Uzucapiune. Decizia nr. 1106/2012. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1106/2012 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 07-05-2012 în dosarul nr. 1106/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 07 Mai 2012
Președinte - M. S.
Judecător O. L.
Judecător M. A.
Grefier D. B.
DECIZIA CIVILĂ NR. 1106/2012
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2961 din 28.10.2011 pronunțată de Judecătoria P. pe recurent U. V., recurent U. M. și pe intimat ORAȘUL T. F. P. P., având ca obiect uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul asistat fiind de avocat B. M., avocat ce răspunde pentru ambii recurenți, lipsă fiind intimatul.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care avocat B. M. pentru recurenți depune înscrisuri, respectiv trei hotărârii judecătorești reprezentând practica judiciară în spețe ce au același obiect cu prezenta cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra cererii de recurs.
Având cuvântul, avocat B. pentru recurenți solicită admiterea cererii de recurs, modificarea în tot a sentinței civile pronunțată de Judecătoria P., iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii civile. Totodată precizează faptul că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu se poate dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune. Precizează că practica instanțelor judecătorești a fost unanimă în a aprecia că în situația în care la fond intimata recunoaște faptul că această suprafață de teren de 440 mp nu a fost revendicată și nici atribuită altor persoane, iar recurenții au stăpânit în mod continuu terenul începând cu anul 1986 așa cu atestă expertiza efectuată în cauză cât, declarațiile martorilor audiați în cauză cât și faptul că aceștia au plătit impozitul aferent, aceștia au calitate de proprietari.
Însuși instanța se contrazice atunci când arată că suprafața de teren se află la dispoziția Comisiei Locale de fond funciar și nu se află în proprietatea privată a orașului Tg. F., pentru ca, pe de altă parte, la pag. 5 paragraf 8, să menționeze faptul că terenurile neatribuite, rămase la dispoziția comisiei, trec în domeniul privat al orașului.
Avocat Butnarul pentru recurenți arată că, dată fiind situația de față, părțile pe care le reprezintă nu pot efectua îmbunătățiri și nici alte lucrări. În susținerea cererii de recurs, solicită să se aibă în vedere practica judiciară cât și raportul de expertiză.. fără cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
P. sentința civilă nr. 2961 din 28.10.2011 pronunțată de Judecătoria P. s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ORAȘUL TG. F., invocată din oficiu.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanții U. V. și U. M. în contradictoriu cu pârâtul ORAȘUL TG. F., prin P..
Pentru a se pronunța în acest sens prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 946/ 12.05.1986 (f.9) reclamanții au cumpărat de la Savici Kiric și Savici P. ”una locuință compusă din trei camere situată în Tg.F., ..7, jud. Iași, pe terenul în suprafață de 250 m.p. care trece în proprietatea statului în baza art.30 din Legea 58/1974”.
Potrivit art.30 din Legea 58/1974 :”dobîndirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973. Dobînditorul construcției va primi din partea statului în folosință terenul necesar în limitele prevăzute de art. 8 și 17 din prezenta lege. Atribuirea se face pe durata existenței construcției, cu plata unei taxe anuale, potrivit Legii nr. 3.”.
P. decizia nr. 26/1986 a Consiliului Popular Tg.F. (f.10) a fost trecută suprafața de 100 m.p. în folosința cumpărătorilor U. V. și U. M., pe toată durata existenței construcțiilor, ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare nr. 946/1986 și ale aplicării prevederilor art.30 din Legea 54/1974.
P. procesul verbal din 15.04.1986 a fost atribuită în folosință reclamanților suprafața de 100 m.p. (f.11).
Din coroborarea înscrisurilor prezentate mai sus rezultă că în urma contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 946/1986 reclamanții au devenit proprietari doar asupra imobilului construcție, nu si asupra suprafeței de teren fostă proprietate a vânzătorilor Savici Kiric și Savici P.. Terenul aferent construcției cumpărate, a trecut în proprietatea statului la momentul încheierii contractului, fiind ulterior primit de reclamanți cu titlu de lot în folosință.
Deși în contractul de vânzare-cumpărare se menționează o suprafață de 250 m.p. care a trecut în proprietatea statului, decizia de atribuire în folosință vizează doar suprafața de 100 m.p.
La nivelul anului 1989 reclamanții figurează în registrul posesorilor, act care identifică suprafețele deținute de cetățenii din Tg F. ca lot în folosință, cu suprafața de 416 m.p. (f.60).
Din cuprinsul rolului agricol al vânzătorilor Savici Kiric și Praschiva (f.89-92) rezultă că aceștia figurau în anul 1960 cu teren intravilan în suprafață de 1000 m.p. (10 ari) (f.89) și o casă de locuit în suprafață de 32 m.p. construită în anul 1957 (f.90).
În aceeași filă de rol se indică și faptul că Savici Kiric și Savici P. au avut foi copii: Savici P. și Savici I..
Față de acest aspect instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului orașul Tg.F. întrucât, în principiu, acțiunea în dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune se judecă în contradictoriu cu fostul proprietar al terenului uzucapat, care în speță, ar putea fi întruchipat de moștenitorii vânzătorilor construcției din actul din anul 1986.
Cu privire la această excepție instanța o constată însă neîntemeiată, pentru considerentele care succed:
P. contractul de vânzare-cumpărare din anul 1986 vânzătorii Savici Kiric și Savici P. au vândut reclamanților doar casa de locuit ce se afla pe suprafața de 250 m.p., terenul trecând în proprietatea statului conform legii 54/1974. Din terenul trecut în proprietatea statului reclamanții au primit cu titlu de lot în folosință suprafața de 100 m.p. prin decizia nr. 26/1986.
Din registrul posesorilor depus de către pârât la fila 60 dosar rezultă că în anul 1989 reclamanții figurează cu lot în folosință intravilan în suprafață de 416 m.p.
Din rolul agricol deschis pe numele vânătorilor Savici Kiric și P. (f. 92) rezultă că aceștia figurau la nivelul anului 1985 cu suprafața de 400 m.p. (4 ari) teren intravilan, din care 300 m.p. teren arabil intravilan și 100 m.p. curți construcții.
Comparând registrul posesorilor pe numele U. V. (în care acesta apare cu suprafața de 288 m.p. arabil intravilan și 128 m.p. curți construcții) cu rolul agricol al vînzătorilor Savici din anul precedent vânzării (300 m.p. arabil intravilan și 100 m.p. curți construcții), și luând în calcul faptul că rolul agricol se întocmea în funcție de declarațiile estimative cu privire la suprafețele de teren făcute de autor, instanța apreciază că terenul intravilan din rolul agricol al vânzătorilor Savici a fost trecut în fapt în întregime în folosința reclamanților (conform registrului posesorilor) în urma contractului de vânzare-cumpărare nr. 946/1986.
Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză de expertul H. G. rezultă că reclamanții posedă încă din anul 1986 suprafața de 445 m.p. și nu doar de 416 m.p., diferența putând fi pusă pe seama preciziei măsurătorilor actuale, în interiorul acestei suprafețe nefiind niciodată defalcate suprafețele de 250 m.p. sau 100 m.p. prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare și decizia de atribuire.
Din declarația martorului P. V. (f.75) rezultă că la momentul la care reclamanții au cumpărat casa de locuit de pe terenul ce a trecut în proprietatea statului în anul 1986, acesta era îngrădit. Suprafața de teren îngrădită a intrat în întregime în folosința reclamanților încă din anul 1986. Gardul vechi a fost schimbat de-a lungul timpului de către reclamanți însă aceștia au păstrat limitele vechi ale terenului preluat în anul 1986, în sensul că reclamanții nu și-au extins detenția față de proprietățile vecine.
În contextul probatoriu arătat este lesne de prezumat că încă din anul 1986 reclamanții au stăpânit suprafața de 445 m.p. cu titlu de lot în folosință.
Din actele dosarului nu rezultă că reclamanții au formulat cerere de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate în baza legii 18/1991, dar nici vânzătorii sau moștenitorii vânzătorilor Savici nu au formulat astfel de cereri (răspunsul la interogatoriu - f.48).
În condițiile în care terenul a fost acordat reclamanților ca și lot în folosință, față de acesta nu putea fi reconstituit reclamanților dreptul de proprietate ci doar eventual vânzătorilor Savici sau moștenitorilor acestora, care însă nu au emis pretenții în baza legilor fondului funciar asupra acestui teren.
Dreptul de proprietate nu putea fi nici constituit reclamanților, întrucât art.23 din Legea 18/1991 interzice (indirect) acest lucru.
Având în vedere că pentru suprafața de teren în litigiu nu s-a formulat nicio cerere de reconstituire, iar constituirea dreptului este exclusă de lege, rezultă că reclamanții nu putea beneficia de legea fondului funciar.
Pârâtul susține în răspunsul la interogatoriu (f.47) că suprafața de teren în litigiu se află la dispoziția Comisiei Locale și că nu se află în proprietatea privată a orașului Tg.F..
Legea 18/1991 definește în art. 18 alin.1 și 26 noțiunea de ”terenuri aflate la dispoziția comisiei ”, enumerând astfel și tipurile de terenuri ce se pot afla la dispoziția comisiilor locale: terenurile agricole extravilane și terenurile agricole intravilane care au aparținut cooperatorilor sau alte persoane care au decedat fără moștenitori.
Având în vedere că terenul în litigiu se află în intravilan, iar fostul proprietar cooperator (vânzătorii reclamanților) a lăsat posteritate, rezultă că terenul nu se află la dispoziție comisiei locale de fond funciar.
Chiar trecând peste prevederile restrictive ale art.18 alin.1 și 26 din Legea 18/1991, și apreciind că și terenurile intravilane care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat dar au lăsat moștenitori, ar fi la dispoziția comisiei, instanța observă și prevederile art. 18 alin.2 și 3 din Legea 18/1991, conform cărora ”terenurile neatribuite, rămase la dispoziția comisiei după încheierea integrală a reconstituirii drepturilor de proprietate, trec în domeniul privat al (…)orașului (…)”. Acest text nu mai face distincție între terenurile extravilane și cele intravilane.
Cum am arătat, pentru terenul intravilan posedat de reclamanți nu s-au formulat cereri de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate nici de către reclamanți și nici de către fostul proprietar.
În acest context terenul nu mai poate fi atribuit altor persoane în temeiul legii 18/1991. Nemaiputând fi atribuit altor persoane, chiar dacă acesta a fost la dispoziția comisiei locale, cu privire la acest teren s-a încheiat procedura de reconstituire, mai ales că ultimul moment în care acesta putea fi solicitat în proprietate a fost cel aferent legii 247/2005.
Pentru considerentele arătate instanța apreciază că terenul solicitat de reclamanți se află în prezent de drept în proprietatea privată a Orașului Tg.F. și astfel, acest pârât are calitate procesuală pasivă în acțiunea privind dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive urmând a fi respinsă.
Pe fondul cauzei, instanța constată acțiunea reclamanților neîntemeiată, în esență pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru dobândirea proprietății prin uzucapiunea de scurtă durată, invocată în chiar petitul acțiunii.
Potrivit art. 1895 cod civil :” cel ce castiga cu buna-credinta si printr-o justa cauza un nemiscator determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, daca adevaratul proprietar locuieste in circumscriptia tribunalului judetean unde se afla nemiscatorul, si prin douazeci de ani daca locuieste afara din acea circumscriptie.”
Conform art. 1897 Cod civil :”Justa cauza este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc”, iar potrivit art.1898 Cod civil :”Buna-credinta este credinta posesorului ca, cel de la care a dobandit imobilul, avea toate insusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Este destul ca buna-credinta sa fi existat in momentul castigarii imobilului”.
P. contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 946/ 12.05.1986 (f.9) reclamanții au cumpărat de la Savici Kiric și Savici P. ”una locuință compusă din trei camere situată în Tg.F., ..7, jud. Iași, pe terenul în suprafață de 250 m.p. care trece în proprietatea statului în baza art.30 din Legea 58/1974”.
Din însuși conținutul contractului de vânzare-cumpărare, invocat de reclamanți ca just titlu rezultă că proprietatea s-a transmis de la vânzători la cumpărătorii-reclamanți doar cu privire la casă nu și cu privire la teren.
Reclamanții nu pot susține că au avut credința că au cumpărat și terenul, nu doar casa, în condițiile în care în contract se prevede expres că terenul trece în proprietatea statului.
În acest context contractul de vânzare-cumpărare din anul 1986 nu poate servi drept just titlu reclamanților pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în baza uzucapiunii de scurtă durată, întrucât justul titlu presupune existența unui act translativ de proprietate, cu privire la chiar bunul dorit spre uzucapare, act translativ lovit de nulitate relativă, motiv de nulitate necunoscut însă cumpărătorului.
Reclamanții au cunoscut că nu cumpără și terenul, ci acesta, le este atribuit cu titlu de lot în folosință prin decizia nr. 26/1986, ulterioară contractului de vânzare cumpărare.
În mod evident nici decizia de atribuire în folosință nu poate fi circumscrisă noțiunii de just titlu, întrucât nu este un act translativ de proprietate.
Nici condiția bunei-credințe nu poate fi apreciată ca întrunită în cazul de față, la momentul dobândirii terenului în folosință reclamanții cunoscând că titlu sub care-l dețin este acela de folosință și nu de proprietate.
Este foarte probabil că după căderea regimului comunist reclamanții să-și fi manifestat atitudinea de adevărat proprietar și nu de simplu detentor al terenului aferent casei de locuit, însă față de această posibilitate instanța observă prevederile art. 1847 și următoarele Cod civil.
Astfel, potrivit art. 1847 Cod civil :” ca sa se poate prescrie, se cere o posesiune continua, neintrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar”. Atributele posesiei prevăzute de textul citat trebuie întrunite cumulativ pentru a fi apte la a duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Conform art. 1853 Cod civil :” actele ce exercitam sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar”, iar conform art. 1855 Cod civil :” cand posesorul a inceput a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeasi calitate, daca nu este proba contrarie
Potrivit art. 1857Cod civil :” Posesorul care poseda nu sub nume de proprietarnupoate sa schimbe el insusi, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni.”
Cum am arătat deja, în anul 1986, când reclamanții au cumpărat casa de locuit de la vânzătorii Savici Kiric și Savici P., aceștia dintâi nu au cumpărat și terenul aferent construcției, aspect bine cunoscut acestora.
P. faptul că terenul aferent construcției le-a fost atribuit în folosință prin decizia Consiliului Popular Tg.F. din anul 1986, suprafața deținută de reclamanți cu titlu de lot în folosință fiind în realitate de 416 m.p. conform registrului posesorilor sau 445 m.p. conform raportului de expertiză, nu conferă acestora însă calitatea de posesori ci pe aceea de detentori precari.
Reclamanții au cunoscut la nivelul anului 1986 când au primit terenul în folosință că terenul este în proprietatea statului și doar în folosința lor.
Datorită faptului că au început a deține nu ca și proprietari ci ca și simpli detentori, această calitate se prezumă că a continuat în timp.
Reclamanții nu au făcut dovada schimbării detenției în posesie utilă, conform art.1858 Cod civil.
P. Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și a localităților urbane (care a intrat în vigoare în data de 01.12.1974 și a fost abrogată la data de 27.12.1989 prin Decretul-Lege nr.1 / 26.12.1989), terenurile au fost scoase din circuitul civil.
Scoaterea din circuitul civil a terenurilor echivalează cu întrunirea condițiilor de întrerupere a prescripției achizitive prevăzute de art.1864 pct.2 din Codul civil.
P. Decizia nr. IV/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii s-a statuat că "în cazul posesiilor începute înainte de .> a Legii nr. 58/1974 și a legii nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi".
În considerentele deciziei se precizează expres că posesorii acestor terenuri au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate, cât și de prezumția de neintervertire de titlu, impunându-se concluzia că intervalul de timp cât aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acelor terenuri.
Față de considerentele și dispozițiile Deciziei nr. IV/ 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă, per a contrario, că pentru posesiile începute după . Legii 58/_ și 59/1974, prescripția achizitivă a fost întreruptă, și astfel nu mai poate opera nici prezumția de neprecaritate sau de neintervertire de titlu.
Rezultă, prin prisma considerentelor expuse mai sus, că termenul prescripției achizitive pentru reclamanții U. V. și U. M. a început să curgă la data de 27.12.1989 (când au fost abrogate Legile 58 și 59/1974), termenul uzucapiunii scurtă durată putând fi considerat împlinit fie la la 28.12.1999, fie la 28.12.2009, în funcție de tipul de prescripție achizitivă scurtă ce ar fi aplicat (de la 10 la 20 de ani).
Am arătat însă mai sus că pentru a opera prescripția de scurtă durată aceasta trebuie să aibă la bază un just titlu, just titlu pe care însă reclamanții nu l-au putut produce.
Nici condițiile posesiei utile nu sunt îndeplinite în cauză întrucât, cum am detaliat deja mai sus, reclamanții au început să dețină terenul nu sub nume de proprietar ci de detentor, și nu au făcut dovada unui moment anume de intervertire a detenției în posesie utilă.
Nefiind întrunite condițiile de bază ale prescripției de la 10 la 20 de ani, apare irelevant faptul că reclamanții stăpânesc în fapt terenul de mai bine de 20 de ani, întrucât aceștia au solicitat expres aplicarea prevederilor prescipției de scurtă durată și nu pe cele ale uzucapiunii de 30 de ani. Nici această din urmă prescripție nu este încă îndeplinită, termenul final fiind acela de 28.12.2019.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții U. V. și U. M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Se arată în motivele de recurs că în mod greșit instanța a respins acțiunea, reținând că nu poate opera prescripția de scurtă durată în lipsa unui just titlu și că nu sunt îndeplinite condițiile unei posesii utile .
E. susține instanța de fond că un contract de vânzare cumpărare încheiat în anul 1986 nu ar putea servi drept just titlu al reclamanților pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în baza uzucapiunii de scurtă durată., întrucât justul titlu ar presupune existența unui act juridica translativ de proprietate cu privire chiar la bunul dorit spre uzucapiune.
Susțin recurenții că tocmai acest contract de vânzare cumpărare constituie justul titlu al reclamanților pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în baza uzucapiunii de scurtă durată, în condițiile în care, raportat la însăși dispozițiile legale pe care instanța le enunță, art. 1897 Cod Civil, justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea.
Greșit se apreciază de instanța de fond că această condiție a bunei credințe nu poate fi apreciată ca întrunită deoarece, în momentul dobândirii terenului în folosință – 100 m.p. – reclamanții cunoșteau că titlul este de folosință și nu de proprietate. Reclamanții și-au manifestat atitudinea de adevărați proprietari și nu de simpli detentori precari ai terenului aferent casei de locuit, astfel încât incidența art. 1847 Cod Civil este întocmai îndeplinită, pentru că aceasta a fost ipoteza lansată de regimul comunist, reclamanții stăpânind terenul sub nume de proprietari, condițiile cerute pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune fiind îndeplinite cumulativ.
Poziția de recunoaștere a pârâtei a situației de fapt descrise de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, coroborată cu cea precizată în expertiza tehnică topografică întocmită în cauză, conferă întocmai, în calitatea reclamanților de posesori de bună credință și nu aceea de detentori precari.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv, chitanța de plată a impozitelor, coroborate cu declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că reclamanții au achitat toate taxele și impozitele aferente imobilului în întregime, atât casă cât și teren și au posedat neîntrerupt, public și sub nume de proprietar imobilele din 1986 și până în prezent, fără să fi existat vreun litigiu în legătură cu acest teren.
În mod greșit instanța reține o detenție precară și nu o posesie continuă, deși se poate vorbi în cauză și de o joncțiune a posesiilor, respectiv de cea a vechiului prpoprietar cu cea începută în mâinile reclamanților, astfel încât instanța de judecată putea să rețină această împrejurare și să nu rețină, in extenso că reclamanții nu au produs vreun titlu .
Recursul a fost legal timbrat cu 150 lei taxă judiciară de timbru și 3 lei timbru judiciar.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Intimatul nu a formulat întâmpinare și nu a formulat probe în apărare.
Examinând actele și lucrările dosarului Tribunalul constată că recursul este nefondat pentru considerent ele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Reclamanții U. V. și U. M. au chemat în judecată pârâtul ORAȘUL TG. F. solicitând să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 310 m.p. aferentă imobilului casă de locuit și anexelor gospodărești edificate pe suprafața de 135 m.p., prin prescripția achizitivă scurtă.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1986 vânzătorii Savici Kiric și Savici P. au vândut reclamanților casa de locuit ce se afla pe suprafața de 250 m.p., terenul trecând în proprietatea statului conform dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 54/1974. Din terenul trecut în proprietatea statului reclamanții au primit cu titlu de lot în folosință suprafața de 100 m.p. prin decizia nr. 26/1986.
Din registrul posesorilor depus de la 60 dosar rezultă că în anul 1989 reclamanții figurează cu lot în folosință intravilan în suprafață de 416 m.p.
Din rolul agricol deschis pe numele vânzătorilor Savici Kiric și P. (f. 92) rezultă că aceștia figurau la nivelul anului 1985 cu suprafața de 400 m.p. (4 ari) teren intravilan, din care 300 m.p. teren arabil intravilan și 100 m.p. curți construcții.
Din ansamblul reglementărilor referitoare al uzucapiune rezultă că aceasta este un mod originar de dobândire a proprietății asupra unui bun imobil, ca efect al exercitării unei posesii utile în intervalul de timp stabilit de lege.
Pentru a opera uzucapiunea de la 10 până la 20 de ani trebuie îndeplinite următoarele condiții:
- să existe o posesie utilă asupra lucrului;
- posesia utilă să se întemeieze pe just titlu;
- posesia să dureze de la 10 la 20 de ani;
- posesia să fie de bună credință.
În cauză nu sunt întrunite condițiile mai sus enumerate, lipsind justul titlu și
posesia utilă și de bună credință asupra imobilului.
P. just titlu se înțelege un act translativ de proprietate (art. 1857 Cod civil)
care provine de la altcineva decât proprietarul, deci de la un non dominus.
Justul titlu trebuie să existe în realitate, nu numai în credința celui care îl invocată.
Actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 946 din 12.05.1986 nu poate constitui just titlu pentru terenul aferent casei de locuit întrucât acest contract nu a avut ca obiect terenul ci doar imobilul construit aflat pe acesta și provine de la proprietarul imobilului nu de la un non dominus.
Nu se poate reține că reclamanții ar fi cumpărat în realitate și suprafața de teren aferentă casei de locuit, prin același contract de vânzare cumpărare din moment ce în chiar cuprinsul contractului se face mențiunea că terenul intră în proprietatea statului ca efect al dispozițiilor Legii nr. 54/1974, ulterior fiind emisă și dispoziția de atribuire a lotului în folosință în suprafață de 100 m.p.
De asemenea, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, posesia exercitată asupra terenului de către reclamanți nu este o posesie utilă.
În acest sens, în art. 1846 alin. (1) Cod civil se prevede că orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, precizându-se, în alineatul următor, că posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru.
Rezultă deci că posesiunea juridică, adică cea apărată de lege ca manifestare exterioară a unui drept, constă atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât și în posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretențiunii existenței unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub forma unui atribut al acestuia.
Prescripție achizitivă este întemeiată pe faptul posesiei, iar pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate, posesia trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art.1847 Cod civil. În cazul în speță, după cum rezultă din actul mai înainte analizat, posesia nu s-a exercitat în nume de proprietar și, ca atare, conform art.1853 alin.2 Cod civil, nu este o posesie utilă.
În conformitate cu prevederile art. 1847 Cod civil, ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. În art. 1853 Cod civil se prevede că actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar, precum și că tot asemenea este posesia ce am exercita asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său.
În cauză, nu există nici una din situațiile menționate în art.1858 Cod civil ca să poată fi schimbată posesiunea, exercitată de către reclamant, într-o posesie utilă.
Acest lucru, este reținut cu putere obligatorie de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite, prin decizia nr. VII/27.09.1999 pronunțată într-un recurs în interesul legii, decizie în care se arată, printre altele: „ Cu toate că nu este tratată ca viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea poate fi considerată mai mult decât atât, și anume ca o lipsă a înseși posesiei, deoarece este lipsită de animus domini, adică de elementul intențional al posesiei. Precaritatea, deși echivalează cu o lipsă a posesiei înseși, în concepția Codului civil apare totuși ca un viciu absolut și perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în art. 1853 Cod civil posedă pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru depozitant, uzufructuarul pentru nudul proprietar. „ .
Reclamanții au cunoscut la nivelul anului 1986 când au primit terenul în folosință că terenul este în proprietatea statului și doar în folosința lor.
Datorită faptului că au început a deține nu ca și proprietari ci ca și simpli detentori, această calitate se prezumă că a continuat în timp.
Faptul că reclamanții au achitat impozitele și taxele aferente nu dovedește că au exercitat posesia sub nume de proprietar.
Buna credință este o altă condiție pentru uzucapiunea de la 10 până la 20
de ani.
P. bună credință se înțelege credința greșită a posesorului că a dobândit
de la adevăratul proprietar și trebuie să existe la momentul dobândirii imobilului.
Având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada existenței justului titlu, analiza bunei credințe a reclamanților este de prisos.
Susținerea recurenților că în cauză trebuiau aplicate regulile joncțiunii posesiei lor cu cea a vânzătorilor Savici este nefondată întrucât problema dobândirii imobilului ca efect al uzucapiunii în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză nu se putea pune decât de la data când terenul a intrat în proprietatea statului - 12.05.1986- și nu anterior, când bunul s-a aflat în proprietatea vânzătorilor.
Față de aceste considerente, urmează ca în temeiul disp. art. 312 Cod procedură civilă să se respingă recursul și să se mențină sentința Judecătoriei P. ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanții U. V. și U. M. împotriva sentinței civile nr. 2961 din 28.10.2011 pronunțată de Judecătoria P.,sentință pe care o menține.
Irevocabilă..
Pronunțată în ședință publică azi,07.05.2012
PREȘEDINTE, JUDECATOR, JUDECĂTOR
S.M L.O. A.M.
GREFIER,
B.D.
Red. S.M./S.M. – 2ex. – 15.10.2012
Jud. fond – C. P. R.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 940/2012. Tribunalul IAŞI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
