Contestare recunoastere paternitate. Decizia nr. 426/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 426/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 26-03-2015 în dosarul nr. 21403/245/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 26 Martie 2015
Președinte - I. D.
Judecător C. D.
Grefier D. C.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 426/2015
Pe rol se află judecarea apelului declarat de către apelanta T. A. M. împotriva sentinței civile nr._/2014 pronunțată de Judecătoria Iași în contradictoriu cu intimatul T. V. A., având ca obiect exercitarea autorității părintești modificare program vizitare minor; hotărâre care suplinește acordul parental.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelanta personal, lipsă fiind intimatul.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Instanța procedează la legitimarea apelantei T. A. M. care prezintă C.I. . nr._ și are CNP –ul_.
Apelanta arată că renunță la judecarea apelului, sens în care se ia declarație scrisă și semnată de către apelantă în fața instanței și care ase află atașată la dosarul cauzei.
Instanța ia act de renunțarea apelantei la judecarea apelului.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/11.12.2013 a Judecătoriei Iași, s-a admis în parte actiunea formulată de reclamantul T. V. A. in contradictoriu cu parata T. A.-M., s-a dispus exercitarea autorității părintești asupra minorului T. M.-C., născut la 31.07.2003, în comun de ambii părinți,a fost modificat programul de vizitare al minorului stabilit prin sentința civilă nr._/2011 a Judecătoriei Iași și s-a stabilit ca legăturile personale ale reclamantului cu minorul T. M.-C. să se desfășoare după următorul program:
-Luni și miercuri 2 ore imediat după terminarea programului școlar de către minor, într-o locație aleasă de comun acord cu minorul, cu readucerea minorului la domiciliu;
-Primul și al treilea sfârșit de săptămână din fiecare lună, de vineri orele 16.00 până duminică orele 13.00 la domiciliul reclamantului;
-În vacanța de P. a fiecărui an școlar 5 zile în care să fie inclusă și o zi de P.;
-În vacanța de iarnă 5 zile în fiecare an, în care să fie inclusă și o zi de C.;
-Perioada 1-15 iulie și 1-15 august a fiecărui an, la domiciliul reclamantului sau într-o locație aleasă de comun acord cu minorul.
S-a respins solicitarea ca hotărârea să țină loc de acordul pârâtei ca reclamantul să călătorească în străinătate cu minorul.
S-a admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și obligă reclamantul la plata sumei de 165 lei reprezentând onorariu avocat. S-a luat act de precizarea reclamantului că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Minorul T. M. C., născut la data de 31.07.2003, este fiul reclamantului și al pârâtei, rezultat din căsătorie.
Prin sentința civilă nr._/2011 a fost desfăcută căsătoria dintre părți prin acord, și, ținând seama de înțelegerea dintre părți și referatul de anchetă socială, instanța a consemnat în considerente va încuviința cererea părților și va dispune ca autoritatea părintească a minorului să fie exercitată de pârâta, stabilind totodată domiciliul copilului la mamă. De asemenea, instanța a luat act de înțelegerea părților cu privire la programul de vizitare al reclamantului.
Or, conform dispozițiilor Noului cod civil în vigoare la data soluționării litigiului de divorț, care au fost referite și de instanța care a pronunțat divorțul, autoritatea parinteasca revine in comun ambilor parinti, afara de cazul cand instanta decide altfel (art. 503, 505 rap. La art.397, 398 NCC). Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanta hotărăște ca autoritatea parinteasca să fie exercitată numai de către unul dintre parinti.
De asemenea, în baza art.403 NCC In cazul schimbarii imprejurarilor, instanta de tutela poate modifica masurile cu privire la drepturile si indatoririle parintilor divortati fata de copiii lor minori, verificarea condiției schimbării împrejurărilor subliniind faptul că în această materie hotărârile judecătorești se bucură de o autoritate de lucru judecat condiționată de nemodificarea împrejurărilor avute în vedere la momentul pronunțării hotărârii. Astfel, ar reveni solicitantului dovedirea schimbării împrejurărilor și a înlăturării puterii de lucru judecat a primei hotărâri.
Însă, în speță, se observă că instanța de divorț, acordând autoritatea părintească exclusivă mamei minorului, nu a statuat asupra unor motive întemeiate care, prin prisma interesului superior al copilului, să impună îndepărtarea tatălui de la exercițiul autorității părintești, ci, tributară încă vechii concepții a codului familiei, la un moment la care noul cod civil intrase în vigoare de doar 4 zile și încă nu era cristalizată pe deplin adevărata intenție a noului legiuitor în domeniul relațiilor de familie, s-a limitat la a reține relația de atașament dintre mamă și copil, precum și acordul părților.
Prin urmare, această primă hotărâre neavând la bază anumite împrejurări concrete care să justifice realizarea interesului superior al copilului prin modalitatea de exercitare a autorității părintești doar de către mamă, nu poate fi supusă unui examen al schimbării împrejurărilor conform art.403 NCC, ci în prezenta cauză instanța este chemată tocmai pentru a statua asupra modalității de exercitare a autorității părintești prin prisma dispozițiilor art. 503, 505 raportat la art.397 și 398 NCC.
Autoritatea părintească este, potrivit legii (art. 483 NCC.): „ansamblul de drepturi si indatoriri care privesc atat persoana, cat si bunurile copilului”. Referitor la această noțiune, s-a arătat că exercițiul comun al autorității părintesti atunci când părinții sunt căsătoriți presupune exercitarea tuturor drepturilor si obligațiilor părintesti împreună si în mod egal de către ambii părinți, în fiecare zi. Astfel, dacă părinții conviețuiesc, ei vor exercita împreună si de comun acord toate drepturile si îndatoririle părintesti, între acestia fiind aplicabilă si prezumția mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCC. Dacă însă acestia nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintesti se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la cresterea si educarea copiilor, actele curente privind cresterea si educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinții sunt despărțiți, fie că sunt divorțați, fie că nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintesti este prevăzut de lege ca aparținând ambilor părinți în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă față de ipoteza exercitării autorității în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinți iar acestia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de cresterea si educarea lui zilnică si pentru a coordona actele sale curente. Prin urmare, autoritatea părintească comună nu înseamnă că ambii părinți că vor trebui să se ocupe amândoi zi de zi de copil; doar ceea ce excede actelor curente de zi cu zi intră în conținutul noțiunii de „autoritate părintească exercitată în comun (de exemplu, alegerea scolii la care copilul va studia, a medicului de familie, a cursurilor extrascolare) si aceste decizii care vor organiza viața copilului aparțin ambilor părinți, indiferent de părintele la care copilul va locui. Cu privire la actele curente va decide părintele la care copilul locuieste.
În principiu, autoritatea părintească este exercitată de ambii părinți împreună, dar conform art. 398, pentru motive întemeiate, se poate dispune exercitarea ei de către unul dintre părinți. Autoritatea părintească poate fi exercitată doar de unul dintre soți pentru motivele prevăzute de art. 507 NCC Daca unul dintre parinti este decedat, declarat mort prin hotarare judecatoreasca, pus sub interdictie, decazut din exercitiul drepturilor parintesti sau daca, din orice motiv, se afla in neputinta de a-si exprima vointa. În aprecierea „motivelor întemeiate” la care se referă art.398 NCC, altele decât cele menționate la art.507 NCC, în practică s-a mai avut în vedere consumul de alcool, de droguri, violențele exercitate de către unul dintre părinți, un eventual dezinteres față de copil manifestat până la divorț, o situație conflictuală dintre părinți care afectează în mod direct bunăstarea copilului.
Așadar, pornind de la idea că autoritatea părintească poate fi asimilată unui drept subiectiv, care nu se pierde de niciunul din părinți în nicio circumstanță, ea fiind un dat născut din legătura naturală dintre părinte si copil, iar pierderea exercițiului acestui drept de către unul dintre părinți trebuie circumscrisă unor situații excepționale ce caracterizează persoana părintelui, probate dincolo de orice dubiu și care prin ele însele afectează bunăstarea copilului, bunăstare care poate fi restabilită doar prin acordarea exercițiului autorității părintești exclusive celuilalt părinte, instanța de fond a observat că în speță, pârâta, opunându-se la exercițiul autorității părintești în comun, nu a probat vreo situație excepțională de natură a impune, pentru interesul copilului, excluderea tatălui de la asumarea responsabilității cu privire la deciziile importante care privesc îndrumarea minorului.
Astfel, atitudinea reclamantului din timpul procesului de divorț, în sensul acceptării exercitării autorității părintești exclusive de către mama, este rezultatul lipsei de înțelegere a noilor dispoziții din dreptul familiei, fără a denota prin ea însăși, un dezinteres manifest față de bunăstarea copilului.
De asemenea, pârâta a centrat probatoriul său pe atitudinea prezentă a copilului față de tată, de aparentă respingere. Or, instanța de fond a apreciat că, în procesul de înțelegere a unei modificări atât de importante în viața unui copil – divorțul părinților – etapa mâniei față de părintele care părăsește domiciliul comun, în speță tatăl, și apoi a depresiei prin prisma abandonul resimțit, sunt inerente și revine ambilor părinți, dar mai ales celui cu care minorul locuiește în continuare, sarcina de a explica minorului noua situație și eventualele sale beneficii (șansa de a face lucruri diferite cu fiecare dintre părinți) și de a-l asigura de afecțiunea și sprijinul ambilor părinți pe parcursul acestui proces.
Or, atitudinea minorului, observată inclusiv cu ocazia audierii sale de către instanta de fond, denotă o lipsă de implicare a mamei în rezolvarea conflictului intern al minorului față de tată (mama îi lăsa să se înțeleagă ei doi) ceea ce conduce la perpetuarea, după doi ani de la intervenirea divorțului, a sentimentelor ambivalente ale acestuia față de plecarea tatălui, elemente care reies și din certificatul de psihodiagnostic depus de pârâtă la dosar. Și din răspunsurile pârâtei la interogatoriu reiese aceeași pasivitate a acesteia în raport de consolidarea relaționării minorului cu fostul soț, pârâta negând restricționarea dialogului dintre cei doi, dar recunoscând în același timp lipsa implicării active în proces, prin afirmații de genul copilul poate să uite să încarce (telefonul mobil) sau îl lasă pe modul silențios sau că noi aveam programată o altă activitate pe care minorul a preferat-o.
În concordanță cu cele reținute în jurisprudența recentă a instanțelor de tutelă, instanța apreciază că părintele rezident este dator să încurajeze și chiar să impună copilului respectarea programului de legături personale decis de către instanță, el fiind debitorul obligației corelative dreptului de vizită a celuilalt părinte, fiind ținut să asigure fostului soț realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege, înțelegând că este în interesul copilului menținerea legăturilor cu ambii părinți, iar nu perpetuarea familiei monoparentale, lipsită de echilibrul diadei mama-tata care a funcționat până la momentul divorțului.
Pârâta a mai imputat reclamantului, prin răspunsurile la interogatoriu, neglijarea copilului în timpul căsătoriei și atitudinea violentă verbal față de minor, reliefată prin declarația martorului propus de pârâtă, însă instanța de fond a reținut că lipsa tatălui din programul copilului este inerentă unui program de lucru încărcat, fără a putea fi relaționată cu o neglijență, în sensul de nepăsare a tatălui față de bunăstarea minorului, iar agresivitatea verbala ulterioară părăsirii domiciliului comun, în momentele de concretizare a programului de vizitare a minorului, denotă frustrările pe care tatăl însăși le resimte față de noua situație, în care timpul cu fiul său îi este drămuit de elemente externe, acesta fiind, de asemenea, într-o anumită măsură, incapabil să gestioneze corect noua modalitate de relaționare cu fiul său.
Pe de altă parte, din relatarea martorului propus de reclamant și din planșele foto depuse de reclamant la dosar, reiese faptul că în momentele pe care cei doi ajung să le petreacă împreună minorul se simte bine în preajma tatălui, relaționând cu acesta și la nivel afectiv.
În condițiile în care din probele administrate nu reiese că pârâtul ar avea comportamente incompatibile cu calitatea sa de tată sau care să afecteze dezvoltarea psiho-socială și fizică a minorului ori alte împrejurări care ar limita capacitatea pârâtului de a participa la creșterea, îngrijirea și educația copilului, instanța de fond a apreciat că se impune ca minorul să beneficieze de îndrumarea și sprijinul ambilor părinți, prin exercitarea autorității părintești în comun, în cazul părinților cu domicilii diferite, aceasta presupunând implicarea părintelui nerezident în luarea deciziilor importante cu privire la copil, vizând felul învățăturii, decizii medicale importante, instituția școlară la care va fi înscris copilul, părăsirea țării de rezidență, etc.
Astfel, instanța de fond a apreciat că probele administrate releva ca părinții sunt interesați de binele copilului, mentinand o legatura părintească cu acesta, precum și relatia de atasament dintre minor si părinti, și în temeiul dispozițiilor art. 505 din Noul Cod Civil, motiv pentru care a dispus ca pe viitor autoritatea părintească a minorului să fie exercitată de ambii părinți, aceștia având dreptul si obligatia de a creste copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, psihica si intelectuala, de educatia, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia, împreună.
Cu privire la modificarea programului de vizitare, instanța de fond a apreciat că această cerere este întemeiată doar în parte.
Astfel, se întrevede ca prea restrictiv programul cu privire la care s-au înțeles părțile cu ocazia divorțului, doar în weekend-uri și în vacanțe, instanța de fond apreciind că se impune o prezență mai mare a tatălui în viața de zi cu zi a minorului, pentru ca relațiile cu tatăl să se formeze independent de poziția psihologică a mamei față de acesta, poziție determinată de resorturi care ar trebui să rămână străine minorului (pârâta urmând a se abține de la orice acțiuni care să îndepărteze afectiv minorul de tată și să submineze nejustificat relația tată-fiu, acțiuni ce ar putea intra sub incidența dispozițiilor art.307 Cod penal).
În acest sens, câte două ore, de două ori pe săptămână, imediat după terminarea programului școlar de către minor sunt oportune pentru întărirea relației dintre cei doi, dar permit minorului și timpul necesar, ulterior, pentru activitățile specifice procesului de învățare școlară.
Cu privire la programul de week-end, s-a apreciat că intervalul orar stabilit inițial, de vineri orele 16 până duminică orele 13, este suficient pentru ca minorul să îmbine întrevederea bisăptămânală cu tatăl cu alte activități școlare și extrașcolare.
Cu privire la extinderea programului de sărbători, având în vedere cele învederate de pârâtă și de minor și necombătute de reclamant, în sensul că acesta nu a profitat nici de intervalul stabilit prin hotărârea de divorț, instanța de fond a apreciat că se impune menținerea programului de vizitare actual, fiind indicată o reintegrare treptată a prezenței mai ample a tatălui în viața minorului, mai întâi în cadrul unui program de vizitare clar, stabil, dar mai ales respectat de ambele părți, urmând ca odată cu resecurizarea imaginii paterne, să se treacă, fie prin înțelegea părților, fie prin dispoziția instanței, la stabilirea unui program de vizitare mai consistent.
Instanța de fond a încuviințat solicitarea de modificare a programului de vizitare în vacanța de vară, apreciind că înțelegerea initială, care viza luna august în totalitate, reprezintă o perioadă prea lungă în care minorul este separat de căminul său stabil, apărând oportună împărțirea acelei luni de vară în două reprize a câte două săptămâni în lunile iulie și august.
În fine, în privința solicitării de suplinire a acordului pârâtei cu privire la deplasările minorului în străinătate, instanța de fond a apreciat că deplasările minorului, la momentul când aceste oportunități/necesități se vor ivi, trebuie analizate de părinți și soluționate prin acordul acestora, fără ca vreunul dintre ei să aibă un control exclusiv cu privire la aceste deplasări, dar mai ales cu luarea în considerare a poziției minorului, aflat la o vârstă la care poate discerne în privința modului de petrecere a timpului în vacanțe. Va reveni astfel ambilor părinți sarcina de a încuraja minorul în exprimarea liberă a dorințelor sale, fără teama de a supăra pe vreunul dintre părinți, și de a respecta dorința minorului cu privire la modul de petrecere a singurelor perioade de timp în care nu este constrâns de activități școlare și în care poate evada din monotonia programului obișnuit – vacanțele.
Prin urmare, instanța de fond a admis în parte acțiunea, a dispus ca exercitarea autorității părintești să se efectueze în comun de cei doi părinți și a încuviințat extinderea și modificarea programului de vizitare a minorului doar în privința întrevederilor săptămânale și a vacanței de vară, cu menținerea celorlalte perioade stabilite prin hotărârea de divorț, respingând solicitarea de suplinire a acordului pârâtei cu privire la deplasărilor minorului în străinătate.
Având în vedere faptul că la ultimul termen de judecată reclamantul prin avocat a arătat că nu solicită cheltuieli de judecată, văzând solicitarea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și chitanța de onorariu avocațial depusă la dosar (f.68), reținând admiterea parțială a acțiunii reclamantului, în baza art.451 și urm. NCPC, a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 165 lei reprezentând cheltuieli de judecată proporțional cu capetele de cerere respinse.
Instanța de fond a subliniat, în final, necesitatea înțelegerii și cooperării ambilor părinți precum și a celorlalți membri ai familiei, ca factor esențial pentru evoluția și dezvoltarea minorului aflat la o vârsta caracterizată de formare afectivă și emoțională, imaturitate psihică și lipsa experienței de viață. Nu în ultimul rând este necesar ca ambele părți să conștientizeze că fostele problemele de cuplu nu trebuie să afecteze relația acestora cu copilul și că disensiunile acestora își pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului, astfel că trebuie evitată cultivarea sentimentelor negative față de celălalt părinte.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel parata T. A.-M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente:
Apelul declarat privește respingerea de către instanța de apel a solicitării reclamantului privind exercitarea autorității părintești în comun, cu stabilirea unui alt program de vizită. Se arată că a fost de acord cu divorțul și cu dorința reclamantului de a nu solicita exercitarea autorității în comun, fiind singura care a avut grijă de copil. Nu este de acord cu reținerea instanței de fond în sensul că este culpabilă de faptul că fiul său nu dorește să stea cu tatăl, singurul vinovat de acest refuz fiind doar reclamantul.
Arată apelanta faptul că intimatul pârât a expus minorul unei situații de pericol, provocând un accident de circulație când copilul se afla în mașină. Mai mult, se invocă dorința minorului de a nu se schimba situația existentă.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 C.pr.civ.
Apelul a fost declarat în termen, motivat, semnat, timbrat legal, conform dispozițiilor instanței de apel.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
La 28.01.2015 s-a depus de către apelantă, prin registratura instanței, cerere de renunțare la judecata apelului (fila 55), cerere susținută și la termenul din 26.03.2015, în fața instanței de apel.
Analizând aplicabilitatea dispozițiilor art. 406 C.pr.civ., tribunalul reține următoarele:
Conform art. 406 al.1 C.pr.civ. reclamantul poate renunța oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă iar conform al. 2 când renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii, la cererea pârâtului, instanța de judecată îl va obliga pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta (pârât).
Conform art. 482 C.pr.civ. dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privind „Apelul”.
Reține tribunalul faptul că la dosar apelanta a depus, după comunicarea cererii de apel, cerere de renunțare la judecata căii de atac, cerere de reprezintă manifestarea de voință clară, neechivocă și precisă a apelantei, motiv pentru care va fi avută în vedere de instanța de apel (instanța a luat act de această manifestare și în ședință, la termenul din 26.03.2015, apelanta fiind prezentă în instanță, identificată de tribunal).
Pentru considerentele menționate, în temeiul art. 406 C.pr.civ., se va lua act de renunțarea la judecata apelului formulată de pârâta T. A. M. împotriva sentinței civile_ din 11.12.2013 pronunțată de Judecătoria Iași.
În ceea ce privește cererea intimatului de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauza de față, tribunalul va respinge cererea motivat de faptul că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate în cauza de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art. 406 C.pr.civ. ia act de renunțarea la judecata apelului formulată de pârâta T. A. M. împotriva sentinței civile_ din 11.12.2013 pronunțată de Judecătoria Iași.
Respinge cerea intimatului de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de recurs în 30 zile de la comunicare, recurs ce se va depune la Tribunalul Iași.
Pronunțată în ședința publică din 26.03.2015.
Președinte, I. D. | Judecător, C. D. | |
Grefier, D. C. |
RED/TEHNORED. – D.I./D.I.
4 EX – 23.04.2015
JUD. FOND – D. M. F.
| ← Pensie întreţinere. Decizia nr. 359/2015. Tribunalul IAŞI | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
