Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 72/2012. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 72/2012 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 18-01-2012 în dosarul nr. 72/2012
ROMÂNIA
T. MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ 4204
SENTINȚA CIVILĂ NR. 72
Ședința publică din data de 18.01.2012
Instanța constituită din:
Președinte: P. G.
Grefier: P. V. D.
M. Public – P. de pe lângă T. Maramureș a fost reprezentat de domnul procuror B. I..
Pe rol se află soluționarea cererii formulată de către reclamanta M. M., domiciliată în Baia M., .. 31/10, județul Maramureș, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., cu sediul în București, ., sector 5, având ca obiect despăgubiri - Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns reclamanta M. M., personal, lipsă fiind reprezentantul pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că s-a depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare din partea pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P..
Instanța comunică reclamantei un exemplar al întâmpinării.
Reclamanta M. M. arată că nu solicită acordarea unui termen pentru studiul întâmpinării. Arată că nu mai are alte cereri și solicită judecarea acțiunii.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acțiunii.
Reclamanta M. M. solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată în scris, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor morale în cuantum de 20.000 euro.
Reprezentantul Ministerului Publi-procuror Birsc I. pune concluzii de respingere a acțiunii.
Instanța reține cauza în pronunțare.
T.
Asupra cauzei civile de față:
P. acțiunea civilă înregistrată sub numărul de mai sus, reclamanta M. M. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța, acesta să fie obligat la plata daunelor morale în sumă de 20.000 Euro.
În motivarea cererii reclamanta arată că, tatăl ei în perioada 3 ianuarie_47 a fost deportat în U.R.S.S..
În drept s-au invocat dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., s-a opus la admiterea acțiunii cu motivarea că, Legea nr. 221/2009 are un caracter reparator și compensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 06.03.1945.
Acest aspect rezultă din însuși titlul legii care se numește „legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03._89”.
Dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 au instituit o . drepturi și facilități pentru persoanele care după 06.03.1945, din motive politice, au făcut obiectul unor condamnări sau măsuri administrative, cum ar fi internarea în spitale psihiatrice, domiciliul obligatoriu, strămutarea în alte localități, etc; a acordat aceleași drepturi și persoanelor care au fost deportate după 23.08.1944 în străinătate sau au fost luate prizonieri ori menținute în această stare de armata sovietică după 23.08.1944 și încheierea armistițiului, persoanelor care, în perioada 06.09._45, au fost obiectul unor persecuții din motive etnice precum: deportarea în ghetouri, lagăre de concentrare în străinătate, privarea de libertate în locuri de detenție sau lagăre de concentrare.
Totodată văzând și dispozițiile OUG nr. 214/1999 care instituie calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și un sistem de drepturi pentru cei care în perioada 06.03._89 au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, se poate concluziona că situația constând în prizonierat nu creează vocație la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din textul Legii nr. 221/2009, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. R. și autoritățile sale după 06.03.1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice.
În probațiune, s-au depus copii după actele de stare civilă, adeverința nr._/1980 eliberată de M. Muncii.
Trecând la soluționarea cauzei, instanța reține următoarele:
Conform susținerilor reclamantei tatăl ei a fost deportat în U.R.S.S. în perioada ianuarie_47.
Pentru o mai bună soluționare a cauzei se apreciază că se impune a se face o scurtă incursiune cronologică a evenimentelor istorice ce au avut lor în Transilvania în perioada 1940-1945.
Armata și autoritățile de ocupație horthystă au început să pătrundă în teritoriul român anexat prin Dictatul de la Viena pe data de 5 septembrie 1940.
La 8 decembrie 1940 administrația militară a fost înlocuită cu administrația civilă horthystă.
La câteva zile de la instaurarea autorităților de ocupație, au început deportarea românilor în lagăre.
Regimul horthyst a trecut și la expulzarea în masă a românilor peste linia de demarcație impusă prin dictatul fascist de la Viena, îndeosebi a celor considerați periculoși sau potrivnici pe față noului regim. Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în anul 1944, când ocupanții au fost alungați de trupele române în cooperare cu cele sovietice.
Frânarea și îngrădirea activității intelectualilor, liber profesioniștilor, democraților, medicilor români și de alte naționalități nemaghiare fac parte tot din măsurile represive horthyste.
Tot pentru urmărirea scopului de exterminare și purificare etnică de români a teritoriilor ocupate au fost instituite lagăre de muncă forțată pe tot cuprinsul Ungariei.
Tragedia evreilor are în principal cinci aspecte mari, pe lângă măsurile antisemite și rasiale pe plan politic, juridic, economic și cultural luate în Ungaria și anume: 1.) expulzarea evreilor (cca.1941-1943); 2.) concentrarea lor în detașamente de muncă forțată (1942-1945); 3.) internarea lor în lagăre sau ghetouri; 4.) deportarea pentru exterminare în lagăre din Germania, Polonia; 5.) masacrul de la Sărmășel, județul M. ( 9-10 septembrie 1944).
Fenomenul expulzării evreilor, uneori în masă, în anii 1941-1942 apare mai mult la inițiativa locală, a unor zeloși unguri șovini și antisemiți și nu ca un program dirijat de la centru. Pe 22 iunie 1941 unități ale armatei germane și române au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice.
În septembrie 1940 I. A. a fost numit prin Decret regal de C. al II lea, prim ministru iar la 22 august 1941, I. A. este ridicat prin decret regal la rangul de Mareșal.
În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, C. Donului și Stalingrad.
În februarie 1943 armatele române au fost trimise în țară pentru refacere. În 1944 principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse. Cu unitățile refăcute, armatele române, au luat parte la lupte care s-au dus inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate germane sub denumirea „Ucraina de Sus”.
La 23 august 1944 Regele M. și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului A. pe care l-a destituit și l-a numit ca prim ministru pe generalul C. S., în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanții Blocului Național Democrat.
La 12 septembrie România semnează Armistițiul cu Națiunile unite iar la 25 octombrie sunt eliberate ultimele localități românești: Carei și Satu M.. România participă la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc intrării influenței sovietice în România.
Pentru soarta ce avea să o cunoască România după al 2-lea război mondial „Armistițiul semnat cu Aliații”, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 la Moscova, s-a dovedit a fi avut o importanță majoră. Respectivul document a avut în primul rând menirea de a reglementa statutul internațional al României în perioada ce avea să urmeze până la conferința păcii. Convenția de armistițiu încheiată cu România reprezintă unul dintre documentele din care pot fi deduse intențiile politice ale liderilor sovietici în ultima parte a războiului, și anume acela de legalizare a dominației sovietice în Europa de Est. Încă de la începutul discuțiilor privind Convenția de armistițiu cu România, dintre sovietici, ambasadorii americani și britanici la Moscova, ultimii au aflat de la Molotov că, Uniunea Sovietică dorește să dețină singură controlul situației din România, și chiar eventualele încercări de dialog ale reprezentanților Washinton-ului și Londrei în comisia Alianței de Control (C.A.C.) cu autoritățile române pot fi luate doar prin intermediul Înaltului Comandament Sovietic, organism desemnat a avea putere de decizie. În perioada octombrie 1944- martie 1945 este o perioadă de 5-6 luni de autonomie guvernamentală sub protectorat sovietic în Transilvania de Nord.
La 6 martie 1945 Stalin impune numirea Guvernului P. G. controlat de FND cu dominantă comunistă. În 1945 România luptă contra Germaniei. În 30 decembrie 1947 are loc abolirea monarhiei.
La mai puțin de 3 ani după ce trupele sovietice ocupă România, la 30 decembrie 1947 regele M. I este forțat să abdice și e proclamată Republica Populară Română stat comunist.
În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare” și conform art. 3 din aceeași lege „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative”.
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin Legea nr. 221/2009 se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță, coroborând susținerile reclamantei cu actele de la dosar (fila 6) se reține că numitul Czumbel I., tatăl reclamantei a luat de ruși și a fost deportat în U.R.S.S. în perioada 3 ianuarie_47. Deci, măsura prizonieratului a fost luată de un alt regim decât cel comunist, instaurat la noi în țară începând cu data de 6 martie 1945 când la conducere a fost numit primul guvern comunist sub conducerea lui P. G..
Pe de altă parte, în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 a fost publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei se reține că:
„Curtea observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă-există reglementări paralele și anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din Legea nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern”, iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative” prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la România este parte”. Or, Curtea constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită.” Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. P. urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr.221/2009 a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „legalitate” au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. Curtea constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.”
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție soluționând recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată în dosarul 14/2011 a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Reținându-se că, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale Legii nr. 221/2009, articol care reglementa daunele morale.
Față de cele de mai sus, se apreciază că cererea reclamantei nu este fondată, că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009 motiv pentru care se va respinge conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamanta M. M., domiciliată în Baia M., .. 31/10, județul Maramureș, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., cu sediul în București, ., sector 5.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.01.2012.
Președinte Grefier
P. G. P. V. D.
Red. P.G./18.01.2012
Dact. P.V./20.01.2012
Ex. 6, .>
| ← Fond funciar. Decizia nr. 27/2012. Tribunalul MARAMUREŞ | Uzucapiune. Decizia nr. 151/2012. Tribunalul MARAMUREŞ → |
|---|
