Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 71/2013. Tribunalul MEHEDINŢI

Tribunalul MEHEDINŢI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 71/2013 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 17-09-2013 în dosarul nr. 71/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL M.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 71

Ședința publică de la 17 Septembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE V. R.

Grefier N. C. B.

Pe rol judecarea, după casare, a cauzei civile privind pe reclamantul M. I. I. și pe pârâtele S. R. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE, G. R., INSTITUȚIA PREȘEDINTELUI R., M. FINANȚELOR-A. BUCUREȘTI, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: părțile.

Procedura nu este legal îndeplinită cu martorul M. V..

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează lipsa părților, precum și faptul că procedura de citare nu este legal îndeplinită cu martorul M. V..

Instanța, din oficiu, invocă excepția perimării cauzei, apreciind că procedura viciată cu martorul nu influențează această excepție și dată fiind poziția procesuală adoptată de reclamantului, rămâne în pronunțare asupra excepției.

INSTANȚA

Asupra cauzei civile de față;

P. cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului M. la data de 03.02.2011, sub nr._ reclamantul M. I. I. a chemat în judecată pe pârâții S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și G. R. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să i se constate și recunoască calitatea de luptător în rezistența anticomunistă lui și familiei sale, constatarea și recunoașterea politică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare în B., în perioada 1951 -1955 pentru deportați și perioada 1951-22 decembrie 1989 - condamnări cu caracter politic, sub terorizarea, hărțuirea, amenințarea, fabricarea de dosare cu conținut mincinos de securitate, conform filelor anexate la prezenta cauză. De asemenea solicită obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale pentru toți luptătorii în rezistența anticomunistă.

A solicitat pentru el daune morale pe perioada 1951- 22 decembrie 1989 în valoare de 800 milioane euro pentru traumele suferite în această perioadă. Mai solicită să se constate caracterul politic al acțiunii prin care securitatea i-a stabilit domiciliul obligatoriu în B., el fiind minor.

A solicitat daune morale și pentru familia sa, inclusiv copii săi, pentru fiecare în parte câte 800 milioane euro pentru chinurile suferite de aceștia. De asemenea, a solicitat daune morale și pentru luptătorii decedați, membrii ai familiei sale câte 800 milioane euro pentru fiecare inclusiv pe toată perioada 1951-22 decembrie 1989.

A solicitat acordarea de despăgubiri materiale pe perioada 1951-22 decembrie 1989 privind confiscarea averii și a bunurilor existente în gospodărie, precum și cele 35 ha teren agricol cu producțiile pe fiecare an agricol, inclusiv și animalele care au rămas în gospodărie: porci, boi, precum și a utilajelor agricole: batoză, cositoare, car etc.

A arătat că i-au fost distruse atât locuința, ușile, inclusiv gardul, iar magazia și un pătul cu șopru vândute de primarul comunei.

Pentru perioada detenției politice în închisorile comuniste a solicitat despăgubiri materiale în valoare de 500 milioane de euro.

A solicitat despăgubiri materiale, în sumă de 500 milioane euro și pentru fiecare membru al familiei sale privind caracterul politic al acțiunii privind confiscarea totală a averii și stabilirea domiciliului obligatoriu în B..

A solicitat obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că în anul 1951 a fost deportat în Câmpia Bărăganului, unde a trăit aproape 5 ani în bordei de pământ acoperit cu stuf, îndurând frigul, sărăcia, lipsa apei și a mâncării, mizeria și bolile.

A arătat că la întoarcere cu greu a primit casa distrusă și anexele. Pătulul și magazia cu șopru nu le-a mai găsit în gospodărie. Nici lucrurile și nici utilajele agricole nu le-a mai găsit.

Drepturile spre școlarizare le-au fost restricționate de legi speciale ale regimului comunist. Nu au fost respectați, li s-a desființat personalitatea prin denigrare și umilire, fiind marginalizați social și privați de minimum de condițiile necesare unui trai la pragul umanității.

În drept cererea s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a arătat că daunele morale solicitate de reclamant nu au temei legal.

Astfel, prin decizia nr.1358/21.10.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.1 teza I din Legea nr. 221/2009 – privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, situație în care prezenta acțiune este lipsită de temei legal.

Despăgubirile materiale privitoare la bunurile mobile sunt neîntemeiate și nedovedite.

Potrivit legii, aceste despăgubiri trebuie să reprezinte echivalentul valorii bunurilor confiscate printr-o hotărâre de condamnare sau printr-un alt act ca efect al măsurii administrative luate. Legea specială vorbește despre bunuri coroborat cu interesul pe care alte legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, legea nr. 247/2005, îl dau acestora: bunuri mobile devenite imobile prin incorporate în acestea, dacă nu au fost restituite în natură sau echivalent în baza legilor enunțate.

În speță, bunurile mobile solicitate nu intră în categoria prevăzută expres de lege.

Dovada deținerii bunurilor precum și dovada confiscării se face numai cu acte, de către partea ce le pretinde. Reclamanta nu dovedește cu probe pertinente pretențiile solicitate, nu face dovada cu un proces verbal încheiat în momentul deportării sau un alt înscris din care să rezulte pretențiile solicitate.

Pretențiile referitoare la despăgubiri materiale privind imobile au fost considerate neîntemeiate și nedovedite, reclamantul nu dovedește cu probe pertinente pretențiile solicitate, nu face dovada cu înscrisuri din care să rezulte pretențiile solicitate.

Pentru recuperarea prejudiciului material, reclamantul își putea valorifica drepturile prin procedura legilor speciale instituite după momentul 1989: legea nr. 10/2001, legea nr. 18/1991 etc. Dacă reclamantul nu a utilizat căile legilor respective, este neîntemeiată solicitarea sa formulată în baza legii nr.221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.

Reclamantul M. I. I. a formulat cerere de recuzare a judecătorului O. M. prin care a invocat faptul că între el și tatăl judecătorului există relații de vrăjmășie.

S-a luat act că s-a admis cererea de abținere formulată de judecător O. M. și s-a respins cererea de recuzare formulată de M. I. ca rămasă fără obiect. Cauza a fost repartizată aleatoriu potrivit art. 98 alin. 3 din Hot. 614/26.06.2008 pentru modificarea și completarea Regulamentului de Ordine Interioară a instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005.

La termenul din 21.03.2011, procuratorului M. I. V., pentru reclamant, i s-a pus în vedere să precizeze numele, prenumele și adresa de domiciliul a membrilor familiei M. I. I. (soție, copii) precum și măsurile administrative sau condamnările la care au fost supuși aceștia în perioada comunistă, iar în caz afirmativ se vor depune și înscrisuri.

G. Românei a formulat întâmpinare prin care a arătat că nu există nici un temei juridic, legal sau convențional care să justifice legitimitatea procesuală pasivă a Guvernului R., solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului R. și respingerea acțiunii față de această autoritate a administrației publice centrale.

La data de 18.04.2011, reclamantul M. I. I. a formulat cerere de recuzare a procurorului D. C. motivând că se află în relații de dușmănie cu acesta.

Instanța a respins cererea de recuzare a procurorului D. C. formulată de reclamantul M. I. I., întrucât din actele dosarului nu rezultă că ar fi în relații de dușmănie cu acesta, iar eventualele dovezi arătate nu au legătură cu obiectul prezentei cauze.

Reclamantul M. I. I. a precizat cererea de chemare în judecată (fila 42), solicitând citarea în cauză, în calitate de pârâți a Președintelui R. și a Ministerului Finanțelor – prin A. București.

Instanța a dispus întocmirea unei adrese la reclamantul M. I. I., care să depună la dosar dovezi cu privire la stabilirea domiciliului obligatoriu în B., dovezi cu privire la perioada de detenție politică la care face vorbire, cu precizarea ce bunuri i-au fost confiscate ca urmare a deportării, dovezi cu privire la bunurile ce i-au fost distruse, dovezi cu privire la bunurile ce au fost găsite la întoarcerea din B.; reclamantul va preciza numele, prenumele și adresa de domiciliul a membrilor familiei M. I. I. (soție,copii) precum și măsurile administrative sau condamnările politice la care au fost supuși aceștia și va depune dovezi în legătură cu măsurile luate împotriva lor.

Reclamantul nu a răspuns la solicitările instanței.

Pârâta M. Finanțelor - A. București a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Potrivit art.1 din H.G.109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, aceasta „se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, finanțată de la bugetul de stat.”

Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, la art. 4 alin.2 pct.37, teza I, din același act normativ, este prevăzut că Agenția națională de Administrare fiscală „ reprezintă statul în fața instanțelor și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligații privind raporturile juridice fiscale și alte activități ale agenției, direct sau prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, în baza mandatelor transmise.

Potrivit dispozițiilor art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care prevăd în mod expres că „Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.”

Potrivit art.137 alin.1 C.pr.civ., Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Față de aceste dispoziții instanța a apreciat că excepția lipsei calității procesuale a pârâților este întemeiată și a admis-o pentru următoarele motive:

Calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau obligației unei persoane de a participa ca parte în procesul civil cu precizarea că această justificare nu presupune existența cu necesitate a unui drept substanțial, reprezentând în esență interesul îndreptățit al unei persoane de a cere concursul justiției. Calitatea procesuală este determinabilă în funcție de fiecare raport juridic dedus judecății și în esență aceasta presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic (calitate procesual pasivă).

Așadar nu este suficient ca o persoană fizică/juridică să fie chemată în judecată sau să cheme în judecată ci este necesar și existența identității de mai sus.

În anumite situații legiuitorul a prevăzut expres atât persoana ce poate solicita concursul justiției ci și persoana chemată să-i respecte dreptul sau să acopere pun prejudiciu creat ca urmare a nerespectării unei obligații .

O astfel de situație este cea prev. de art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și potrivit căreia cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Față de acestea constatând că Guvernului R., Agenția Națională de Administrare Fiscală și Instituției Președintelui R. nu fac parte dintre acele persoane cărora le conferă în mod expres și limitativ calitate procesuală în baza art.137 C.pr.civ. și art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009 instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului R., Agenția Națională de Administrare Fiscală și Instituției Președintelui R. și a respins acțiunea formulată împotriva acestora ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

P. sentința civilă nr.183 din30 mai 2011 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului R., Agenția Națională de Administrare Fiscală și Instituției Președintelui R..

S-a respins acțiunea formulată împotriva acestora ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

S-a respins acțiunea formulată de reclamantul M. I. I., în contradictoriu cu pârâții S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, G. R., Instituția Președintelui R., și M. Finanțelor - A. București.

S-a reținut că prin cererea de chemare în judecată formulată reclamantul M. I. I. a solicitat pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să i se constate și recunoască calitatea de luptător în rezistența anticomunistă lui și familiei sale, constatarea și recunoașterea politică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare în B., în perioada 1951 -1955 pentru deportați și perioada 1951-22 decembrie 1989 și obligarea pârâților la daune morale.

În ceea ce privește constatarea și recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă a reclamantului și a familiei sale;

Așa cu rezultă din cuprinsul înscrisului aflat la fila.4, verso prin decizia nr.440/11.04.2001, reclamantului, în conformitate cu disp. OUG nr.214/1999 i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În ceea ce privește membrii familiei din cuprinsul dispozițiilor actului normativ arătat se desprinde concluzia că acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă s-a acordat de către Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă (art.4 alin.3) ca urmare a cererii formulate de persoana condamnată sau supusă unei măsuri administrative abuzive ori, după decesul acesteia, de soțul sau rudele până la gradul al patrulea inclusiv, până cel târziu la 31 decembrie 2003(art.5 alin.1).De asemenea este de menționat faptul că deciziei Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, precum și în cazul refuzului nejustificat de a rezolva cererea persoana interesată poate introduce plângere la instanța de contencios administrativ competentă, potrivit legii(art.6 alin.2).

Așadar cum pe de o parte reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, cererea sa de constatare de către instanță fiind lipsită de interes, iar pe de altă parte competența de stabilire a acestei calități pentru membrii familiei, aparține unui alt organ decât instanța de judecată, cererea sa cu privire la acest aspect a fost considerată neîntemeiată.

Neîntemeiată a fost considerată și cererea privind constatarea și recunoașterea politică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare în B., în perioada 1951 -1955 pentru deportați și perioada 1951-22 decembrie 1989 întrucât legiuitorul nu a conferit instanței prin dispozițiile Legii 221/2009 competența de a stabili acest aspect.

Cu privire la acordarea daunelor morale, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului R. la acordarea de daune morale și deși reclamantul nu a arătat în mod concret textul de lege aplicabil prin referirea la Legea 221/2009 este evident că cererea sa se întemeiază pe disp. art. 5 alin. 1 din Legea 221/2009, potrivit cu care, persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Trebuie menționat însă că disp. art.5 alin.1 din legea nr.221/2009 care stabileau un drept la despăgubiri pentru persoanele condamnate și moștenitorii acestora, prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispoziții pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție potrivit cărora, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

La data soluționării acțiunii de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, astfel că acțiunea este lipsită de temei juridic.

În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Caracterul obligatoriuopozabil tuturoral deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică antrenarea răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art.1 alin.(3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Așadar ca o consecință a respectării caracterului general obligatoriu a deciziilor Curții Constituționale prin care a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor art.5 alin.1 din legea nr.221/2009,cererea reclamanților a fost respinsă.

Cu privire la bunurile pentru care cerere despăgubiri materiale deși a fost citat pentru termenul din 16.05.2011(fil.96,97) cu mențiunea de a preciza bunurile confiscate, acesta nu a depus precizării și nici nu a solicitat încuviințarea de mijloace de probă pentru dovedirea bunurilor mobile sau imobile confiscate.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul M. I. I., solicitând admiterea recursului întrucât potrivit art.304 pct.1 Cod pr.civilă, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, procurorul recuzat ce a participat la judecata în fond fiind incompatibil și de asemenea și judecătorul ce a soluționat fondul cauzei a fost incompatibil, soluționând anterior fondul aceluiași dosar.

În lumina celor de mai sus s-a invocat și art.304 pct. 3 și 4 Cod pr. civilă hotărârea fiind dată cu încălcarea competenței altei instanțe și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, totodată încălcându-se și normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității art.105 alin.2 Cod pr.civilă.

A arătat că nu a fost citat în cauză S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, deși prin acțiune a solicitat citarea în calitate de pârât a Ministerului Finanțelor Publice și a invocat în acest sens dispoz. art.304 pct.6 Cod pr. civilă.

De asemenea, potrivit art.304 pct.7 Cod pr. civilă, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și totodată unele dintre motivele existente sunt contradictorii și străine de natura pricinii, instanța neluând în considerare întreaga cerere de chemare în judecată și dovezile depuse la aceasta.

A menționat că în mod greșit instanța a procedat la judecarea cauzei în lipsă de probe, atâta vreme cât, recurentul nu și le-a putut procura, neavând acces la dosarele securității, dovezi necesare pentru a demonstra îndreptățirea sa la daunele morale și materiale solicitate.

Instanța nu a luat în considerare cererile și dovezile sale ,prin care a solicitat și a demonstrat conform Legii nr.221/2009, caracterul politic al măsurilor luate împotriva sa și a familiei sale.

A invocat dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă pct.1, art.3, arft.4 pct.1, art.5 oct.1 din legea nr.221/2009 și Constituția R..

A solicitat citarea sa, a Statului R. reprezentat de către Președintele R., G. R. reprezentat de Primul Ministru, Ministerul Finanțelor Publice.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, cu cheltuieli de judecată arătând că este îndreptățit la despăgubiri morale și materiale în lumina caracterului politic al măsurilor luate împotriva sa, respectiv condamnarea din perioada 6.03._89.

P. întâmpinarea formulată G. R. a solicitat respingerea recursului, invocând în principal excepția nulității recursului, întrucât acesta cuprinde motive de netemeinicie și nu de nelegalitate.

A arătat, totodată, că în mod corect instanța a admis excepția lipsei calității procesuale a Guvernului R., neexistând nici un temei juridic, legal sau convențional care să justifice legitimitatea procesuală pasivă a Guvernului R..

De asemenea, în mod corect instanța de fond a reținut faptul că potrivit dispozițiilor art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, cererea recurentului se justifică în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

P. decizia civilă nr.1549/9.11.2011, Curtea de Apel C. a admis recursul declarat de reclamantul M. I. I., în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE, G. R., INSTITUȚIA PREȘEDINTELUI R., M. FINANȚELOR- A.N.A.F. BUCUREȘTI, a casat sentința civilă numai cu privire la capătul de cerere referitor la despăgubirile materiale și a trimis cauza spre rejudecarea acestui petit la Tribunalul M..

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel C. a reținut următoarele:

Motivul invocat în temeiul art.304 pct.1 Cod pr.civilă – nu este întemeiat, atâta vreme cât, nu s-a demonstrat în cauză existența unui caz de incompatibilitate în sensul legii în privința procurorului sau judecătorului care au participat la judecarea cauzei.

În acest context, nici motivul de recurs întemeiat pe dispoz. art.304 pct.3 și 4 Cod pr.civilă, circumscris acelorași argumente expuse mai sus nu este fondat.

În raport de dispozițiile art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009 Tribunalul M. este competent să soluționeze pricina și totodată nu s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești, instanța neintrând în atribuțiile autorității legislative sau executive.

Instanța de fond nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 Cod pr.civilă și oricum acestea nu au fost indicate în concret de către recurent, anume să precizeze exact ce forme de procedură au fost încălcate, motivul fiind invocat în mod generic și formal. Așadar, nici motivul invocat conform art.304 pct.5 Cod pr.civilă nu este întemeiat.

În privința invocării art.304 pct.6 Cod pr.civilă și a faptului că nu a fost citat S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice în cauză în calitate de pârât, nici acest motiv nu este fondat.

Astfel, în cauză nu se regăsește situația ca instanța să acorde mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, recurentul de asemenea neindicând în concret și precis la ce se referă acest motiv în speță.

Totodată a fost citat Ministerul Finanțelor Publice în cauză în calitate de reprezentant al Statului R..

Potrivit art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care prevăd în mod expres că „Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.”

P. urmare, în cauză, au calitate procesuală pasivă G. R., A. și Instituția Președintelui R..

Având în vedere prevederile art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009 mai sus expus ,reiese clar că acești pârâți nu fac parte dintre acele persoane cărora li conferă în mod expres și limitativ calitate procesuală in astfel de cauze.

Celelalte critici însă, referitoare la neluarea în considerare a întregii cererii de chemare în judecată, circumscrisă caracterului politic al condamnării suferite, a despăgubirilor materiale, a administrării insuficiente de probatorii și necercetării aspectelor invocate, sunt fondate.

Instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat să i se constate și recunoască calitatea de luptător în rezistența anticomunistă lui și familiei sale, constatarea și recunoașterea politică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare în B., în perioada 1951 -1955 pentru deportați și perioada 1951-22 decembrie 1989 - condamnări cu caracter politic, sub terorizarea, hărțuirea, amenințarea, fabricarea de dosare cu conținut mincinos de securitate, conform filelor anexate la prezenta cauză. De asemenea solicită obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale pentru toți luptătorii în rezistența anticomunistă.

A solicitat daune morale și pentru familia sa, inclusiv copiii săi, pentru fiecare în parte câte 800 milioane euro pentru chinurile suferite de aceștia. De asemenea, a solicitat daune morale și pentru luptătorii decedați, membrii ai familiei sale câte 800 milioane euro pentru fiecare inclusiv pe toată perioada 1951-22 decembrie 1989.

A arătat că i-au fost distruse atât locuința, ușile, inclusiv gardul, iar magazia și un pătul cu șopru vândute de primarul comunei.

Pentru perioada detenției politice în închisorile comuniste a solicitat despăgubiri materiale în valoare de 500 milioane de euro.

A solicitat obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că în anul 1951 a fost deportat în Câmpia Bărăganului, unde a trăit aproape 5 ani în bordei de pământ acoperit cu stuf, îndurând frigul, sărăcia, lipsa apei și a mâncării, mizeria și bolile.

Este incontestabil însă din lecturarea cererii de chemare în judecată că reclamantul a înțeles să investească instanța cu soluționarea următoarelor capete de cerere în mod distinct:

1. constatarea și recunoașterea politică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare în B. 1951-1955 pentru deportați;

2. constatarea și recunoașterea perioadei 1951-22 decembrie condamnare cu caracter politic – sub terorizarea, hărțuirea, amenințarea, fabricarea de dosare cu conținut mincinos de securitate.

Instanța de fond a cumulat aceste două solicitări într-una singură, circumscrisă constatării și recunoașterii holocaustului, privindu-le ca un singur capăt de cerere.

Or, este clar că reclamantul a înțeles să investească instanța cu două capete de cerere distincte, cel de-al doilea capăt prezentat neconstituind argumente în susținerea primului capăt privind constatarea și recunoașterea holocaustului, ci reprezintă distinct o solicitare privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite – aspecte pe care instanța nu le-a analizat, ci le-a considerat grupate ca și argument în prima solicitare privind holocaustul.

Potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care investește instanța stabilind cadrul procesual în privința obiectului în raport cu manifestarea sa de voință. Chiar instanța reține că reclamantul a mai solicitat constatarea caracterului politic al acțiunii prin care securitatea i-a stabilit domiciliul în B..

În mod expres în acțiune (fila 3),reclamantul a solicitat despăgubiri în lumina recunoașterii caracterului politic al măsurii luate în regimul anterior împotriva sa și a familiei sale.

Instanța de fond nu a analizat în raport de probele dosarului și de solicitările și argumentele invocate de reclamant si acest capăt de cerere.

Curtea, însă a reținut în dezlegarea problemei de drept că potrivit adresei nr.809/C/19.10.2005 emisă de M. Justiției Tribunalul M. Teritorial (fila 49 fond) în baza deciziei 200/1951 a fostului MAI la data de 18.06.1951, reclamantul a fost dislocat din zona frontierei de Vest, localitatea Salcia, localitatea Salcia, raionul Cușmir și i s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Zagna raionul B. (fiind încadrat în categoria chiaburi).

În urma deciziei 6200/25.12.1955 i s-au ridicat restricțiile domiciliare ( în acest sens adresa din 13.07 2005 a CNSAS, decizia 6200/1937).

Potrivit art.3 din Legea nr.221/2009 ,măsura dispusă prin decizia nr.200/1951 a fostului MAI, constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic, nemaifiind necesară constatarea ei pe cale judecătorească.

În raport de aceasta, măsura dispusă față de reclamant (minor la acea dată) și față de familia sa, se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009 – constituind de drept măsură administrativă cu caracter politic.

În privința însă a acordării daunelor morale se reține că reclamantul nu este îndreptățit la acestea.

P. Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a din legea 221/2009 cu Constituția și ca atare dispoz.art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale.

În conformitate art. 147 alin 1 din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

La momentul soluționării recursului prezent, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a din legea 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice.

Potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. P. urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.

Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr. 186/18 noiembrie 1999, Decizia nr.169/2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr.151/12 aprilie 2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al R.. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau G. nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.

Caracterul obligatoriuopozabil tuturoral deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art.1 alin.(3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art.11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.

Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

S-a constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la CEDO. În sensul acestui din urmă text, reclamantul nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin 1 lit. a) din Legea 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. P. aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.

În această situație așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr.1358 și 1360/21.10.2010, nu se poate susține că reclamantul a dobândit o ,,speranță legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudența CEDO), prin adoptarea art. 5 alin.1 lit.a din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza Kopecky contra Slovaciei).

S-a mai reținut ca totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.

P. urmare, apreciind că, față de cele expuse, reclamantul nu a putut dobândi o „speranță legitimă”, în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este neîntemeiată.

În principal s-a reținut, prin deciziile nr.1358 și 1360/21.10.2010, de către Curtea Constituțională, că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În consecință, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica, iar instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuă judecarea cauzei, având obligația de a nu aplica prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar și în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, instanța aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum în speță dispozițiile legale în discuție nu au fost înlocuite, cum aceste dispoziții pe care reclamantul si-a întemeiat acțiunea, si-au încetat efectele și nu mai sunt aplicabile la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât contravin Constituției, se concluzionează că sentința prin care s-a respins acțiunea, va fi menținută în controlul judiciar de față, ca legală și temeinică.

P. urmare dispozițiile Constituției invocate in mod generic nu se aplică în cauză, reclamantul beneficiind de un proces echitabil așa cum este reglementat de Convenție sub aspectul temeiului, al dreptului la apărare.

Articolul 6 din Convenție nu garantează autoritatea de lucru judecat. Cu alte cuvinte, se poate interveni legislativ după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Ceea ce trebuie evitat este intervenția legiuitorului în timpul procesului, într-o manieră care să influențeze soluția pe fondul litigiului.

Însă în cazul cum este cel din speță, această situație apare și adoptarea legii influențează rezultatul procesului aflat în curs.

Totodată prin RIL nr.12/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza 1 din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În privința capetelor de cerere referitor la constatarea și recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă a reclamantului și a familiei sale, așa cum rezultă din cuprinsul înscrisului aflat la fil.4, verso prin decizia nr.440/11.04.2001, reclamantului, în conformitate cu disp. OUG nr.214/1999 i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, cererea sa de constatare de către instanță fiind lipsită de interes, iar pe de altă parte competența de stabilire a acestei calități pentru membrii familiei, aparține unui alt organ decât instanța de judecată si in mod corect cererea sa cu privire la acest aspect a fost considerată neîntemeiată.

Neîntemeiată a fost considerată și cererea privind constatarea și recunoașterea politică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare în B., în perioada 1951 -1955 pentru toți deportații și perioada 1951-22 decembrie 1989 întrucât legiuitorul nu a conferit instanței prin dispozițiile Legii 221/2009 competența de a stabili acest aspect.

Oricum, reclamantul nu putea formula cereri în mod generic în numele altor persoane, ci numai în nume propriu, personal.

În privința daunelor materiale însă, criticile sunt întemeiate.

Dispozițiile art.5 alin.2 lit.b din Legea nr.221/2009 se aplică de fapt ca și consecință a unei cauze determinate și anume dacă persoana în cauză a fost condamnată politic, a fost luată față de aceasta o măsură administrativă cu caracter politic sau orice altă măsură sau condamnare luată de stat în perioada regimului anterior pentru fapte săvârșite în scopul arătat la art.2 alin.1 din OUG nr.214/1999.

P. urmare, acordarea de daune materiale nu se poate face direct fără ca instanța să aibă în vedere verificarea și analizarea dispozițiilor legale mai sus indicate, întrucât scopul preponderent al Legii nr.221/2009 nu este acela al unei legi speciale privind exclusiv daunele materiale.

Or, în cauză s-a constatat că măsura dispusă față de reclamant constituie de drept măsuri cu caracter politic conform art.3 lit.e din Legea nr.221/2009, încadrându-se în enumerarea expresă prevăzută de acest text de lege.

Având în vedere investirea instanței, principiul disponibilității, caracterul subsidiar al cererii în pretenții față de prevederile legale menționate, instanța a constatat că acțiunea în despăgubiri promovată de reclamant nu a fost corect analizată și soluționată.

Nu poate fi primită reținerea instanței că reclamantul nu a precizat bunurile confiscate și ca nu a solicitat încuviințarea de probe pentru dovedirea bunurilor mobile sau imobile confiscate, întrucât după cum se poate observa reclamantul a precizat expres și în concret în acțiunea introductivă bunurile cu privire la care solicită despăgubiri materiale, enumerându-le. Instanța de fond nu a analizat acest capăt de cerere, neanalizând și nepronunțându-se cu privire la ceea ce s-a cerut în concret.

Există la dosar înscrisuri referitoare la teren, dovezi care însă trebuiau suplimentate cu administrarea și a altor mijloace de probă pentru stabilirea în concret și exact a situației de fapt.

Potrivit art.129 alin.5 Cod pr.civilă „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea și întregire a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Cercetarea fondului rezultă din însăși motivarea deciziei, a fondului intrinsec al cauzei, între aceasta existând o legătură de necesitate și suficiență, or, în situația în care argumentele instanței nu se regăsesc în considerente, aceasta echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Instanța de fond nu a dezbătut pe fond în totalitate cererile reclamantului nepronunțându-se asupra acestora.

P. urmare, instanța de fond nu a dezbătut pe fond pricina ,în privința capătului de cerere in acordarea daunelor materiale.

În consecință, față de cele arătate, Curtea a constatat că nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei și atrage imposibilitatea exercitării controlului judiciar în ceea ce privește aplicarea legii de către instanța anterioară, la situația de fapt reținută de aceasta.

Din verificarea motivării sentinței, rezultă că în realitate instanța de fond a făcut o motivare sumară a hotărârii, din cuprinsul căreia nu rezultă ce considerente a avut în vedere atunci când a dat soluția.

Conform jurisprudenței Curții Europene, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motiva decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse.

În această situație se impune reluarea judecății și în rejudecare instanța se va preocupa în a pronunța o soluție legală și temeinică, cu respectarea și a dispozițiilor legale de drept procedural dar și de drept material care guvernează administrarea, respectiv valorificarea probelor, în conformitate cu dispozițiile art.129 alin.5 Cod pr.civilă, în lumina principiului aflării adevărului și lămuririi cauzei sub toate aspectele să administreze toate probele pe care le consideră necesare în vederea pronunțării unei soluții juste în cauză, putând chiar să ordone administrarea probelor chiar dacă părțile se împotrivesc.

Cauza a fost înregistrată sub nr._ din 5.12.2011.

P. încheierea de ședință din 30.01.2012 s-a dispus citarea reclamantului pentru termenul din 13.02.2012 cu mențiunea de a preciza care sunt bunurile mobile și imobile ce i-au fost confiscate ca urmare a deportării în B. și de a depune înscrisuri în dovedirea bunurilor confiscate, cu sancțiunea suspendării cauzei prev. de art. 155¹ Cod procedură civilă.

La termenul de judecată din 13.02.2012, având în vedere că, deși atât reclamantul cât și procuratorul au fost citați cu mențiunea de a preciza care sunt bunurile mobile și imobile ce i-au fost confiscate reclamantului M. I. I., ca urmare a deportării în B. și de a depune înscrisuri în dovedirea bunurilor confiscate, cu sancțiunea suspendării cauzei prev. de art. 155¹ c.pr.civ., iar procedura de citare cu aceștia a fost legal îndeplinită prin afișare, atât reclamantul cât și procuratorul acestuia nu s-au prezentat în instanță și nici nu s-au conformat dispozițiilor instanței, deși s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, motiv pentru care în temeiul disp.art.155 ind.1 c.pr.civ., s-a dispus suspendarea cauzei.

La 13.03.2012 s-a solicitat repunerea cauzei pe rol de către reclamant fiind acordat termen la 26.03.2012.

P. încheierea de ședință din 09.04.2012, întrucât reclamantul nu s-a prezentat în instanță și nu s-a conformat dispozițiilor instanței în sensul de a preciza care sunt bunurile mobile și imobile ce i-au fost confiscate ca urmare a deportării în B. și de a depune înscrisuri în dovedirea bunurilor confiscate, deși a fost citat cu această mențiune sub sancțiunea suspendării cauzei prev. de art. 155¹ Cod procedură civilă, instanța a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamant și a dispus menținerea suspendării cauzei în temeiul disp.art.155 ind.1 c.pr.civ., suspendare dispusă la termenul de judecată din 13.02.2012.

La 29.05.2012, s-a formulat o nouă cerere de repunere pe rol de către reclamant, cerere încuviințată prin încheierea de ședință din 11.06.2012.

La termenul de judecată din 25.06.2012, s-a dispus citarea reclamantului cu mențiunea de a preciza domiciliul corect al martorului M. V. în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu acesta sau prezentarea martorului în instanță, sub sancțiunea suspendării cauzei conform disp. art.155 ind.1 c.pr.civ.

P. încheierea de ședință din 10.09.2013, având în vedere că, nici una dintre părți nu s-a prezentat iar reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței stabilite la termenul din 25.06.2012 în sensul de a preciza domiciliul corect al martorului M. V. pentru a fi citat sau de a-l prezenta pe acesta necitat în instanță, în temeiul disp. art.155 ind.1 c.pr.civ., s-a dispus suspendarea cauzei.

La 24.09.2012 s-a solicitat de către reclamant repunerea cauzei pe rol, cerere care, având în vedere că, la acel termen, nici una dintre părți nu s-a prezentat iar reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței în sensul de a preciza domiciliul corect al martorului M. V. pentru a se îndeplini procedura de citare prev. de art.188 c.pr.civ., și având în vedere că potrivit dovezii existente la dosar martorul nu locuiește pe raza localității Salcia, a fost respinsă și în temeiul disp. art.155 ind.1 c.pr.civ. a fost menținută suspendarea cauzei.

La data de 12.11.2012, reclamantul a solicitat din nou repunerea pe rol a cauzei însă, având în vedere că, nici una dintre părți nu s-a prezentat iar reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței în sensul de a preciza domiciliul corect al martorului M. V. pentru a se îndeplini procedura de citare prev. de art.188 c.pr.civ., iar potrivit dovezii existente la dosar martorul nu locuiește pe raza localității Salcia, a fost respinsă și în temeiul disp. art.155 ind.1 c.pr.civ. a fost menținută suspendarea cauzei.

Reclamantul a formulat o nouă cerere de repunere pe rol a cauzei la 28.12.2012, iar prin încheierea de ședință din 22.01.2013, având în vedere atât lipsa reclamantului, și a procuratorului acestuia S. M., care are și calitatea de martor, dar și faptul că, reclamantul nu și-a îndeplinit obligația stabilită de instanță în sensul de a preciza bunurile ce i-au fost confiscate sau preluate ca urmare a deportării, sub sancțiunea prev. de art. 155 ind.1 c.p. civilă. și nici nu a indicat domiciliul martorului M. I. V., pentru îndeplinirea procedurii de citare și pentru realizarea procedurii prev. de art.188 alin.1 c.p.civ., privind mandatul de aducere, instanța a respins cererea de repunere pe rol și a dispus menținerea suspendării cauzei în temeiul disp. art.155 ind.1 c.pr.civ.

La data de 18.03.2013 s-a solicitat repunerea pe rol a cauzei de către reclamant, cerere respinsă prin încheierea de ședință din 2.04.2013 pentru aceleași motive menționate anterior.

La 7.06.2013 s-a formulat o nouă cerere de repunere pe rol, cerere de asemenea respinsă prin încheierea din 25.06.2013 pentru aceleași motive.

La 04.07.2013 s-a formulat de către reclamant o nouă cerere de repunere pe rol, dispunându-se citarea părților, reclamantul cu mențiunea de a arăta ce bunuri i-au fost confiscate sau preluate ca urmare a deportării, sub sancțiunea prev. de art. 155 ind.1 c.p. civilă. și de a indica domiciliul martorului M. I. V., pentru îndeplinirea procedurii de citare și pentru realizarea procedurii prev. de art.188 alin.1 c.p.civ., privind mandatul de aducere, sub sancțiunea prevăzută de disp. art.155 ind.1 c.pr.civ., însă reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței.

La termenul de azi, din oficiu, instanța a invocat excepția perimării cererii, întrucât cauza a rămas în nelucrare din culpa reclamantului mai mult de un an, cauza fiind suspendată în temeiul disp. art.155 ind.1 c.pr.civ.

Potrivit art. 248 din Codul de procedura civilă, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice alta cerere de reformare sau de revocare se perima de drept chiar împotriva incapabililor, daca a rămas în nelucrare din vina parții timp de un an. Partea nu se socotește in vina, când actul de procedura urma sa fie îndeplinit din oficiu. Termenul perimării nu curge cat timp, fără vina parții, cererea n-a ajuns încă la instanța competenta sa o judece sau nu se poate fixa termen de judecata. In materie comerciala termenul de perimare este de sase luni.

Articolul 250 alin. 1 C.pr.civ. statuează: cursul perimării este suspendat, cat timp dăinuiește suspendarea judecării, pronunțata de instanța in cazurile prevăzute de art. 244, precum si in alte cazuri stabilite de lege, daca suspendarea nu este cauzata de lipsa de stăruința a părților in judecata.

Potrivit art. 252 C.pr.civ., perimarea se constata din oficiu sau la cererea părții interesate, președintele instanței va cita de urgenta părțile si va dispune ca grefa sa întocmească o dare de seama asupra actelor de procedura in legătura cu perimarea.

În cauză, întrucât desfășurarea normală a procesului a fost împiedicată din vina părții reclamante, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, la termenul din 10.09.2012 s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul disp. art.155 ind.1 c.pr.civ. fiind arătate în încheiere care anume obligații nu au fost respectate.

Deși ulterior, reclamantul a formulat repetate cereri de repunere a cauzei pe rol, pentru fiecare termen de judecată stabilit ulterior fiind citat cu mențiunea de a-și îndeplini obligațiile stabilite de instanță, acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, motiv pentru care, cererile de repunere pe rol a cauzei au fost respinse și s-a menținut măsura suspendării judecății cauzei.

Cum art.248 C. pr. civ., sancționează lipsa de atitudine a reclamantului care deși, citat cu mențiunea de a arăta ce bunuri i-au fost confiscate sau preluate ca urmare a deportării, sub sancțiunea prev. de art. 155 ind.1 c.p. civilă. și de a indica domiciliul martorului M. I. V., pentru îndeplinirea procedurii de citare sau pentru realizarea procedurii prev. de art.188 alin.1 c.p.civ., privind mandatul de aducere, sub sancțiunea prevăzută de disp. art.155 ind.1 c.pr.civ., nu s-a conformat dispozițiilor instanței, tribunalul, observând că în dosarul de fata termenul de 1 an s-a împlinit la 10.09.2013, excepția perimării invocată din oficiu fiind astfel întemeiata, in temeiul art. 252 raportat la art. 248 C.pr.civ., o va admite si va constata perimată cererea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite excepția perimării.

Constată perimată cererea privind pe reclamantul M. I. I., domiciliat în . și pe pârâtele S. R. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE, G. R., INSTITUȚIA PREȘEDINTELUI R., M. FINANȚELOR-A. BUCUREȘTI, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.

Cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare.

Pronunțată în ședința publică de la 17 Septembrie 2013.

Președinte,

V. R.

Grefier,

N. C. B.

Redactat V.R.01.10.2013

tehnoredactat N.B., Ex.2/13 pag.

Cod operator 2626

← Fond funciar. Sentința nr. 2633/2013. Tribunalul MEHEDINŢI		Pretenţii. Decizia nr. 962/2013. Tribunalul MEHEDINŢI →

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 71/2013. Tribunalul MEHEDINŢI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 71/2013. Tribunalul MEHEDINŢI