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept.
Or, așa cum am arătat mai sus, părți la încheierea contractului de donație din 18 aprilie 1980 de Notariatul de Stat Județean Iași, au fost, în calitate de donatori, numita S. M., prin mandatar cu procură, și, în calitate de donatar, Statul român reprezentat de C. Popular al mun. Iași. De altfel, chiar reclamanta arată, în cuprinsul motivării acțiunii, faptul că terenul respectiv a fost donat Statului român.
Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază se afla situat imobilul, obiect derivat al contractului de donație nu a fost prezentă în calitate de parte la încheierea actului juridic contestat, ci organul său administrativ, care a acționat, pe baza unei împuterniciri speciale, în calitate de reprezentant al Statului român, cel care în calitate de donatar a consimțit la încheierea actului. În consecință, parte în acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de donație sus menționat nu pot fi decât părțile actului juridic însuși și/sau succesorii lor în drepturi, așadar în cazul care interesează, Statul român.
D. urmare, calitatea procesuală pasivă o are Statul Român, care este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cum dispune art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data promovării acțiunii, statul participând nemijlocit în raportul de drept dedus judecății.
Motivul potrivit căruia apelanții pârâți ar avea calitate procesuală, întrucât imobilul a devenit proprietatea acestora, nu este susținut de nici o probă, acest pârât nefiind titular înscris în cartea funciară și nici posesorul terenurilor. În analiza calității procesuale a pârâtului, trebuie observate și dispozițiile speciale din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, ce statuează asupra patrimoniului unităților administrativ-teritoriale și care permit analiza dacă imobilele în litigiu au intrat în proprietatea acestora, încât să dobândească calitatea de pârât în prezentul proces. Conform art 21 alin. (1), unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, compus, în accepțiunea art. 119, din bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial. Potrivit art. 121 alin. (1), domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege, bunuri care sunt supuse inventarierii anuale (art. 122).
Din analiza normelor expuse, reiese că patrimoniul privat este constituit din bunurile intrate prin vreuna dintre modalitățile prevăzute de lege și sunt supuse inventarierii anuale, ceea ce presupune o anumită procedură concretizată în înscrisuri și cu finalitatea publicității prin cartea funciară, cerințe care, în speță, nu sunt îndeplinite și, în consecință, este cert că Statul român este cel ce are calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește faptul că imobilul a fost donat de fapt Consiliului Popular al mun. Iași, care a și preluat în administrare (este susținerea intimatei apelante, reclamantă la fond) operativă acest imobil, tribunalul atrage atenția asupra faptului că cererea cu care a fost sesizată instanța de judecată vizează dreptul de proprietate, și nu dreptul de administrare, potrivit art. 12 al.4 teza 1 legea 213 din 1998, astfel că statul este cel ce trebuie să stea în proces în calitatea sa de proprietar, fiind reprezentat conform normelor legale.
Motivat de cele expuse anterior, raportat și la dispozițiile art. 480 C.pr.civ., instanța de apel va reține ca fiind întemeiat apelul declarat de M. Iași reprezentat prin primar și C. L. Iași împotriva sentinței civile nr._/19.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o va schimba în parte, în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. Iași reprezentat prin Primar și C. L. Iași și va respinge acțiunea formulată de reclamanta I. O. V. în contradictoriu cu pârâții M. Iași reprezentat prin Primar și C. L. Iași ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Raportat la soluția dată în acest apel, la considerentele chemării în judecată a pârâtei U. T. G. A. Iași (reclamanta arătând faptul că a chemat-o în judecată doar pentru opozabilitate, motivat de faptul că este proprietara actuală a terenului) se va respinge și acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta. De asemenea, pentru aceleași motive se va respinge și apelul declarat de reclamanta I. I. O. V. împotriva sentinței civile nr._/19.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, acest apel vizând capătul doi de cerere, privind repunerea în situația anterioară prin echivalent. Atâta timp cât primul capăt de cerere a fost respins de tribunal prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților apelanți, acest capăt de cerere urmează a atrage aceeași soluție (strâns legată de soluția dată asupra primului capăt de cerere)
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de M. Iași reprezentat prin primar și C. L. Iași împotriva sentinței civile nr._/19.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o schimbă în parte, în sensul că:
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. Iași reprezentat prin Primar și C. L. Iași.
Respinge acțiunea formulată de reclamanta I. O. V. în contradictoriu cu pârâții M. Iași reprezentat prin Primar și C. L. Iași ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Respinge acțiunea formulată de reclamanta I. O. V. în contradictoriu cu pârâta U. T. G. A. Iași.
Păstrează dispozițiile sentinței apelate ce nu contravin prezentei decizii în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei de interes, a prescripției dreptului la acțiune și a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei U. T. G. A. Iași.
Respinge apelul declarat de reclamanta I. I. O. V. împotriva sentinței civile nr._/19.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 2.12.2015.
Președinte, I. D. | Judecător, Doinița T. | |
Grefier, G. I. |
RED/TEHNORED. – D.I./D.I.
2 EX – 07.01.2016
JUD. FOND – M. B.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1717/2015. Tribunalul IAŞI | Validare poprire. Decizia nr. 1080/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
