Legea 10/2001. Decizia nr. 47/2014. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 47/2014 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 24-06-2014 în dosarul nr. 47/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 47/2014
Ședința publică de la 24 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. B.
Grefier N. C. B.
Pe rol pronunțarea asupra cauzei civile privind pe reclamanții P. I. T. și C. R. și pe pârâta P. C. P. prin P., având ca obiect legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 17.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință, după care, s-a trecut la soluționare.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față;
P. cererea adresată Tribunalului M. și înregistrată sub nr._, reclamanții P. I. T. și C. R. au chemat în judecată pe pârâta P. comunei P. prin P., solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se constate că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform Legii 10/2001 pentru construcțiile confiscate în anul 1949 de la autorii P. C. și P. C., situate în locul numit „La Berbeac” T 59, DL 563 din fosta comună Drincea în prezent, ., despăgubiri ce urmează a fi stabilite și plătite în condițiile prev. de art.16, Titlul VII din Legea nr.247/2005.
În motivarea acțiunii, au susținut că sunt succesori în calitate de fii ai autorilor P. C. și P. C., în prezent decedați care au avut domiciliul în . P.), județul M. și față de care, în baza Decretului nr.83/1949 la 2 martie 1949, s-a dispus măsura politică a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în orașul F., județul B..
Între proprietățile imobiliare confiscate s-au aflat și o casă de locuit cu anexe situată în . numit „La Berbeac”. Au fost confiscate 2 case de locuit, 1 locuință personal de serviciu cu 3 camere, 2 grajduri, 2 magazii cereale, 1 moară pentru cereale.
În termen legal în condițiile Legii 10/2001 au formulat notificare adresată Primăriei P., înregistrată sub nr.1910/5.09.2001 și către Prefectura M. înregistrată sub nr._/26.01.2001, solicitând despăgubiri pentru toate bunurile mobile și imobile confiscate de la antecesorii reclamanților.
Cu privire la cererea adresată Prefecturii M. cu adresa nr._/2001 confirmată și prin adresa nr.9326/8.11.2013 li s-a comunicat reclamanților că cererea pentru acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, nu a fost soluționată și nu poate fi soluționată deoarece orice persoană îndreptățită trebuie să formuleze notificare care se comunică prin executor judecătoresc, ceea reclamanții nu au făcut.
Cu privire la cererea adresată pârâtei P. P. în anul 2001 (despre care nu se mai știe nimic), li s-a comunicat doar că au înregistrat o cerere în anul 2005 și care a fost respinsă printr-o hotărâre a Consiliului Local, pentru același considerent pentru care s-a respins și cea adresată Prefecturii M. - că nu au adresat cererea prin executor judecătoresc.
Au revenit cu solicitarea adresată Primăriei P. care răspuns cu adresa nr. 2675/15.10.2013, că nu figurează ca înregistrată notificarea 1910/2001 iar la cea adresată în 2005 a răspuns în 2006.
În aceste condiții, apreciază reclamanții notificarea 1910/2001, este nesoluționată.
Au mai susținut că au formulat acțiune în despăgubiri la Legea nr. 221/2009 însă a fost respinsă de Tribunalul B. (dosar nr._/62/2010).
Au motivat că depunerea notificării direct la registratura entității investite cu soluționarea acesteia, nu pune în discuție inexistența notificării, ci obligă entitatea investită să o soluționeze în condițiile impuse de legea de reparație, întrucât art.22 din Legea 10/2001 sancționează cu pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii numai neformularea în termen a notificării nu și omisiunea înaintării acesteia prin executor judecătoresc.
Au susținut că neîndeplinirea condițiilor prev. de art.22 (3) din Legea 10/2001 nu conduce la pierderea dreptului în substanța lui, că este nelegal să se refuze soluționarea notificării și prin aceasta eventualul control al instanței de judecată cu privire la temeinicia și legalitatea dispoziției sau deciziei emise.
Au considerat că sunt persoane îndreptățite, că prin înscrisurile depuse au făcut dovada dreptului la măsuri reparatorii.
Au depus la dosarul cauzei procesul verbal de informare asupra medierii, notificarea nr.1910/2001, adresa nr.427/2006 și 2675/2013 a Primăriei P., adresa nr._/2001 și 9326/2013 a Prefecturii M., adresele nr.295/2012, 84/1991 și_/2010 a Primăriei P., adresa 1109/1991 privind dislocarea antecesorilor, copie documente Arhivele Naționale privind bunurile confiscate, declarați martori audiați și hotărârea pronunțată în cauza_ a Tribunalului M. (decizia nr.2053/2012.
La solicitarea reclamanților, s-a atașat dosarul cu nr._ în care prin comisie rogatorie au fost audiați martori.
La solicitarea instanței, acțiunea a fost completată conform art.200 c.pr.civ. Reclamanții au revenit asupra mențiunii privind data depunerii notificării susținând că a fost depusă în 2005 și nu în 2001.
Intimata P. P. a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii.
A susținut că cererea adresată Primăriei P. și înregistrată sub nr.1910/2005 invocată de petenți nu poate fi asimilată notificării prevăzute de actul normativ Legea 10/2001 cu atât mai puțin cu cât nu a fost comunicată prin executor judecătoresc, condiție imperativă pentru declanșarea procedurii de reparație. De altfel, susține intimata, a comunicat petenților cu mai multe adrese (427/2006; 2675/2013) că nu figurează cu notificare înregistrată conform Legii 10/2001 prin executor judecătoresc, același punct de vedere avându-l și Prefectura M. (adresele_ și 9326).
Nerespectarea Legii 10/2001 aparține exclusiv petenților care nu au înțeles că prevederile acestei legi sunt imperative și de strictă interpretare, culpa acestora fiind sancționată cu nulitatea cererii de chemare în judecată.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele: Reclamanții sunt descendenți de gradul I ai numiților P. C. și P. C., în prezent decedați.
P. cererea adresată Primăriei P. și înregistrată sub nr.1910/5.09.2005, reclamanții au solicitat retrocedarea mai multor bunuri pe care le-au deținut autorii lor: un conac, două grajduri de animale, un pătul, o magazie și o moară, toate situate în pct. „Berbeac” T.59.
P. P. a răspuns cererii la 8.02.2006 cu adresa nr.427, încunoștințând petenții că a respins cererea deoarece nu a fost depusă prin intermediul executorului judecătoresc conform Legii 10/2001.
În anul 2001, petenții au adresat un memoriu Prefecturii M., solicitând despăgubiri pentru bunurile expropriate aflate pe raza comunei P., memoriu la care Prefectura a răspuns cu adresa nr._/26.10.2001, susținând necesitatea depunerii unei notificări prin executor judecătoresc conform legii 10/2001.
Potrivit art.22 din Legea 10/2001 republicată, notificarea va fi comunicată prin executor judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului. executorul judecătoresc va înregistra notificarea și o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la înregistrare.
Condiția impusă de dispoziția legală menționată privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranță de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării și transmiterii notificării către entitatea investită cu soluționarea acesteia.
O astfel de obligație de înregistrare și transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc nu este însă prevăzută sub sancțiunea nulității absolute. Ca urmare, depunerea de către o persoană a unei notificări direct la registratura entității învestite cu soluționarea acesteia, nu pune în discuție inexistența notificării ci o obligă să procedeze la soluționarea acesteia în condițiile impuse de legea de reparație.
În cauza dedusă judecății se constată faptul înregistrării la registratura pârâtei de către reclamanți a cererii nr.1910/5.09.2005 prin care s-a solicitat restituirea mai multor bunuri imobile, cerere respinsă de pârâtă exclusiv datorită omisiunii transmiterii cererilor prin executor judecătoresc, fără a se analiza îndeplinirea celorlalte condiții prev. de legea de reparație.
Cu privire la fondul cauzei
În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus adeverința nr.84/28.02.1991 a Primăriei P., formularul privind inventarierea patrimoniului al Direcției Gospodăriilor Agricole de Stat, certificat de moștenitor nr.304/1994, certificat de moștenitor nr.140/2012, acte de filiație, adresa nr._/12.02.1991 a Ministerului Justiției.
Cu toate că instanța a pus în vedere reclamanților să completeze cererea potrivit art.200, să identifice imobilele, să stabilească care sunt vecinătățile imobilelor pentru care se solicită despăgubiri, reclamanții au susținut că nu pot preciza aceste aspecte deoarece nu locuiesc în . să fie precizate de pârâtă.
Potrivit art.22 din Legea 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă calitatea se depune ca anexe la notificare.
Întrucât textul vorbește despre actele doveditoare ale dreptului de proprietate prin acestea se înțeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care gerează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care o invocă.
Instanța apreciază că dovada proprietății în cauza dedusă judecății nu se poate face cu înscrisuri care atestă preluarea imobilelor și nici cu înscrisuri din registrul agricol, câtă vreme nu se cunoaște și nu este dovedit titlul cu care autorii reclamanților dețineau aceste imobile în baza unui titlu de proprietate sau cu alt titlu, câtă vreme reclamanții nu au făcut dovada în condițiile dreptului comun că autorii lor au dobândit respectivele bunuri în baza unui act translativ de proprietate sau prin acte juridice declarative și cu atât mai mult cu cât imobilele nici nu sunt bine determinate sub aspectul vecinătăților, reclamanții nefiind în măsură să precizeze aceste aspecte.
Cu atât mai puțin sub acest aspect, dreptul de proprietate nu se poate dovedi cu declarații de martori față de natura acestui drept, așa cum au solicitat reclamanții.
Pentru considerentele expuse, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea 10/2001 că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, acțiunea urmează să fie respinsă, despăgubirile neputând fi acordate în caz de incertitudine asupra existenței drepturilor în patrimoniul celor la care se referă legea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea civilă privind pe reclamanții P. I. T., CNP_, domiciliat în F. ., .. A, . și C. R. CNP_, domiciliată în F., ., ., județul B. și pe pârâta P. C. P. prin P., cu sediul în ., având ca obiect legea 10/2001.
Cu apel.
Pronunțată în ședința publică de la 24 Iunie 2014.
Președinte, L. B. | ||
Grefier, N. C. B. |
Red. LCB
Dact. CNB
Ex.5/30 Iunie 2014
Cod operator 2626
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 1383/2014. Tribunalul... | Pretenţii. Sentința nr. 1569/2014. Tribunalul MEHEDINŢI → |
|---|
