Contestaţie la executare. Decizia nr. 890/2013. Tribunalul MUREŞ

Instanța a mai arătat că, potrivit art. 5 lit. i din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor de aplicare a legii nr. 18/1991, aprobat prin HG nr. 890/2005, comisiile locale după delimitarea în teren procedează la punerea în posesie a persoanelor îndreptățite să primească terenul și întocmesc procesele verbale de punere în posesie, iar pe baza documentației întocmită de comisiile locale vor fi eliberate titlurile de proprietate de către Comisiile județene, conform art. 36 alin. 1 din același act normativ.

S-a reținut că, contestatoarea nu a întreprins niciun demers pentru a solicita comisiei locale să întocmească documentația necesară eliberării titlului de proprietate și nici comisia locală nu a comunicat creditoarei demersurile pe care le-a efectuat sau că ar exista vreun impediment care să o pună în imposibilitate de a executa obligațiile ce i-au fost impuse prin hotărâre judecătorească definitivă.

Instanța a apreciat că, rămânerea în pasivitate a comisiei județene după soluționarea litigiului prin hotărâre judecătorească irevocabilă constituie un refuz imputabil de a îndeplini obligația dispusă prin hotărârea judecătorească, parohia nefiind ținută ca mai întâi să procedeze la întocmirea planurilor parcelare așa cum susține contestatoarea, o astfel de obligație nefiind instituită de lege în sarcina sa, ci a comisiilor de fond funciar. Neîndeplinirea de bună voie a obligațiilor rezultate din dispozitivul hotărârilor judecătorești menționate, a determinat demersul Parohiei G. –Catolice de a demara executarea silită.

Contestația la executare fiind o cale de atac deschisă contra măsurilor de executare nelegale, urmează ca părțile care au figurat într-o hotărâre pusă în executare să nu se poată sprijini, în contestația lor, decât pe vicii și nelegalități ale actelor de executare, ulterioare hotărârii ce se execută, iar nu și pe motive de fond, care puteau fi invocate la judecarea fondului procesului.

Instanța a precizat că motivele invocate de către contestatore vizează apărări ce ar fi trebuit să fie invocate în cadrul judecării cauzei în fond, și anume, imposibilitatea emiterii titlului de proprietate.

S-a mai apreciat că, ceea ce se solicită în esență, în cadrul contestației, este reprezentat de solicitarea acesteia de exonerarea cheltuielilor de executare astfel cum rezultă din procesul verbal de cheltuieli întocmit în dosarul de executare nr. 102/2013 și, de a constata că nu poate fi executat dispozitivul hotărârii.

Instanța a arătat că nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei și care sunt de natură să repună în discuție o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În același sens, s-a arătat și că nu s-a înfățișat de către contestatoare nicio dovadă referitoare la asumarea punerii în executare a titlului executoriu de bună-voie.

Instanța a înlăturat argumentația contestatoarei cu privire la netemeinicia si nelegalitatea stabilirii cheltuielilor de executare, privind stabilirea unui onorariu maximal de 5000 lei, acesta fiind corect calculat în raport cu exigentele prevederilor Ordinului nr. 2550/2006 al Ministerului Justiției. S-a arătat în acest sens și că instanța nu poate interveni pentru a mări sau micșora cuantumul cheltuielilor de executare reprezentate de onorariul de executor, având în vedere că legea a reglementat plafoanele minime și maxime între care trebuie să fie stabilit, oferind astfel protecție debitorului.

Onorariile executorului judecătoresc, calculate în limitele impuse de art. 39 din Legea nr.188/2000 raportat la ordinul mai sus menționat, cum este cazul în speță, nu pot fi disproporționat de mari față de munca depusă de executor, astfel cum a susținut contestatoare, întrucât textul de lege menționat înlătură orice disproporție vădită.

S-a concluzionat că nefiind vorba de identitate de rațiune cu situația modului de stabilire a onorariului avocațial, nu pot fi aplicate prin analogie dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și în cazul onorariului executorului judecătoresc.

În consecință, s-a dispus respingerea contestația la executare ca nefondată iar cerere de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatoarea C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor M., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței civile atacat în sensul admiterii contestației la executare.

Se arată prin memoriul de recurs că, contrar celor reținute de către instanța de fond, în contestația la executare nu au fost invocate apărări în sensul imposibilității emiterii titlului de proprietate, ci doar faptul că executorul nu a ținut seama de complexitatea procedurilor legale prin care este emis titlul de proprietate, procedură care nu ține exclusiv de competența comisiilor județene. În acest sens se arată și că, în conformitate cu Ordinul ANCPI nr. 621/2011, scrierea titlurilor de proprietate se face numai dacă sunt însoțite de planuri parcelare, or întocmirea acestor nu intră în competența C. județeană, acestea putând fi întocmite de beneficiarii titlului executoriu și implică efectuare unei lucrări de specialitate, context în care în mod evident titlul executoriu nu poate fi pus în executare pe calea executării silite, până nu sunt depuse planurile parcelare.

În fapt, se susține că procesul-verbal și somația emise la data de 16.11.2012 în dosarul execuțional nr. 102/E/ 2012 au fost contestate sub aspectul cuantumul cheltuielilor de executare.

Sub acest aspect, se arată că onorariul a fost stabilit de executorul judecătoresc la sumă de 5000 lei, aproape de maximul instituit de legiuitor prin anexa nr. I din Ordinul nr. 2550/2006 al Ministrului Justiției privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, aceasta în contextul în care activitatea executorului a constat în întocmire și comunicarea a două acte procedurale.

În ceea ce privește aprecierea instanței de fond referitoare la faptul că nu poate intervenii pentru a mării sau micșora cuantumul onorariului de executare, se susține că instanța avea obligația de a verifica dacă cheltuielile stabilite prin procesul verbal au fost necesare pentru efectuarea executării,dacă sunt reale și dacă nu sunt disproporționale față de cuantumul creanței și volumul de muncă efectuat de cei implicația în executare. Tot sub acest aspect, susține recurenta că sunt aplicabile pentru identitate de rațiune, prevederile art. 274 alin.3 Cod de procedură civilă, sens în care se susține și că trebuiau avute în vedere prevederile art. 59 din legea nr. 188/2000, potrivit cărora raporturile dintre executorul judecătoresc și client sunt supuse regulilor mandatului.

În drept au fost invocate prevederile art. 299, art. 304 pct. 9, art. 304 indice 1 Cod de procedură civilă.

Ulterior, recurenta a depus precizări la memoriul de recurs, prin care, reiterând susținerile din declarația de recurs a arătat și că se află în imposibilitatea de a pune în executare titlul executoriu,având în vedere că în dispozitivul acestui s-a strecurat o eroare materială în ceea ce privește numărul titlului de proprietate vizat,aspect care a fost consemnat și în procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 14.06.2013.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs și având în vedere prevederile art. 304 indice 1 Cod de procedură civilă,tribunalul reține următoarele:

Prin contestația la executare dedusă judecății s-a solicitat de către contestatoarea recurentă anularea procesului-verbal și a somației emise de B. U. F. la data de 16.11.2012 în dosarul execuțional nr. 102/E/ 2012 critica adusă acestor acte de executare constând în cuantumul onorariului executorului judecătoresc.

Recurenta, deși susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că s-ar fi invocat prin contestația la executare apărări în sensul imposibilității de emitere a titlului executoriu, în fapt nu face decât să reia și în declarația de recurs susțineri de aceeași natură (respectiv inexistența planurilor parcelare,a căror întocmire nu intră în sarcina instituție recurente ), mai multe, prin precizările la recurs se reiau susținerile privitoare la imposibilitatea punerii în executare a titlului executoriu având în vedere că în dispozitivul acesteia s-ar fi strecurat o eroare materială.

Având în vedere prevederile art. 303 Cod de procedură civilă, potrivit cărora recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, fără a fi reglementată o instituție procedurală care să permită completarea /suplinirea /precizarea acestor motive (ceea ce nu impune instanței de a analiza aceste susțineri făcute distinct de memoriul de recurs), tribunalul a considerat că se impune a face referire la această precizare doar prin prisma aprecierii inconsecvenței recurentei care înțelege să critice considerentele instanței de fond tocmai asupra argumentelor pe care chiar ea le-a invocat.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de executare (care, după cum corect a arăta instanța de fond reprezintă în fapt motivul contestației la executare), tribunalul arată că, referito la legalitatea procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare, sunt incidente prevederile art. 371indice 7 Cod procedură civilă, conform cărora debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, iar sumele ce urmează a fi plătite se stabilesc de executor prin proces-verbal ce constituie titlu executoriu.

Tribunalul apreciază că sunt întemeiate în parte susținerile recurentei, referitoare la faptul că instanța de judecată poate cenzura cuantumul cheltuielilor de executare, verificând dacă cheltuielile stabilite prin procesul-verbal au fost necesare pentru efectuarea executării, dacă sunt reale și dacă nu sunt disproporționate față de cuantumul creanței și volumul de muncă efectuată de cei implicați în executare. Chiar dacă debitorul este în culpă pentru faptul că nu a executat de bună-voie creanța cuprinsă într-un titlu executoriu, aceasta nu înseamnă că creditorul său poate efectua cheltuieli de executare exagerate, știind că le va recupera în temeiul art. 371 indice 7 7 alin. 2 Cod procedură civilă. În acest sens, instanța mai reține că, pentru identitate de rațiune și având în vedere faptul că executarea silită este considerată o parte a procesului civil, dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă sunt aplicabile și în faza de executare silită.