Contestaţie la executare. Decizia nr. 16/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 16/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 10-01-2014 în dosarul nr. 16/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 10 Ianuarie 2014
PREȘEDINTE – T. DOINIȚA
JUDECĂTOR – R. C.
JUDECĂTOR – C. C. E.
GREFIER – I. G.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 16/2014
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursul declarat de către Administrația Finanțelor P. A M. Iași împotriva sentinței civile nr. 7649/17.05.2013 pronunțată de Judecătoria Iași, intimați fiind V. L., C. de A. de S. Iași, având ca obiect contestație la executare .
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Instanța constată cauza la primul termen de judecată. În temeiul art. 159 și 1591 alin. 4 Cod procedură civilă constată că este competentă material, general, teritorial să soluționeze prezenta cerere. Constată recursul formulat și motivat în termen, semnat, scutit de la plata taxei de timbru, raportat la obiectul litigiului dedus judecății. Constată că prin cererea de recurs nu s-au solicitat probe. Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă în temeiul art. 242 Cod procedură civilă de către recurentă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare cu privire la fondul cererii de recurs.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 7649/17.05.2013 pronunțată de Judecătoria Iași a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei C. de A. de S. Iași și a fost respinsă acțiunea formulată de contestator în contradictoriu cu această intimată, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.
A fost admisă în parte contestația la executare formulată de contestatorul V. L. în contradictoriu cu intimata Administrația Finanțelor P. a M. Iași și s-a dispus anularea titlului executoriu nr. 8777/21.12.2012 și a somației aferente acestuia, precum și anularea tuturor actele de executare subsecvente titlului executoriu, referitoare la suma de 6972 lei.
De asemenea, prin aceeași sentință civilă a fost obligată intimata să achite contestatorului suma de 699 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei C. de A. de S. Iași este întemeiată, având în vedere dispozițiile Ordinului Comun din 2012, de preluare a dosarelor și actelor de executare între aceasta și ANAF. Astfel, întreaga procedură de executare a fost preluată de intimata ANAF prin Administrația Finanțelor P. a M. Iași, cu asumarea obligațiilor decurgând din îndeplinirea corectă a actelor de executare, comunicare corespunzătoare, continuare executare silită, CAS păstrând atribuții exclusiv în sfera emiterii deciziilor de impunere până la data de 30.06.2013. Astfel, Administrația Finanțelor P. a preluat toate obligațiile legate de executarea creanțelor, continuarea dosarelor și a acțiunilor în justiție (agenția preluând dosarele de executare, titlurile în original și toate documentele aferente). Simpla emitere a deciziei de impunere de C. de A. nu atribuie acesteia calitate procesuală pasivă, în contextul în care executarea este continuată de Administrația Finanțelor P. a M. Iași. Măsura transferării acestei proceduri de executare a fost luată într-un context special, de apreciere în sensul unei mai bune administrări a acțiunii de recuperare a creanțelor de către organele fiscale.
Pe fond, a reținut prima instanță că potrivit art. 399 Cod procedură civilă, „ împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau efectuarea unui act atrage sancțiunea anulării. În cazul în care executarea este îndreptată împotriva unui act de executare ce nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede o altă cale de atac. Cu privire la termenul de introducere a contestației, s-a reținut incidența termenului de 15 zile de la „(….) momentul la care a fost recepționată somația” (art. 401 Cod procedură civilă). În cazul popririi, termenul curge de la momentul înștiințării efective prin comunicarea adresei sau cel mai târziu (doar în situații excepționale dovedite) de la data primei rețineri din veniturile debitorului de către terțul poprit.
Având în vedere data înregistrării acțiunii (6.02.2013), precum și faptul că adresa de înființare poprire a fost emisă la data de 18.01.2013 și comunicată la data de 31.01.2013, a reținut instanța de fond că prezenta contestație a fost formulată în termenul legal de 15 zile.
S-a mai reținut de către instanța de fond că reclamantul a solicitat să se constate caracterul nelegal al comunicării deciziei de impunere, titlul emis nedevenind titlu executoriu, precum și lipsa unui contract care să îi confere calitatea de asigurat și pe cale de consecință obligația de achitare a contribuțiilor către fondul asigurărilor de sănătate. Cu privire la primul aspect, comunicarea titlului executoriu nr. 8777/21.12.2010, prima instanță a constatat că în dosarul de executare nu există dovezi de comunicare prin agent procedural, servicii poștale sau orice altă modalitate legală a deciziei de impunere. Or, actul administrativ fiscal se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/ împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal sau prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, potrivit art. 44 din Cod procedură fiscală. Ca urmare a dezlegării practicii neunitare, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că interpretarea corectă a acestui text de lege este cea potrivit căreia comunicarea prin publicitate este subsecventă încercărilor de comunicare prin postă cu scrisoare recomandată sau oricăror alte modalități de comunicare efectivă a actelor fiscale, fiind condiționată de nereușita acestora. Din compararea regulilor de prioritate, înscrise în cadrul art. 44, cu actele îndeplinite de organele de executare abilitate, s-a reținut de către instanța de fond că aceasta nu au fost respectate în mod corespunzător, intimata nereușind să facă dovada unei comunicări preliminare printr-o altă modalitate concretă care asigură transmiterea și recepționarea actului (decizia de impunere), aceasta procedând direct la îndeplinirea procedurii de citare. Mai mult, actele depuse la dosar (un proces verbal, dublat de un tabel) nu pot constitui nici dovada îndeplinirii unei proceduri corespunzătoare de citare prin publicitate, în forma prevăzută de lege, citarea realizându-se pe site-ul oficial al instituției și la sediul acesteia.
În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că procedura de comunicare a actelor (decizia de impunere, titlul executoriu și somația) nu s-a îndeplinit în mod legal. Decizia de impunere (actul administrativ fiscal) nefiind comunicată corespunzător, aceasta nu este opozabilă contestatorului, termenul de plată inserat neîncepând să curgă.
A mai reținut prima instanță că executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege (art. 141 Cod procedură fiscală). Or, lipsa unei înștiințări cu privire la titlul de plată și termen face imposibilă curgerea valabilă a acestuia și convertirea creanței într-o creanță exigibilă. Astfel, prin necomunicarea titlului, contestatorul nu a avut cunoștință de termenul de plată fixat, titlul de creanță neîndeplinind condițiile prevăzute de lege pentru a deveni titlu executoriu.
Cu privire la lipsa semnării unui contract de asigurare, având în vedere existența unei obligații legale de asigurare a persoanelor prevăzute de Legea nr. 95/2006, s-a reținut că petentul nu se poate prevala de propria culpă în ceea ce privește neîndeplinirea la timp a obligațiilor legale puse în sarcina sa. Obligația de informare a contribuabilului ar fi revenit Casei de Pensii (ca instituție ce a efectuat inițial executarea) doar în măsura în care contestatorul ar fi încheiat contractul.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a admis în parte contestația la executare și a dispus anularea titlului executoriu nr. 8777/21.12.2012 și a somației aferente acestuia, precum și anularea actele de executare subsecvente titlului, referitoare la suma de 6972 lei, pusă în sarcina contestatorului.
În baza disp. art. 274 Cod procedură civilă, instanța de fond a obligat intimata să achite contestatorului suma de 699 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs intimata Administrația Finanțelor P. Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, recurenta a susținut că intimatul figurează cu obligații fiscale neachitate la bugetul consolidat al statului motiv pentru care s-a început executarea silită conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală. Obligațiile fiscale, datorate bugetului consolidat al statului reprezintă contribuție datorată, majorări și penalități de întârziere. Pentru recuperarea acestor sume s-a început executarea silită prin emiterea somației nr._/21.12.2010 și a titlului executoriu nr. 8777/21.12.2010, comunicate contestatorului prin plic, conform disp. art. 44 Cod procedură fiscală. După preluarea dosarului de executare de către Administrația Finanțelor P. a M. lași, în conformitate cu Ordinul Comun privind procedura de predare – primire a documentelor și informațiilor în vederea administrării de către Agenția Națională de Administrare Fiscală – Administrația Finanțelor P. a mun. Iași a contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II și III din Titlul IX2 Codul Fiscal, în temeiul art. V alin. 5 din O.U.G. nr. 125/2011, privind modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 – Codul fiscal, în baza art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, s-a procedat la continuarea măsurilor de executare silită, prin înființarea unei popriri, prin adresa de înființare a popririi nr._/18.01.2013.
A mai susținut recurenta că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis contestația la executare, reținând că suma totală de 6.972 lei înscrisă în somație și titlu executoriu nu reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, motivat de faptul că titlul de creanță (decizia de impunere nr. 4596/11.10.2010), nu a fost comunicat contestatorului, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală. Astfel, CASS a comunicat organului fiscal dosarul de executare al contestatorului, în vederea continuării măsurilor de executare. Pentru termenul din data de 08.03.2013 a comunicat instanței dosarul de executare din care rezultă că atât actul administrativ fiscal (decizia de impunere nr. 4596/11.10.2010), cât și actele de executare au fost comunicate contestatorului, conform dispozițiilor art. 44 Cod procedură fiscală.
Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta a susținut că, potrivit prevederilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate cu judecarea cauzei, dacă se află în culpă procesuală sau, dacă prin atitudinea sa din cursul derulării procesului, a determinat aceste cheltuieli. Or, în cazul său nu este îndeplinită nici una din aceste condiții, actele atacate de către contestator fiind temeinic și legal întocmite, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală. Organul fiscal are obligația de a întreprinde toate măsurile ce se impun în scopul recuperării creanțelor fiscale, datorate bugetului consolidat al statului.
Pentru toate aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului și respingerea contestației la executare.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de recurs invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
La data de 11.10.2010, C. de A. de S. Iași a emis pe numele contestatorului decizia de impunere nr. 4596, pentru stabilirea contribuțiilor și accesoriilor datorate la FNUASS, pentru perioada ianuarie 2005 – octombrie 2010. Din cuprinsul acestei decizii rezultă că intimatul datorează suma totală de 6972 lei cu titlu de contribuție, dobânzi și penalități de întârziere.
În baza deciziei de impunere nr. 4596 din 11.10.2010, au fost emise somația din 21.12.2010 și titlul executoriu nr. 8777/21.12.2010 pentru suma de 6972 lei.
Potrivit disp. art. 110 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003, titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii, la art. 110 alin. 3 lit. a precizându-se că este titlu de creanță decizia de impunere. În același sens, potrivit disp. art. 107.1 din H.G. nr. 1050/2004, titlul de creanță este actul prin care, potrivit legii, se stabilește și se individualizează obligația de plată privind creanțele fiscale, întocmit de organele competente sau de alte persoane îndreptățite potrivit legii. La art. 107.1 lit. a se menționează că este titlu de creanță decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii.
Pe cale de consecință, față de aceste dispoziții legale, instanța de recurs reține faptul că decizia de impunere nr. 4596 din 11.10.2010 constituie titlu de creanță.
Potrivit disp. art. 141 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.
Potrivit disp. art. 44 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de impunere), actul administrativ fiscal se comunică după cum urmează: prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent și primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării sub semnătură a actului; prin remiterea, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, data comunicării fiind data remiterii sub semnătură a actului; prin poștă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia; prin publicitate.
Prin decizia nr. 536/28.04.2011 pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 44 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităților de comunicare prevăzute la art. 44 alin. 2 lit. a-d din aceeași ordonanță.
A reținut Curtea Constituțională prin această decizie că publicitatea reprezintă una dintre cele patru modalități enumerate în art. 44 alin. 2 lit. a – d din O.G. nr. 92/2003, prin care legiuitorul a stabilit că pot fi comunicate actele administrative fiscale. De asemenea, s-a reținut de către Curtea Constituțională că enumerarea pe care o conține art. 44 alin. 2 nu este întâmplătoare, ci „modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menționate într-o ordine de prioritate în ceea ce privește aplicarea lor. Astfel, prima dintre acestea, care asigură certitudinea absolută a luării la cunoștință a contribuabilului de conținutul actului administrativ fiscal, este cea de la lit. a, constând în prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent și primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură. De asemenea, un grad înalt de certitudine îl conferă și modalitatea prevăzută la lit. b, și anume remiterea către contribuabil, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal. Urmează, potrivit lit. c, comunicarea prin poștă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia. În fine, la lit. d se menționează comunicarea prin publicitate … În mod evident, intenția legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menționată la lit. a-d, obligația organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora prevăzută în art. 44 alin. 2”. S-a mai reținut prin decizia Curții Constituționale că prevederile art. 44 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003 „care consacră posibilitatea realizării comunicării prin publicitate, reglementează o modalitate ultimă și subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective”.
Pe cale de consecință, având în vedere faptul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, instanța de recurs reține că era în sarcina recurentei să facă dovada atât a respectării ordinii de prioritate, cât și a modalității concrete de comunicare.
Or, în speță, recurenta nu a făcut dovada faptului că ar fi comunicat intimatului decizia de impunere în conformitate cu dispozițiile legale. Astfel, recurenta a depus la dosar procesul – verbal nr._/29.12.2010, anunțul colectiv nr._/29.12.2010 și anexa la acest anunț, pentru a face dovada îndeplinirii procedurii de comunicare prin publicitate a deciziei de impunere nr. 4596/11.10.2010. Însă, potrivit dispozițiilor legale și deciziei Curții Constituționale, comunicarea prin publicitate reprezintă o modalitate ultimă și subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare prevăzute la art. 44 alin. 2 lit. a – c nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. În aceste condiții, recurenta trebuia să probeze faptul că ar fi comunicat decizia de impunere debitorului în conformitate cu prevederile art. 44 alin. 2 lit. a – c Cod procedură fiscală, procedura de comunicare prin publicitate fiind folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu ar fi putut fi îndeplinite.
În consecință, instanța de recurs constată că în mod corect s-a reținut că către instanța de fond faptul că decizia de impunere nu a fost legal comunicată contestatorului, încălcându-se prevederile art. 44 din O.G. nr. 92/2003. Tot astfel, reținând că decizia de impunere nu a fost legal comunicată contestatorului, în mod corect instanța de fond a dispus anularea titlului executoriu nr. 8777/21.12.2012 și a somației aferente acestuia, precum și a tuturor actelor de executare subsecvente.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la faptul că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, instanța de recurs reține că acestea sunt neîntemeiate, raportat la disp. art. 274 Cod procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Or, recurenta, ca urmare a admiterii contestației la executare, este „parte căzută în pretenții”, în mod corect fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată către contestator. Este adevărat faptul că organul fiscal are obligația de a întreprinde toate măsurile ce se impun în scopul recuperării creanțelor fiscale datorate bugetului consolidat al statului, însă aceste măsuri trebuie întreprinse în conformitate cu dispozițiile legale.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul și va menține sentința instanței de fond ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta Administrația Finanțelor P. Iași împotriva sentinței civile nr. 7649/17.05.2013 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
T.D. R.C. C.C.E. I.G.
Red./tehnored. C.C.E.
2 ex., 24.02.2014
Judecător fond: I. I.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 37/2014. Tribunalul IAŞI | Plângere impotriva refuzului executorului judecatoresc. Decizia... → |
|---|
