Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 65/2015. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 65/2015 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 65/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr. 2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 65/2015
Ședința publică din data de 17 februarie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: P. M.
Judecător: A. B.
Grefier: G. O.
Pe rol judecarea apelului declarat de reclamantul T. S. G., cu domiciliul ales în București, sector 4, .. 9, ., ., împotriva sentinței civile nr. 949 din data de 03 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimata G. M. personal și se legitimează cu Cartea de Identitate . nr._ eliberată de Mun. Reghin, CNP_, asistată de avocat A. C. J., lipsă fiind apelantul și reprezentantul legal al autorității tutelare Primăria Mun. Reghin.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată transmisă prin e-mail la data de 16 februarie 2015, adresă din partea apelantului, prin avocat M. B., în cadrul căreia se solicită judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 411 alin. 1 pct. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, motivată de faptul că din pricina condițiilor meteo ce se anunță nu va putea face deplasarea de la București.
Potrivit art. 482 și 219 Cod procedură civilă instanța procedează la efectuarea verificărilor privind prezența părților și îndeplinirea procedurii de citare cu părțile.
Potrivit art. 131 coroborat cu prevederile art. 95 pct. 2 Cod procedură civilă, instanța verificând din oficiu competența stabilește că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, apelul declarat în cauză fiind formulat în termenul legal prevăzut de Codul de procedură civilă, motivat și timbrat corespunzător.
Reprezentanta intimatei, avocat A. C. J., depune la dosar în copie certificată conform cu originalul, raportul de expertiză medico-legală extrajudiciară efectuat la IML Cluj-N. privind determinarea profilului ADN prin tipare HLA și conform acestui raport, învederează instanței că numitul Ciflicli R. Sergeevich este tatăl minorului G. C. cu o probabilitate de 99,9 %.
Instanța reține la dosar raportul de expertiză medico-legală extrajudiciară întocmit de către IML Cluj-N..
În baza art. 390 Cod procedură civilă, instanța întreabă părțile dacă au alte cereri de formulat în cauză.
Reprezentantul intimatei, avocat A. C. J., arată că nu mai formulează alte cereri în probațiune.
Nemaifiind alte cereri în probațiune, în baza prevederilor art. 244 Cod procedură civilă instanța declară terminată faza cercetării procesului și în temeiul art. 392 Cod procedură civilă deschide dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei intimatei asupra apelului declarat.
Reprezentanta intimatei A. C. J. solicită respingerea apelului și totodată în temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă solicită obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată, dovedite cu chitanța privind onorariul avocațial. În susținerea cererii doamna avocat solicită instanței a se avea în vedere următoarele aspecte: fiind vorba de o ordonanță președințială formulată de către fostul soț al intimatei, care la acest termen nu se prezintă la proces, precum nici reprezentantul acestuia și care invocă dificultatea drumului de la București la Tg.-M., în opinia sa acest fapt ridică un semn de întrebare privitor la interes. În cel de-al doilea rând, prin adresa pe care apelantul a expediat-o la acest termen este și un capăt în subsidiar, în care se solicită reducerea cheltuielilor de judecată, astfel că acesta într-un fel acceptă ideea respingerii apelului. Mai arată că în promovarea cererii de ordonanță președințială s-a plecat ca justificare a interesului de la o prezumție de paternitate, în sensul că acest copil deși născut după divorțul părților, se presupune că potrivit legii ar fi fost conceput în timpul căsătoriei, fiind o prezumție relativă de paternitate care poate fi răsturnată cu orice mijloc de probă. Totodată, doamna avocat arată că a promovat acțiune în tăgada paternității, cu termen de judecată la data de 19.02.2015 la Judecătoria Reghin. În ceea ce privește probele pe care le-a făcut, arată că a depus la dosar declarația autentică de recunoaștere a copilului, de către tatăl lui biologic, a depus la dosar certificatul de căsătorie, părinții acestui copil s-au și căsătorit ulterior, iar pentru acest termen fiind depus și raportul de expertiză medico-legală extrajudiciară privind ADN-ul. Arată totodată, că probele pe care a încercat să le propună apelantul pornind de la prezumție s-au limitat la niște deducții și supoziții și la completări a însăși poziției procesuale exprimate în acest dosar, prin urmare în opinia sa prezumția relativă s-a răsturnat, nu există niciun fel de motiv, nicio urgență și vremelnicie pentru a se lua măsura dării posibilității să aibă legături personale, prin preluare, cu un copil față de care nu are nimic, decât eventual ură pentru că provine din actuala relație a intimatei. Pentru toate acestea, doamna avocat susține că nu sunt întrunite cerințele unei ordonanțe președințiale, solicitând respingerea apelului.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 949 din data de 03 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ , s-a respins cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantul T. S. G., în contradictoriu cu pârâta G. M. și Autoritatea Tutelară Primăria M. Reghin, privind exercitarea în comun a autorității părintești în privința minorului G. C., născut la data de 05.06.2014. De asemenea, s-a respins cererea de stabilire a unui program de legături personale cu minorul G. C.. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 3.100 lei cu titlu de onorariu avocațial, către pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că potrivit art. 996 Cod de procedură civilă „instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.”
Aceasta presupune că pentru a fi admisibilă, cererea de ordonanță președințială trebuie să întrunească cumulativ trei condiții, respectiv urgența măsurii, vremelnicia hotărârii și neprejudecarea fondului, întrucât art. 996 alin. 2 Cod procedură civilă dispune că ordonanța este provizorie și executorie, măsurile dispuse urmând să-și producă efectele doar până la soluționarea litigiului asupra fondului.
Examinând cererea dedusă judecății, instanța a apreciat că aceasta nu întrunește condițiile de admisibilitate instituite de legiuitor pentru ca o astfel de cerere să poată fi admisă pe această cale specială. Art. 996 Cod procedură civilă enumeră cazurile grabnice în care se poate apela la ordonanța președințială, respectiv pentru:
- „păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere” și
- „prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara”.
Ca stare de fapt, instanța a reținut că reclamantul și pârâta au divorțat în data de 18.02.2014, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 235/CC/18.02.2014 a Judecătoriei Reghin. Minorul G. C. s-a născut la data de 05.06.2014.
Instanța a constatat că pe rolul Judecătoriei Reghin a fost înregistrat dosarul nr._ al Judecătoriei Reghin, având ca obiect tăgadă paternitate, astfel că reclamantul a solicitat ca fixarea programului de legături personale cu minorul să aibă un caracter vremelnic, deci până la data soluționării respectivului dosar sau până la data la care minorul va împlini vârsta de un an, respectiv până la data de 05.06.2015.
Instanța a reținut că pârâta a introdus acțiunea de divorț la data de 10.07.2013, astfel cum rezultă din dosarul nr._ al Judecătoriei Reghin în care a arătat faptul că în luna iunie 2013 s-a mutat cu fetița Maura, copil născut din căsătoria cu reclamantul, la părinți. Din acel moment, pârâta a întrerupt legăturile cu reclamantul. La acea vreme, apărarea reclamantului viza faptul că pârâta după data introducerii acțiunii de divorț nu a mai dorit să se întoarcă acasă, a se vedea în acest sens cererea de ordonanță președințială formulată de către reclamant în dosarul cu nr._ .
Astfel, în luna iunie 2013 pârâta a părăsit domiciliul conjugal împreună cu fetița, aspect necontestat la acea vreme de către reclamant, iar minorul C. s-a născut în luna iunie 2014, deci după un an de zile, concepția datând din luna octombrie, deci după separarea în fapt a soților.
Având în vedere șirul evenimentelor, prezumția de paternitate a reclamantului este în aparență răsturnată și nu se justifică cererea acestuia, care în opinia instanței de fond, ar prejudicia grav interesele minorului în vârstă de 6 luni și nicidecum interesele reclamantului.
S-a mai reținut faptul că pârâta s-a căsătorit cu cel pe care ea îl consideră ca fiind tatăl biologic al minorului C., în acest sens la termenul de judecată din data de 03.12.2014 s-a atașat la dosarul cauzei copia certificatului de căsătorie. Astfel că, așa cum susține pârâta, în prezent minorul C. locuiește cu mama și cu tatăl biologic, iar tatăl biologic l-a recunoscut pe minor prin declarație autentică, încheierea având nr. 1216 din 03.07.2014, astfel că aparența paternității reclamantului în ceea ce îl privește pe minorul C. este răsturnată încă o dată.
Instanța a constatat că reclamantului îi este contestată calitatea de tată atât prin acțiunea în tăgada paternității, cât și prin faptul că minorul a fost recunoscut de către tatăl biologic cu care pârâta s-a și căsătorit.
În ceea ce privește urgența, instanța a constatat faptul că minorul s-a născut la data de 05.06.2014, iar prezenta cerere a fost introdusă abia la data de 24.11.2014, astfel că această condiție nu este îndeplinită, copilul în prezent având 6 luni. Mai mult, așa cum s-a reținut anterior, nu există niciun drept al reclamantului care s-ar păgubi prin întârziere, ci drepturile minorului ar fi grav lezate în cazul admiterii unei astfel de cereri, atâta timp cât mama contestă calitatea reclamantului de a fi tatăl minorului C., iar minorul este prea mic pentru a fi lipsit de prezența mamei.
În opinia instanței, relevante sunt susținerile reclamantului de la fila 50 din dosar, unde acesta arată „că a aflat că pârâta este însărcinată, aspect pe care i l-a ascuns continuu și că trăiește cu partenerul său de dans sportiv cu care se antrenează”( dosar nr._ ). Aceste afirmații dovedesc faptul că reclamantul a cunoscut că pârâta este însărcinată încă în luna ianuarie 2014 și că evident va și naște, astfel că urgența, ca și condiție esențială pentru admiterea cererii nu este îndeplinită nici prin prisma acestor situații întrucât introducerea acțiunii după 6 luni de la data nașterii copilului nu mai justifică sub nicio formă caracterul urgent prevăzut de legiuitor. Totodată, susținerile reclamantului anterior reținute dovedesc moralitatea îndoielnică și lipsa de bună credință a reclamantului întrucât în prezenta cerere a menționat că a aflat în luna octombrie 2014 despre nașterea minorului uitând ceea ce a susținut în cuprinsul celorlalte acțiuni și întâmpinări înaintate. Având în vedere aceste argumente, instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepția invocată de către pârâtă privind lipsa de interes a reclamantului, întrucât interesul de a acționa trebuie să fie personal.
Astfel instanța a dispus respingerea acțiunii introduse de către reclamant privind exercitarea în comun a autorității părintești în privința minorului G. C., născut la data de 05.06.2014, autoritatea părintească fiind exercitată în prezent de către mamă și cel recunoscut de către aceasta ca fiind tatăl minorului, iar intervenția unei a treia persoane și stabilirea unui program de legături personale cu ridicarea minorului ar urma să tulbure extrem de grav și iremediabil viața copilului nou născut.
Având în vedere soluția pronunțată, instanța a respins acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamant și a constatat că pârâta a solicitat cheltuieli de judecată, sens în care în baza art. 453 și următoarele din Codul de procedură civilă, a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3.100 lei cu titlu de onorariu avocațial, conform chitanței nr. 157/03.12.2014 fila 30 din dosar.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamantul T. S. G. solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea cererii introductive în sensul emiterii în regim de urgență a unei ordonanțe președințiale prin care să se stabilească până la împlinirea de către minorul numit provizoriu G. C. a vârstei de un an, dar nu mai mult de data eventualei hotărâri de admitere a cererii din dosarul nr._, exercitarea în comun a autorității părintești în privința minorului și stabilirea unui program de legături personale cu minorul, cu preluarea la domiciliul apelantului în prima și a treia vineri din lună de la ora 16 până sâmbătă la ora 16 când va fi întors la mamă și în fiecare a doua și a patra miercuri din lună începând cu orele 12 până la 19; iar în subsidiar, a solicitat stabilirea unui program de legături personale prin care să nu se restrângă excesiv drepturile apelantului și ale minorului
În motivare, apelantul a arătat că sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în principal a dispozițiilor art. 22, art. 451 alin. 2, art. 996 Cod procedură civilă, art. 382, art. 408, art. 412, art. 414, art. 483 și următoarele Cod civil, art. 17 din Legea 272/2004, art. 6 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertății fundamentale, nesocotind drepturile copilului și ale apelantului.
Apelantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta din 21.06.2008 până în 18.02.2014, când s-a pronunțat sentința civilă nr. 235/CC/18.02.2014 a Judecătoriei Reghin, iar în 05.06.2014 s-a născut minorul numit provizoriu G. C., conceput în timpul căsătoriei părților, iar intimata i-a ascuns sarcina (în februarie 2014 chiar a negat că ar fi însărcinată) pentru ca apoi să și nască în secret copilul, iar după ce a aflat despre existența lui nu i-a permis accesul la copil.
În octombrie 2014, imediat cum a aflat despre nașterea copilului, a notificat pârâta pentru a-i comunica date despre copil și pentru a-i permite implicarea în creșterea copilului, însă pârâta nu i-a răspuns. A constatat că în urma notificării acestuia, intimata a formulat o acțiune de tăgada paternității prin care pretinde că minorul nu este copilul său, ci că a fost născut cu un cetățean bulgar, despre care știa că este partenerul de dans al intimatei. S-a mai arătat că în iunie 2013 intimata s-a mutat la părinții săi și nu a mai revenit să locuiască în mod constant la domiciliul conjugal, ci doar pasager și legăturile personale dintre ei nu au fost rupte complet până la sfârșitul anului 2013, motiv pentru care reclamă drepturile născute din filiația copului.
În continuare, apelantul a arătat că cererea de ordonanță președințială, îndeplinește cele trei condiții de admisibilitate, prima instanță reținând în mod greșit neîndeplinirea acestora. Urgența este determinată în acest caz, de păstrarea unor drepturi care s-ar păgubi prin întârziere, respectiv dreptul copilului de a beneficia de implicarea și prezența reclamantului (care este prezentat de lege ca tată al copilului, conform art. 414 alin. (1) Cod civil) și dreptul apelantului de a exercita în mod real și efectiv în comun cu intimata autoritatea părintească (incluzând dreptul de a avea legături personale de durată cu copilul), drepturi pentru care intimata nu permite exercitarea reală și efectivă, neglijând interesul superior al copilului. Urgența mai este determinată și de păgubirea din întârziere (iminentă și care nu s-ar putea repara), care constă în principal în lipsa contactului în primele luni de viață este esențial pentru stabilirea unor legături cu copilul (apelantului i-a fost ascuns copilul deja 6 luni și se impune intervenirea de urgență) și trecerea iremediabilă a timpului, nimeni neputând să acopere vreodată prejudiciul acestuia și al copilului de a fi lipsiți unul de altul în primul său an de viață.
Arată că prima instanță în mod greșit a considerat că nu este urgență în cauză, întrucât faptul că minorul are vârsta de 6 luni nu este un element care să înlăture urgența, ci un aspect care întărește necesitatea unei intervenții urgente; când legăturile dintre un părinte și copilul său au fost blocate de celalalt părinte timp de 6 luni, apreciază ca urgență maximă a se stabili relații cu părintele exclus abuziv. Nu se poate reține că o cerere depusă după 6 luni de la data nașterii copilului nu mai este urgentă, pentru că în situația de față acest termen nu-i este imputabil, el având certitudinea nașterii copilului abia în octombrie 2014, iar pe de altă parte, mențiunile din dosarul nr. 240/289(2014 nu au nicio relevanță în acest dosar, acelea reprezentând doar îndoielile sale de la acel moment. De asemenea, nu se poate spune că nu există un drept al reclamantului atâta timp cât este recunoscut de lege ca tată al copilului și are drepturi asemenea intimatei.
Caracterul vremelnic există în cauză pentru că solicită fixarea unui program de legături personale cu minorul provizoriu, până la data la care acesta va împlini vârsta de un an, deci până la data de 05.06.2015, dar nu mai mult de data unei eventuale admiteri a cererii din Dosarul nr._ de la Judecătoria Reghin formulat de către intimată cu obiect „tăgadă paternitate”. A mai menționat că în cazul în care Dosarul nr._ de la Judecătoria Reghin se va soluționa prin respingerea cererii sale de tăgăduirea paternității față de reclamant, măsurile dispuse pe calea ordonanței președințiale se impune a fi păstrate până la împlinirea de către G. C. a vârstei de un an, urmând ca după această vârstă să solicite un program mai extins sau chiar stabilirea locuinței copilului la acesta, în funcție de relațiile dintre aceștia.
În ceea ce privește neprejudecarea fondului, reclamantul arată că este îndeplinită, întrucât există aparența drepturilor de implicare în exercitarea autorității părintești și de legături personale, acestea reieșind din lege, în principal din art. 382, art. 408, art. 412, art. 414, art. 483 și urm. Cod civil, art. 17 din Legea nr. 272/2004 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Pentru acest copil operează prezumția de paternitate a apelantului conform art. 414 Cod civil, considerând că timpul legal al concepției, astfel cum este determinat de art. 412 Cod civil, s-a desfășurat în integralitate în timpul căsătoriei dintre reclamant și pârâtă, care s-a desfăcut conform art. 382 cod civil în 18.02.2014, data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat divorțul. Astfel, susține apelantul, este recunoscut de lege ca tată al acestui copil și are dreptul și obligația de a veghea la creșterea sa, ceea ce nu poate face în acest moment din pricina obstrucționării pe care o face intimata. A invocat art. 504 Cod civil care arată că ,dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii, iar art. 397 Cod civil (din Secțiunea „Efectele divorțului") arată în mod expres că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți”.
De asemenea, are dreptul și îndatorirea de a avea legături personale cu băiețelul, însă susține că intimata a încălcat în mod flagrant interesele copilului și drepturile acestuia, obstrucționând contactul dintre părți și implicarea acestuia în creșterea copilului.
Potrivit apelantului, în mod greșit prima instanță a înlăturat prezumția lui de paternitate pe trei considerente absolut nejustificate. Simpla introducere a unei acțiuni în tăgada paternității nici nu înlătură și nici nu suspendă paternitatea. De asemenea, recunoașterea de paternitate făcută de partenerul de dans sportiv al intimatei nu poate răsturna prezumția de paternitate. În fine, este lipsit de orice temei considerentul primei instanțe că apelantul nu poate exercita autoritatea părintească în comun pentru că ea este exercitată în prezent de către mamă și cel recunoscut de aceasta ca fiind tatăl minorului.
Cât privește durata legăturilor personale, apelantul a solicitat instanței să constate că acesta a solicitat încuviințarea unui program minim ținând cont de vârsta redusă a copilului, dar care să permită totuși crearea unei legături directe cu copilul, aceștia fiind lipsiți deja de peste 5 luni de legături din pricina abuzului pârâtei care l-a ascuns și că se impune luarea de urgență a unor măsuri pentru .>
A mai apreciat apelantul, că instanța nu a îndeplinit obligația de rol activ în aflarea adevărului, nepronunțându-se asupra tuturor aspectelor pe care le-a păstrat în pronunțare și validând abuzul intimatei de solicitare a unor cheltuieli de judecată fictive.
Prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe intimata pârâtă a invocat excepția lipsei interesului apelantului reclamant, dar prima instanță nu a soluționat această excepție prin minuta sentinței atacate, înțelegând că în fapt, a fost respinsă. În mod subit însă, prima instanță introduce în partea finală a considerentelor o propoziție în care subliniază că a admis excepția lipsei de interes.
Potrivit apelantului, prima instanță nu a motivat corespunzător sentința, lăsând foarte multe aspecte invocate de el netratate. Astfel, prima instanță nu a spus de ce nu a ținut cont de mențiunile clare din certificatul medical constatator al născutului viu în care era menționat că minorul este copil legitim și nici nu a arătat care este temeiul de drept pe baza căruia consideră că intimata și Ciflicli R. ar fi îndreptățiți să exercite autoritatea părintească asupra minorului.
De asemenea, a apreciat apelantul, că prima instanță, încălcând dispozițiile art. 451 și art. 453 din codul de procedură civilă l-a obligat la plata unor cheltuieli de judecată fictive față de munca avocatului și complexitatea cauzei. Cuantumul exagerat al onorariului pretins generează necesitatea verificărilor cu privire la realitatea sa. În al doilea rând, dacă ajungea la concluzia că aceste cheltuieli sunt în mod real efectuate, instanța trebuia să le reducă din rațiuni care țin de complexitatea cauzei și munca avocatului.
Împotriva prezentului apel, a formulat întâmpinare pârâta G. M., solicitând respingerea căii de atac declarate, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare a arătat că apelantul prin apelul formulat a reluat încă o dată, in extenso, susținerile făcute în prima instanță. Astfel, apelantul susține că intimata ar fi născut în secret copilul - deși nașterea a avut loc la Clinica Ginecologie 2 din Târgu M. (clinică de stat); că în ianuarie-februarie 2014 i-ar fi ascuns sarcina (dar ei erau separați din iunie 2013 și ea locuia cu părinții săi); că minorul a fost născut din „desfrânare” cu un cetățean bulgar.
Totodată, apelantul își neagă propriile afirmații făcute în alt dosar (dos. nr.
_ ).
Cu privire la condițiile de admisibilitate ale cererii de ordonanță președințială, apelantul se limitează la a indica textele din Codul Civil și la a-și justifica, fără a reuși însă, scopul promovării acestei cereri. Urgența este argumentată doar teoretic. Corect a reținut instanța de fond că această condiție nu este îndeplinită. Timp de 6 luni - după nașterea copilului - apelantul nu a făcut niciun demers, iar încercarea lui de a-și înlătura propriile afirmații - făcute în dos. nr._ al Judecătoriei Reghin, din care rezultă clar că știa că intimata este însărcinată și că copilul a fost conceput cu actualul său soț, Ciflicli R. este de-a dreptul penibilă.
Actualul său soț - care este tatăl minorului - l-a recunoscut pe copil prin declarație autentică.
În întâmpinarea formulată în dosarul_ al Judecătoriei Reghin, apelantul (pârât în acest dosar) arată „nu invoc excepții procesuale pentru că nu doresc să încurc mersul judiciar întrucât subsemnatul recunosc că se impun verificări pentru clarificarea situației copilului G. C.”.
Totodată, nu solicită respingerea acțiunii în tăgada paternității, ci solicită să se dispună verificările judiciare necesare pentru clarificarea situației copilului.
Prin urmare, paternitatea minorului (în temeiul căreia apelantul a solicitat dreptul de legături personale) formează obiectul unei alte judecăți și, din poziția procesuală exprimată (se cere la sfârșitul întâmpinării ca instanța să dispună măsurile ce se impun), rezultă că apelantul știe cu certitudine că nu este tatăl copilului, astfel că formularea prezentei cereri de ordonanță președințială este doar un pretext pentru a o hărțui și denigra cât mai mult posibil.
În ceea ce privește onorariul de avocat - acesta s-a stabilit de comun acord între intimată și d-na avocat, a fost achitat și a primit chitanța depusă la dosar.
Pe parcursul judecății apelului s-a administrat proba cu înscrisuri reprezentată de raportul de expertiză extrajudiciară medico-legală ADN, întocmit de IML Cluj-N. la solicitarea intimatei pârâte, pentru stabilirea paternității minorului.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin raportare la motivele de apel invocate și din oficiu, în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, tribunalul apreciază că apelul declarat de reclamantul T. S. G. este nefondat.
În acest sens, hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, nefiind dată cu încălcarea vreunor dispoziții de drept material ori de drept procesual. Mai mult decât atât, modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate este în cea mai mare parte ferit de critici. În mod corect a identificat și prezentat prima instanță condițiile cerute de dispozițiile art. 996 din Codul de procedură civilă pentru admiterea cererii de emitere a ordonanței președințiale, respectiv aparența dreptului, caracterul provizoriu al măsurilor, existența unor cazuri grabnice și neprejudecarea fondului. De asemenea, la fel de corect, prima instanță a examinat acelea dintre condiții pe care le-a apreciat ca nefiind îndeplinite.
În aceeași modalitate, cu ocazia soluționării prezentei căi de atac, apreciem să se impune să ne referim numai la unele dintre argumentele aduse de către reclamantul apelant, întrucât susținerile sale sunt exagerat de ample, pe alocuri fiind complet irelevante speței. Totodată, în alte componente ale sale, cererea de apel nu se impune a fi cercetată punct cu punct, întrucât ar reprezenta un efort inutil, de vreme ce ne însușim opinia primei instanțe, potrivit căreia nu sunt îndeplinite toate condițiile cumulativ prevăzute de lege pentru emiterea ordonanței președințiale.
Suntem de acord cu poziție apelantului, în sensul că unele dintre considerentele expuse de judecătorie în sentința atacată apar ca fiind prea drastice, în raport cu obiectul pricinii și natura acesteia, motiv pentru care ele ar fi trebuit nuanțate. Pe de altă parte, prima instanță nu poate fi criticată în mod fundamental, de vreme ce într-adevăr, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant pe calea ordonanței președințiale, raportat la toate datele dosarului, pare a fi făcută în scop șicanatoriu, acesta nereușind să convingă nici instanța de fond și nici instanța de control judiciar cu privire la seriozitatea și sinceritatea demersului său judiciar.
Reluând cercetarea condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale, prin raportare la probele administrate pe parcursul judecății în cele două etape procesuale, dar și cu referire la susținerile din apel, considerăm că în esență, constatarea primei instanțe referitoare la neîndeplinirea cerinței urgenței și a aparenței dreptului, este corectă.
Apelantul perseverează în susțineri pe care le calificăm ca mincinoase, inclusiv în cuprinsul declarației de apel. El afirmă în continuare că nu a cunoscut faptul nașterii minorului decât în luna octombrie 2014 și susține că aspectele consemnate în cererea de ordonanță președințială din alt dosar (dosarul nr._ al Judecătoriei Reghin – cerere formulată la 30.01.2014) sunt irelevante în prezenta pricină și nu reprezentau decât îndoielile sale. Or, nu putem da crezare unei asemenea poziții procesuale, contrazisă flagrant de exprimarea utilizată de apelant în acel act de procedură. Acesta nu exprima nicio îndoială cu privire la starea de graviditate a fostei sale soții, ci arăta că a luat cunoștință despre această împrejurare în urma unei investigații. Atitudinea sa nu exprima îndoiala, ci dimpotrivă, trăda siguranța faptului cunoscut. Mai mult decât atât, în acea pricină urmărea să își protejeze fiica de eventualele condiții imorale, promiscue, în care era nevoită să locuiască, cu mama „adulterină”. În fine, în aceeași cerere de chemare în judecată apelantul reclamant arăta că pârâta nu a mai voit să se întoarcă acasă încă din luna iunie 2013 (în sensul că practic a întrerupt legătura cu el) și trăiește cu partenerul ei de dans, pentru ca în apelul de față să susțină că sporadic a mai întreținut relații intime cu aceasta. Toate aceste împrejurări creează convingerea că încă din luna ianuarie 2014 apelantul reclamant cunoștea faptul că fosta sa soție este însărcinată. Decisiv apreciem că este și mesajul scris (SMS) expediat de reclamantul apelant către pârâta intimată la data de 16.06.2014 (aflat la fila 46 din dosarul de fond), pe care acesta nu l-a negat, dar de care prima instanță nu s-a folosit, în care reclamantul îi propune pârâtei să o lase la el în continuare pe fiica lor Maura pentru a se vindeca de o erupție. Contextul avut în vedere de reclamant cu acea ocazie este acela că pârâta tocmai născuse. Prin urmare, este probată împrejurarea că reclamantul cunoștea despre nașterea minorului G. C. cel mai târziu la data de 16.06.2014. Or, condiția urgenței nu mai poate fi apreciată ca îndeplinită, de vreme ce acesta s-a dovedit nesincer cu privire la data la care a luat cunoștință despre faptul nașterii minorului și totodată, a permis trecerea a mai bine de 5 luni până la introducerea cererii de ordonanță președințială, cu toate că afirmă acum cu atâta tărie că în calitate de tată al copilului ar trebui să i se reglementeze urgent un program de vizitare.
Cu referire la aparența de drept invocată de către reclamantul apelant, aceasta este susținută numai de împrejurarea că din punct de vedere formal, la data concepției copilului el era încă soțul pârâtei intimate, ceea ce instituie prezumția legală relativă că el este tatăl minorului, conform art. 414 din Codul civil. După cum s-a arătat însă, această prezumție este numai un relativă, ceea ce înseamnă că poate fi răsturnată prin utilizarea oricărui mijloc de probă.
În procedura specială a ordonanței președințiale nu operăm însă cu certitudini în ceea ce privește drepturile părților, ci în mod esențial, într-un asemenea proces operăm cu aparențe, chiar presupuneri. Aceasta se traduce prin faptul că nu suntem chemați să stabilim cu titlu definitiv, cu autoritate de lucru judecați, dacă un drept ori o situație juridică joacă sau nu în favoarea unei anumite persoane.
Or, în ipoteza concretă, aparența de paternitate a reclamantului este creată exclusiv de prezumția legală instituită în favoarea lui. O astfel de aparență însă, nu poate fi luată în considerare ca suficientă pentru admiterea unei asemenea acțiuni, din cauza ansamblului probator administrat cu ocazia judecății fondului și a apelului, dar și din cauza principiului protejării interesului superior al copilului, la care s-a făcut referire în repetate rânduri în prezenta speță de către ambele părți.
Desigur că nu putem fi de acord cu optică potrivit căreia prezumția de paternitate ar fi răsturnată prin simpla introducere a acțiunii în tăgada paternității, de către mamă ori prin recunoașterea autentică făcută de prezumtivul tată adevărat al copilului. Însă conduita pârâtei intimate, de contestare vehementă a paternității reclamantului, coroborată cu comportamentul noului său soț, care l-a recunoscut prin declarație notarială pe minor la puțin timp după nașterea sa, reprezintă cel puțin probe în măsură să slăbească prezumția de paternitate pe care o invocă reclamantul. Nu există nicio explicație rațională, adusă eventual de către reclamant sau de oricare din părți, pentru care mama pârâtă ar refuza să permită stabilirea unei legături între reclamant și minor, în cazul în care acesta din urmă ar fi copilul reclamantului și ar fi chiar mai puțin explicabil motivul pentru care numitul Ciflicli R. Sergeevich ar da o declarație autentică de recunoaștere a minorului și s-ar căsători cu pârâta intimată, dacă nu ar exista o probabilitate foarte ridicată să fie tatăl acestui copil. În aceeași ordine de idei, în cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr._ al Judecătoriei Reghin – cerere formulată la 30.01.2014, reclamantul însuși susține practic întreruperea legăturilor de familie cu pârâta încă din luna iunie 2013, ceea ce face improbabilă continuarea relațiilor sexuale între cei doi, cu atât mai mult cu cât același reclamant a susținut cu aceeași ocazie că pârâta trăiește cu partenerul său de dans – Ciflicli R. Sergeevich. Nu în ultimul rând, raportul de expertiză extrajudiciară medico-legală ADN nr. 308/VIII/d/6/05.02.2015, întocmit de IML Cluj-N. la solicitarea intimatei pârâte, pentru stabilirea paternității minorului, confirmă faptul că numitul Ciflicli R. Sergeevich sau a oricărui bărbat cu ADN identic, raportată la copilul G. C. este posibil a fi confirmată cu o probabilitate de 99,_%. Această împrejurare exclude, în principiu, paternitatea reclamantului apelant.
În fine, pornind de la această condiție a aparenței dreptului și raportându-ne la importanța practică a măsurii pe care o solicită reclamantul apelant a fi stabilită, văzând și puternica afectare a prezumției de paternitate care joacă în favoarea acestuia, considerăm că admiterea cererii de chemare în judecată ar fi contrară chiar interesului superior al copilului, care reprezintă un corolar al acestui gen de cauze. Astfel, punând în balanță neajunsul generat de posibilitatea ca părintele teoretic (reclamantul) să fie lipsit de șansa de a avea legături personale cu minorul pentru o perioadă de încă câteva luni și riscul ca minorul să fie dat, în cadrul unui program de vizitare, în grija unei persoane care doar se pretinde a-i fi tată, dar care poate să acționeze cu impostură și să aibă puternice resentimente față de copilul născut dintr-o relație extraconjugală a fostei sale soții, apreciem că este în mai degrabă în interesul copilului să fie lipsit de „grija” prezumtivului tată până la lămurirea definitivă a situației sale juridice prin soluționarea acțiunii având ca obiect tăgada paternității.
Referindu-ne la condiția vremelniciei, ca o cerință pentru emiterea ordonanței președințiale, apreciem că și aceasta este discutabilă, de vreme ce reclamantul a fixat niște limite arbitrare până la care o eventuală hotărâre de admitere a cererii să fie aplicabilă, respectiv momentul împlinirii de către minor a vârstei de 1 an. De asemenea, reclamantul a mai încercat să lege soluția din această speță de momentul soluționării procesului care are ca obiect tăgada paternității, deși acea pricină are un alt „fond” decât cea care a fost dedusă judecății în prezentul dosar. Pentru o veritabilă îndeplinire a condiției vremelniciei, reclamantul ar fi trebuit să introducă pe rolul instanțelor judecătorești o altă acțiune, de drept comun, având ca obiect exercitarea autorității părintești asupra minorului și stabilirea unui program de vizitare.
Constatăm așadar, că nu sunt îndeplinite cel puțin două dintre condițiile ordonanței președințiale, așa cum a arătat și prima instanță de judecată, chiar dacă a utilizat unele considerente mai drastice, cu care nu suntem de acord.
Toate celelalte argumente de fond aduse de către reclamant în cererea de chemare în judecată și în apel, urmează a fi respinse in corpore, o analiză punctuală a acestora nemaifiind necesară, de vreme ce nu poate conduce în niciun fel la schimbarea soluției. De exemplu, referirea apelantului la considerentele în care prima instanță pare că găsește întemeiată excepția lipsei de interes invocată de către pârâtă, deși sunt în esență corecte, remarcând săvârșirea unei greșeli de ordin procedural, nu sunt în măsură să conducă la admiterea apelului, întrucât în mod evident cererea de chemare în judecată fusese soluționată în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele ordonanței președințiale, așa-zisa admitere a excepției lipsei de interes fiind irelevantă în speță din punct de vedere practic. Tot așa, afirmata motivare necorespunzătoare a sentinței, din perspectiva faptului că instanța de fond nu a tratat mai multe aspecte invocate de către reclamant este greșită, fiindcă ar fi fost inutil ca judecătoria să se refere la fiecare frază ori afirmație din cererea de chemare în judecată, de vreme ce a ajuns la un rezultat constând în neîndeplinirea cerințelor ordonanței președințiale, împrejurare care oricum făcea imposibilă admiterea acțiunii. De altfel, afirmata distincție între copil legitim sau nelegitim este fără importanță în economia pricinii, de vreme ce prezumția de paternitate este relativă și după cum am arătat, este puternic zdruncinată de probele administrate în cursul judecății.
Cu referire la cheltuielile de judecată pretinse de pârâtă pentru soluționarea fondului, reținem că acestea au semnificația de onorariu de avocat și sunt în cuantum de 3.100 lei. Cercetându-le în funcție de complexitatea speței, de importanța pe care o asemenea speță o implică atât din punct de vedere juridic, cât și din punct de vedere personal/emoțional pentru pârâtă, de dificultatea demersului judiciar în apărare care include redactarea actelor de procedură, strângerea și administrarea probelor, prezența în fața instanței la un termen de judecată, apreciem că aceste cheltuieli nu apar ca fiind realmente disproporționate, cu atât mai mult cu cât o verificare de acest tip implică și o anumită doză de apreciere subiectivă chiar și din perspectiva unei instanțe de judecată. Nu există nicio reglementare care să permită o evaluare perfect obiectivă a unor astfel de cheltuieli, astfel că putem discuta mai degrabă despre anumite marje care dacă sunt depășite impun o intervenție din partea instanței de judecată. Or, în cazul concret, este adevărat că cheltuielile pretinse cu titlu de onorariu de avocat se situează la limita superioară pe care instanța de control o acceptă pentru situații similare, dar nu putem vorbi despre depășirea acestor marje la care ne-am referit anterior. Totodată, nu avem niciun indiciu din care să rezulte că această sumă de bani nu s-a plătit, de vreme ce în dosar s-a depus chitanța care confirmă chiar efectuarea plății și nici nu putem presupune că onorariul cu pricina ar fi fost încasat pentru alte raporturi contractuale între client și avocat. De asemenea, nu putem accepta nici teza cauzei facile și/sau lipsite de importanță, susținută practic de reclamantul apelant, întrucât atunci ar însemna să acceptăm din partea apelantului o atitudine duplicitară, mincinoasă, de autodiscreditare a propriului proces, de vreme ce el nu pare să fi precupețit niciun efort de natură juridică în susținerea demersului pe care l-a întreprins.
Pentru toate motivele expuse mai sus, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul T. S. G., împotriva sentinței civile nr. 949 din data de 03 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Ca efect al respingerii apelului, culpa procesuală în cadrul prezentei căi de atac aparține apelantului reclamant. Văzând cererea intimatei pârâte, formulată cu ocazia judecății în apel, de obligare a apelantului reclamant la plata cheltuielilor de judecată, instanța reține că în speță sunt incidente dispozițiile art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, apelantul reclamant urmând a fi chemat să suporte cheltuielile cu pricina. În privința cuantumului acestor cheltuieli, reținem că ele sunt reprezentate, potrivit solicitărilor făcute de intimată, de onorariul avocațial în valoare de 3.100 lei (f. 46 din dosarul de apel), în același cuantum ca și la judecata de fond.
Potrivit art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Însă, în conformitate cu art. 451 alin. 3 din Codul de procedură civilă, instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. Apreciem că de această dată reclamantul apelant nu poate fi obligat să suporte întreg onorariul avocațial pretins de intimată pentru calea de atac, întrucât complexitatea demersului judiciar realizat de aceasta, personal sau prin avocat, a fost mult redusă față de cea de la soluționarea în fond a pricinii. De această dată inclusiv întâmpinarea depusă în dosar a fost mult mai schematică, iar activitatea avocatului nu a presupus strângerea și corelarea probelor. Eșafodajul pricinii fusese deja construit la fond, iar în acest context, pretinderea de la apelant a unui onorariu egal cu cel de la judecata fondului apare ca fiind disproporționată.
Pentru aceste motive, vom obliga apelantul la plata către intimată a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, apreciind că aceasta este limita în care poate fi reținută culpa procesuală a acestuia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul T. S. G., cu domiciliul ales în București, sector 4, .. 9, ., ., împotriva sentinței civile nr. 949 din data de 03 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Obligă apelantul la plata către intimată a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 17 februarie 2015.
Președinte, P. M. | Judecător, A. B. | |
Grefier, G. O. |
Red. P.M./Dact. P.M.
18.02.2015/2 ex.
Judecător fond: G. B.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 160/2015. Tribunalul MUREŞ | Obligaţie de a face. Decizia nr. 24/2015. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
