Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 119/2013. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 119/2013 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 15-01-2013 în dosarul nr. 1235/102/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1577/2012)
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
Sentința civilă nr. 119
Ședința publică din data de 15 ianuarie 2013
Completul compus din:
Președinte: A. B.
Grefier: A. E. C.
Cu participarea Ministerului Public reprezentat de domnul procuror F. G. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul M..
Pe rol judecarea acțiunii civile formulate de reclamantul B. C., cu domiciliul în Ernei, ., județul M., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M., cu sediul în municipiul Tg. M., ..1-3, județul M., având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative și acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Se constată că pârâta, prin întâmpinare, a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 242 alin.2 Cod procedură civilă.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat în cauză, instanța constată încheiată faza procedurii probatorii și acordă cuvântul pe fond.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii ca nefondată, calitatea de prizonier de război nu este o măsură administrativă cu caracter politic în temeiul Legii nr. 221/2009, fiind o măsură dispusă de către un stat străin și nu de către statul român.
TRIBUNALUL,
Prin cererea înregistrată la data de 14 februarie 2012 la Tribunalul M., formulată de reclamantul B. C. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, s-a cerut instanței pronunțarea unei hotărâri prin care:
- să se constate caracterul politic al măsurii prizonieratului și a deportării în URSS, în perioada noiembrie 1944 – iunie 1948, a bunicului său, V. Dezso ;
- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 48.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura suportată de bunicul său;
- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 48.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin măsura suportată de bunicul său;
În motivarea cererii formulate reclamantul a arătat că bunicul său a fost luat prizonier și deportat în fosta U.R.S.S. în perioada noiembrie 1944 – iunie 1948, măsură prin care i s-au adus grave prejudicii materiale și morale.
În drept s-au invocat prevederile art. 4, alin. 4 și art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.
S-a depus la dosarul cauzei copia actului de identitate a reclamantului, copii ale actelor de stare civilă, copia livretului militar al bunicului reclamantului.
Direcția Generală a Finanțelor Publice M., în numele Ministerului Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată. S-a arătat că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Finanțelor Publice și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1, lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. În considerentele hotărârii s-a arătat că după anul 1989 statul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la repararea pagubelor pricinuite de suferințele cauzate de regimul comunist anterior adoptând reglementări în acest sens. S-a apreciat că nu poate exista o „obligație morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Analizând actele normative incidente în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice, art. 4 din Decretul nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1, lit. a) din Legea nr. 221/2009, ambele cu aceeași finalitate. Considerațiile din expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, potrivit cărora pot exista situații în care măsuri reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist nu pot constitui baza instituirii unei noi norme juridice, cu scop identic celui prevăzut de Decretul nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată, prestații lunare sau o sumă globală. De asemenea prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume de cel al dreptății și al echității. S-a concluzionat astfel că acordarea de despăgubiri pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici contravine legii fundamentale a României.
Analizând cererea formulată instanța apreciază că aceasta este nefondată.
Potrivit celor menționate în livretul militar depus la dosar, prizonieratul antecesorului reclamantului a început în luna noiembrie 1944, fără să reiasă din acesta motivul pentru care persoana respectivă a devenit prizonier.
Potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.”
Se observă astfel că măsura prizonieratului nu este inclusă de legiuitor în enumerarea legală.
Cu toate acestea, separat de aceste situații expres prevăzute de legiuitor, dispozițiile art. 4 alin. 2 din același act normativ, lasă la latitudinea instanței de judecată a aprecia și în alte situații, dacă o măsura administrativă a avut sau nu un caracter politic. „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Chiar dacă reclamantul a invocat prin cererea introductivă faptul că în ceea ce-l privește pe antecesorul său a fost dispusă o măsură administrativă cu caracter politic, în lipsa unor alte probe, simpla mențiune a faptului că a fost prizonier de război, nu poate duce inevitabil la concluzia că această măsură a avut caracter politic.
În primul rând măsura prizonieratului a fost luată anterior perioadei de referință a Legii nr. 221/2009, 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Prizonieratul a început anterior datei de 6 martie 1945 considerată ca dată de instaurare a regimului comunist în România astfel că nu se poate susține că măsura a avut un caracter politic.
În al doilea rând măsura respectivă nu a fost luată de către organe ale statului român ci de armata sovietică. Chiar dacă luarea de prizonieri de către armata sovietică a intervenit după încheierea Convenției de armistițiu dintre România și URSS din 12 septembrie 1944, fiind de notorietate că după 23 august 1944 aliatul sovietic a dezarmat și luat prizonieri aproximativ 150.000 soldați ai armatei române, răspunderea acestei măsuri nu poate fi imputată statului român. Sub acest aspect trebuie avut în vedere și faptul că acordarea de drepturi pentru persoanele care au fost constituite ca prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 a fost reglementată de dispozițiile art. 1 din Decretul–Lege nr. 118/1990.
În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 15/12.11.2012 dată în soluționarea recursului în interesul legii, promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În consecință, instanța reține că măsura prizonieratului în U.R.S.S., dispusă în privința antecesorului reclamantului, nu a avut caracter politic și nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009.
În această situație cererile accesorii, privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru daunele morale și materiale cauzate reclamantului în urma prizonieratului antecesorului său urmează să fie respinse ca netemeinice.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea civilă exercitată de reclamantul B. C., cu domiciliul în Ernei, ., județul M., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M., cu sediul în municipiul Tg. M., ..1-3, județul M., având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative și acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 15 ianuarie 2013.
Președinte, A. B. | ||
Grefier, A. E. C. |
Red.A.B.
Tehnored.A.E.C.
5 ex./31.01.2013
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 388/2013. Tribunalul MUREŞ | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1377/2013.... → |
|---|
