Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 452/2012. Tribunalul NEAMŢ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 452/2012 pronunțată de Tribunalul NEAMŢ la data de 21-03-2012 în dosarul nr. 452/C
Dosar nr._ despăgubiri Legea nr.221/2009
ROMÂNIA
TRIBUNALUL N.
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 21 martie 2012
SENTINȚA CIVILĂ NR.452/C/2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – D. M. - judecător
N. U. – grefier
Pe rol se află în curs de soluționare acțiunea civilă formulată de reclamantul I. V., domiciliat în com. Secuieni, ., în contradictoriu cu pârâtul S. român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 14 martie 2012, prezența și susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, și în care s-a dispus amânarea pronunțării pentru astăzi, 21 martie 2012, când;
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
P. cererea formulată la data de 18.05.2010 și înregistrată la această instanță sub nr._, reclamantul I. V. a chemat în judecată pe pârâtul S. român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 EUR, cu titlu de prejudiciu moral suferit de tatăl său, I. V. V..
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, cu privire la situația de fapt, că, în baza Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950, organele fostei securități au luat măsura administrativă a internării tatălui său în unitate și colonie de muncă pe o perioada de 24 de luni, începând cu data de 25 martie 1952, și că, potrivit fișei matricole penale, aflat în stare de arest, acesta a fost dus inițial în colonia de muncă Popești‑Leordeni, iar ulterior a fost transferat în lagărul Borzești, motivul detenției constituindu‑l atitudinea ostilă față de măsurile sociale și economice luate de regimul comunist, în concret, fiind vorba de constituirea gospodăriile agricole comunale (G.A.C.), nemulțumirea sa fiind cu atât mai mare, cu cât, una dintre cele doua case pe care le deținea în proprietate în anul 1952, în satul B., din ., fusese trecută în proprietatea statului în mod abuziv și fără niciun titlu, fiind folosită de personalul detașat în scopul înfăptuirii colectivizării.
Reclamantul a mai arătat că suferințele fizice cauzate de regimul de detenție și stigmatul de „instigator“, de „luptător împotriva clasei muncitoare“, de „chiabur“, i-au adus tatălui său grave prejudicii morale, deși, rănit fiind în al Doilea Război Mondial, el era invalid de război, și că își amintește cum acesta îi povestea că deținuții erau obligați să muncească desculți pe timp de iarnă, singurul lui ajutor venind de la o mătușă care, după tăierea porcului, îi usca pielea și i‑o trimitea pentru a-și înveli picioarele, în loc de încălțăminte. Că, de asemenea, deținuții erau constant bătuți la tălpi, că li se umflau atât de tare picioarele în cizme, încât nu și le mai puteau scoate, iar de atâta bătaie, mergeau în genunchi.
Reclamantul a calificat drept cutremurător faptul că istorisirile tatălui său despre perioada de detenție, pe care el, copil fiind, le‑a perceput mai curând ca pe niște povești urate, întrucât nu le înțelegea sensul, se regăsesc acum în pagini de rapoarte.
A mai susținut reclamantul că, în timpul celor 24 de luni de internare (eliberarea realizându-se la 25 martie 1954, conform aceleiași fișe matricole), tatăl său a fost privat de posibilitatea de a obține venituri care să asigure cele necesare traiului, atât pentru sine, cât și pentru familia sa, la data arestului el având în întreținere 4 copii minori.
Față de situația de fapt prezentată, reclamantul a cerut instanței să constate că autorului său i‑au fost încălcate drepturi și libertăți fundamentale, astfel cum acestea sunt reglementate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată de Protocolul nr. 11 și însoțită de Protocolul adițional și de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12* și 13, în vederea garantării respectării lor. În acest sens reclamantul a enumerat mai multe articole.
- Articolul3 privind Interzicerea torturii: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante“.
- Articolul 4 – Interzicerea sclaviei și a muncii forțate:„1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“.
- Articolul 5 – Dreptul la libertate și la siguranță:
1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.
În cauză nu sunt aplicabile excepțiile prevăzute în cuprinsul art. 5, care să justifice lipsirea de libertate.
S-au încălcat, de asemenea, prevederile art. 5 alin. (3), prin aceea că pedeapsa a fost dispusă de MAI,și nicidecum de un judecător.
„Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere“.
Procedându-se la luarea unei masuri administrative împotriva tatălui său, au fost încălcate și prevederile art. 6 referitoare la „Dreptul la un proces echitabil“, astfel cum aceste garanții sunt reglementate la art. 6 alin. (2)și (3).
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a.să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b.să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c.să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d.să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e.să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere“.
3.Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.
4.Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații“.
A arătat reclamantul că, așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție într-o cauză similară – decizia nr. 148 din 15 ianuarie 2008, dosar nr._/3/2006 – „...prin condamnarea suferită s-au cauzat persoanei prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea și sursele de venit.
Situația în care a fost plasat reclamantul l-a împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor sale“.
Întemeindu‑și în drept pretențiile pe dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, precum si pe dispozițiile art. 5 pct. 4 și 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul a solicitat admiterea acțiunii, precizând că înțelege sa se folosească în dovedirea temeiniciei acesteia de proba cu înscrisuri și de martori.
La data de 8.06.2010 (înainte de primul termen de judecată, stabilit pentru 16.06.2010), reclamantul a depus la dosar o cerere de modificare (în fapt, de completare) a obiectului cererii de acordare despăgubiri,prin care a arătat că solicită repararea atât a prejudiciului moral, cât și a celui material suferit de tatăl său, ca urmare a masurilor de prigonire socială luate de regimul comunist împotriva acestuia. Precizând că suma despăgubirilor materiale și morale este în cuantum de 400.000 EUR, reclamantul a arătat că prejudiciul material derivă din trecerea în proprietatea statului, fără niciun titlu, a unei case situate în satul B., ., construita în anul 1933, casă ce a aparținut tatălui său și care a fost folosită ulterior de zeloșii membri de partid, ca centru (sediu) al unei gospodării agricole comunale, tocmai refuzul autorului său de a‑și ceda proprietatea, constituind motivul trimiterii acestuia la muncă silnică,în scop de „reeducare“.
Întrucât, timp de mai multe termene de judecată, reclamantul nu a reușit să intre în posesia înscrisurilor vechi de proprietate care să probeze daunele materiale solicitate, la termenul din 14.03.2012, la cererea acestuia și cu toată opoziția reprezentantului legal al pârâtului, instanța a dispus disjungerea celui de‑al doilea capăt de cerere din acțiunea completată, care nu se afla în stare de judecată și urma să formeze obiectul unui nou dosar.Ca atare, cererea prin care reclamantul a solicitat despăgubiri materiale de pe urma defunctului I. V. V. a fost înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 4.03.2012, sub nr._, și a primit termen de judecată la 9.05.2012.
În ceea ce privește daunele morale pretinse de reclamant, prin întâmpinarea formulată pentru termenul din 16.06.2010, Direcția Generala a Finanțelor Publice N., persoană juridică subordonată Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant legal al pârâtului S. român, a făcut apărările și susținerile prezentate în continuare.
1.Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reglementează două situații juridice distincte, așa cum rezultă din însăși titulatura, respectiv condamnările cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter politic. Prima, fie are la bază o hotărâre de condamnare penală politică pe baza unor texte de lege special prevăzute de lege, cărora legea le conferă de drept caracter politic, fie constatarea de către instanță a caracterului politic; cea de-a doua categorie, vizează măsuri administrative cu caracter politic reglementate expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009 sau al căror caracter politic se constată de către instanță.
Art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevede:
,,(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a)acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
b)acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
c)repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară“.
Din analiza acestui text de lege, reiese că despăgubirile cu titlu de daune morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. De aceea, în cauză trebuie considerată neîntemeiată și respinsă ca atare acțiunea prin care reclamantul cere obligarea Statului român la plata de daune morale în sumă de 400.000 euro, pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii administrative a internării într‑o colonie de muncă luată cu privire la autorul său, I. V. V..
2. Pentru situația în care instanța va constata caracterul politic al măsurii administrative în discuție, pârâtul a arătat că sunt de necontestat suferințele autorului reclamantului ca urmare a aplicării acesteia, dar că, totuși, cuantumul solicitat este exagerat de mare, dacă se au în vedere și următoarele aspecte:
-despăgubirile sunt solicitate de reclamant în calitate de descendent gradul I, deci autorul reclamantului, care a suferit prejudiciul direct al internării într‑o colonie de muncă, nu mai poate beneficia de repararea pagubei printr-un echivalent bănesc;
-în practica judiciară, pentru o condamnare de 13 ani, executați, și degradare civica 7 ani, celui care a efectuat cererea în nume propriu (în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală, când nu se punea problema unui număr atât de mare de cazuri de condamnări și masuri administrative cu caracter politic), i‑au fost acordate despăgubiri în suma de 300.000 euro(sentința civilă nr._ a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă);
Pârâtul și‑a exprimat opinia că instanța de judecată trebuie să se orienteze spre o sumă rezonabilă, ținând cont, desigur, de suferințele celor care au făcut obiectul aplicării în mod nelegal a măsurii administrative, de consecințele acestui fapt în contextul vremurilor respective, dar și de veniturile modeste ale majorității populației din tara noastră, astfel încât despăgubirea să constituie,cu adevărat, o reparație pentru cei îndreptățiți,și nu o îmbogățire fără just temei, situație care ar transforma, în ochii opiniei publice, victima unui abuz,în beneficiarul unei șanse.
Chiar dacă legea sau jurisprudența nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale, în această materie, principiul refacerii integrale și repunerii pârtilor în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condițiile de viața mai confortabile, de a găsi anumite satisfacții de ordin moral în suma primită spre despăgubire, care sa înlocuiască valoarea de care a fost privată, dar care nu poate fi confundată nici cu o „amendă excesivă“, și nici cu o îmbogățire fără just temei a persoanei vătămate. Despăgubirea trebuie să fie justă și raportată la valorile încălcate, ea având caracter reparator (decizia civilă nr. 83/2006 a Curții de Apel Bacău).
Această reparație a prejudiciilor suferite în vechiul regim intervine la un interval foarte mare de timp de la data producerii lor(fără ca ele să fi fost șterse sau atenuate de timp), urmând ca ea să fie suportată tot de către S. român, dar,în mod indirect, de către o generație care nu a contribuit sub nicio formă la producerea acestor prejudicii (nemaiexistând posibilitatea ca aceste despăgubiri să fie recuperate de la cei care au dispus măsurile cu caracter politic).
Adăugând acestor considerente și pe cel legat de numărul foarte mare al celor care au suportat rigorile și ororile regimului comunist și care sunt îndreptățiți a solicita despăgubiri (ei sau urmașii lor), pârâtul a susținut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi acordate în cauză, ar trebui avut în vedere și faptul că toate condamnările și măsurile administrative cu caracter politic la care face trimitere Legea nr. 221/2009au avut loc în contextul unui regim comunist, totalitarist și al legislației ce guverna acele vremuri, regim care a putut fi schimbat doar prin revoluția din 1989.
Pentru motivele expuse, pârâtul a arătat că, în ceea ce îl privește pe reclamantul în cauză, acordarea unor despăgubiri în cuantum de 400.000 euro nu se justifică și, de aceea, a solicitat instanței să aprecieze cuantumul lor corelativ cu prejudiciul suferit, în așa fel încât să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză.
Ulterior, pe parcursul soluționării procesului, pârâtul a revenit cu mai multe precizări și completări ale întâmpinării inițiale, determinate, în mod obiectiv, fie de unele modificări legislative aduse ale normei juridice invocate în cauză drept temei legal, fie unor decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional, fie de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, prin precizările din 8.09.2010, Direcția Generală a Finanțelor Publice N. a solicitat, pentru pârâtul S. român, aplicarea în cauză a O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, care prevede, la art. II, că dispozițiile sale se aplică și proceselor și cererilor în materie de Legea nr. 221/2009 pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, până la data intrării ei în vigoare, deci și prezentului litigiu.
Cum art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221, astfel cum a fost modificat prin ordonanță, stabilește că: ,,(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
,,a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-2 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea“, rezultă că, în cauză, nu se pot acorda despăgubiri în cuantum mai mare de 5.000 de euro, cererea pentru acordarea unor despăgubiri peste acest plafon fiind inadmisibilă.
Apoi, la 23.02.2011, pârâtul a invocat faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în baza cărora a fost formulată acțiunea pentru acordarea de daune morale, au fost declarate neconstituționale, prin decizia nr. 1358 din 21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța de judecată trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție, însăși Curtea arătând, în practica sa judiciară, că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.
Dată fiind declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, și reclamantul, la rândul său, a adus precizări acțiunii introductive, susținând că decizia Curții Constituționale nu privește și dosarul lui, întrucât legea specială menționată a instituit dreptul la despăgubire în sens de drept substanțial, iar cererea de despăgubire a fost înregistrată pe rolul instanței anterior admiterii excepției. Cum,în cauză, nu este vorba de norme de drept procesual, ci de unele de drept substanțial (potrivit art. 1 din Codul civil, legea dispune pentru viitor, ea n-are putere retroactiva), nu operează principiul retroactivității legii, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului.
A subliniat reclamantul că, astfel cum arată în deciziile sale nr. 494/2005 și 584/2006, „Curtea Constituțională ... nu este învestită cu verificarea constituționalității aplicării sau interpretării normelor, ci numai cu atribuția comparării normelor de reglementare primară (cuprinse în legi și în actele juridice echivalente cu legea, precum cele rezultate din delegarea legislativă) cu cele ale legii fundamentale “, aceeași Curte reținând, în decizia nr. 838 din 27.05.2009, că „efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor...“.
Un argument în plus în susținerea punctului său de vedere legat de problema de drept în discuție a fost găsit de reclamant în chiar considerentele deciziei nr. 1354 din 20.10.2010, în care se reține, printre altele, că, „la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81)“.
Mai mult, neretroactivitatea legii este un factor de stabilitate a circuitului civil, aplicarea legii civile noi asupra trecutului fiind de natură a genera nesiguranța circuitului civil și a crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept, astfel că dreptul la despăgubire al defunctului I. V. pentru prejudiciile cauzate de statul român prin condamnarea sa politică subzistă, reglementarea specială fiind dată tocmai de Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1) lit. a), iar actul normativ trebuie interpretat în sensul că acesta este edictat pentru a produce efecte juridice și nu pentru a nu produce niciun efect.
Reclamantul a susținut și că, prin reglementarea conținută în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. a), s-a prevăzut dreptul la despăgubire, speranță legitimă a persoanelor care îndeplineau condițiile impuse de legiuitor, iar speranța legitima, astfel cum a fost definită atât de Curte, prin prisma controlului de constituționalitate efectuat înainte de promulgarea legii, cât și, mai ales, prin soluțiile definitive și irevocabile pronunțate în aceasta materie, constituie bun, motiv pentru care a stăruit în admiterea cererii de despăgubiri formulate și obligarea Statului român la plata de despăgubiri morale în sumă de 400.000 EUR.
În cauză, au fost administrate ambele probe solicitate de către reclamant, respectiv proba cu înscrisuri – dintre care, unele depuse la dosar de reclamant, iar altele, comunicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, la solicitarea instanței – și proba testimonială, în cadrul căreia, la termenul din 8.09.2010, au fost audiați martorii C. G. și G. G., ale căror depoziții au fost consemnate în procesele‑verbale aflate la filele 50 și 51 din dosar.
Raportând situația de fapt care reiese din coroborarea probelor administrate la normele juridice invocate în cauză drept temei legal, tribunalul constată că este neîntemeiată acțiunea prin care reclamantul a solicitat să fie despăgubit de pârâtul S. român pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său și de membrii familiei acestuia, în timpul regimului de dictatură comunistă.
În fapt, astfel cum reiese din propria „Declarație autobiografică“, dată la 31.03.1951 în fața unui reprezentant al organelor de securitate (filele 151‑153), coroborată și cu alte înscrisuri din dosar, numitul I. V. V. (decedat la data de 19.08.1981), tatăl reclamantului, a participat pe front, în cel de‑al Doilea Război Mondial, fiind demobilizat la data de 20 noiembrie 1941, cu invaliditate la mâna stângă. După revenirea în localitatea de domiciliu, satul B., din ., s‑a ocupat de agricultură și de activitatea de cârciumar, în cârciuma pe care și‑a construit‑o în anul 1943, până la momentul în care a fost reținut.
Cum este unanim știut, instaurarea primului guvern controlat de comuniști sub conducerea lui P. G. la 6 martie 1945 a însemnat luarea sub control a puterii executive (guvernul) de către comuniști, care au guvernat prin teroare, instituțiile de represiune fiind create după modelul celor sovietice: securitatea (poliția politică), miliția (forța de impunere și apărare a ordinii publice), justiția (judecătorii și procurorii) și armata, lagărele de munca.
Încă din primul moment, regimul dictatorial comunist a urmărit distrugerea partidelor democratice (P.N.L., P.N.Ț. si P.S.D.). Astfel,în anul 1947 a fost declanșat un proces împotriva conducătorilor Partidului Național Țărănist (I. M., I. M.), sub acuzația de trădare și complot împotriva ordinii de stat, finalizat cu arestarea și condamnarea la ani grei de închisoare a acestora, urmat de desființarea partidului, persecutarea și arestarea de către comuniști a membrilor și simpatizanților acestuia.
În contextul existent, în evidențele organelor de represiune ale vremii, tatăl reclamantului figura ca având originea socială de țăran mijlocaș, încadrat în categoria socială chiabură, care „în trecut a făcut politică țărănistă“ și, încă din anul 1943, a exploatat țărănimea muncitoare, folosind brațe de muncă pentru a‑i munci pământul, fără a le da drepturile cuvenite pentru munca depusă (acuzație adusă de S. G., consăteanul său), I. V. V. a fost înscris în Tabelul chiaburilor identificați la începutul anilor ’50 în . și a fost cercetat informativ. În luna august 1951, la domiciliul său s‑au deplasat reprezentanți ai organelor locale de stat, care i‑au solicitat să cedeze de bunăvoie localul (cârciuma), pentru a lua ființă cooperativa (gospodăria agricolă de producție), dar așa cum este reținut în referatul final (fila 9), „chiaburul I. V. a refuzat categoric acest lucru, având, totodată, o atitudine îndrăzneață și amenințătoare față de organele de stat“.
În cuprinsul aceluiași referat, sublocotenentul de securitate carel‑a întocmit menționează că, deși cel cercetat nu recunoaște faptele de care se face vinovat, acelea de a instiga țărănimea de a nu se înscrie în G.A.C. și de a lansa zvonuri falsa și alarmiste cu privire la un nou război și la venirea americanilor, ele sunt confirmate de declarațiilor mai multor cetățeni și dovedesc că este un element înrăit și dușmănos regimului „democratic“ proaspăt instaurat. De altfel, și în alte diferite acte (referate, procese‑verbale, adrese), întocmite în faza cercetărilor efectuate în scopul expres ca numitului I. V. să i se întocmească un „dosar de justiție“, sunt făcute următoarele afirmații: „Chiaburul I. V. V. este un element dușmănos și periculos regimului actual, ținând sub influența sa țăranii săraci și mijlocași din acel . G.A.C.- ului, regimului de democrație populară, Partidului Muncitoresc R., cât și conta păcii, aducând elogii americanilor și englezilor care, după afirmațiile sale, vor scăpa lumea de comuniști, prin războiul pe care‑l vor duce contra țărilor de democrație populară și a Uniunii Sovietice“.
Urmare propunerii inițiale a anchetatorului, aceea de trimitere a tatălui reclamantului în justiție, la Legea pentru Apărarea Păcii, M.A.I. –Regiunea Bacău a Direcției Generale a Securității Statului a emis Ordinul nr. 8/_/24.03.1952, în baza căruia, la data de 25 martie 1952, Secția raională R. a Securității Statului a procedat la arestarea lui I., în dosarul de anchetă nr. 1642. Cu toate acestea, prin referatul cuprinzând rezultatul cercetărilor efectuate în cazul lui I. V. se conchide că „din materialul existent la dosar nu sunt suficiente probe pentru a fi deferit justiției“ și se propune încadrarea lui în U.M. (unitate de muncă) pe timp de 24 luni, astfel că, prin Decizia nr. 294 din 29.04.1952 a Ministerului Afacerilor Interne, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 6/14.01.1950 al Prezidiului fostei M. Adunări Naționale (de creare a lagărelor de muncă forțată, numite în timp unități, colonii și batalioane, în funcție de tipul de organizare), autorul reclamantului a fost trimis în colonie de muncă pentru 24 de luni, adică până la 25 martie 1954.
De altfel, tatăl reclamantului nu a reprezentat câtuși de puțin o excepție a practicii organelor de securitate din acea perioadă, întrucât, așa cum s‑a arătat nu numai în Raportul Final din 2006 al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în numeroase cazuri, ofițerii Securității nu reușeau, cu toate eforturile, să adune dovezi pentru condamnarea celor suspectați prin simpla lor apartenență la categorii sociale socotite „dușmănoase“, motiv pentru care, fiindcă împotriva acestora nu puteau fi luate măsuri represive întemeiate pe dispozițiile Codului penal sau ale unor legi speciale, iar deportarea și fixarea domiciliului obligatoriu erau considerate a nu anihila potențialul pericol reprezentat de persoanele respective, s‑a trecut la elaborarea unui complex de legi cu caracter secret care să reglementeze un nou tip de detenție, pentru care nu era necesară pronunțarea unei sentințe penale: trimiterea într‑o unitate de muncă, acestea constituind instrumente „pentru reeducarea elementelor dușmănoase R.P.R. și în vederea pregătirii și încadrării lor pentru viața socială în condițiunile democrației sociale și construirii socialismului“.
Abuzurile grave petrecute în unitățile și coloniile de muncă, în ceea ce privește regimul de detenție, alimentar și de asistență socială, condițiile de muncă barbare, greu de suportat, epuizante, la care se adăugau cruzimile absurde pe care oamenii le‑au îndurat sau la care au fost martori, în cel mai bun caz, i‑au marcat pentru tot restul vieții, dacă nu le cauzau o moarte mult prea timpurie și nemeritată. Aspecte legate de această situație sunt cunoscute detaliat și greu de descris în cuvinte, astfel că nu pot fi câtuși de puțin puse sub semnul îndoielii nu numai suferințele fizice și psihice la care a fost supus tatăl reclamantului (care, la momentul arestării avea patru fetițe, cu vârste cuprinse între 13 ani și două luni), în perioada celor doi ani de detenție executați prin muncă silnică, ci și consecințele respectivei perioade, amprentele puse pe viața sa ulterioară și a întregii familii, din toate punctele de vedere. De altfel, la dosar există suficiente înscrisuri eliberate de CNSAS la solicitarea reclamantului și chiar a instanței, din care reiese că, după eliberare, tatăl reclamantului a făcut obiectul unei neîntrerupte urmăriri și informări a serviciilor de securitate, așa‑numitele „surse“ folosite în acest scop făcând parte, nu o dată, din cercul celor apropiați, în care el mai avea oarecare încredere.
Tribunalul constată că arestarea și trimiterea lui I. V. V., la 25 martie 1952 (în ziua când împlinea 43 ani), pentru 24 de luni, într‑o unitate de muncă forțată, constituie, potrivit art. 3 lit. a), o măsură administrativă cu caracter politic, textul de lege indicat prevăzând expres că reprezintă o astfel de măsură și cea luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect, printre altele, internarea în unități și colonii de muncă, întemeiată pe Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950. De asemenea, prejudiciul moral suferit de cel supus la această măsură, pe perioada cât ea a durat, dar și ulterior, pentru întreaga viață, este de necontestat și greu de descris în cuvinte. Cu toate acestea, la momentul de față, S. român nu îi poate repara reclamantului prejudiciul moral suferit în calitate de moștenitor legal al celui care a fost supus în mod direct respectivei măsuri abuzive cu caracter politic, deoarece, cum corect a susținut și reprezentantul legal al pârâtului, textul de lege avut în vedere la promovarea acțiunii a fost declarat neconstituțional și, mai mult, la data de 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12/2011 a Secțiilor Unite, că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial“.
Curtea Constituțională a reținut prin decizia menționată, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este, nu atât repararea prejudiciului suferit prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
De asemenea, s-a reținut că nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statutului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative: Decretul‑Lege nr.118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Dar nici noile temeiuri legale invocate prin precizările la acțiune nu sunt de natură a face posibilă admiterea acesteia, deoarece, în primul rând, nu pot fi acordate despăgubiri morale doar în baza normelor comunitare europene, în lipsa unei reglementări similare din dreptul intern, și în al doilea – dar, nu și în ultimul –, rând, nu poate fi constatată o încălcare a dispozițiilor CEDO realizată prin fapte anterioare ratificării acesteia, Curtea Europeană statuând în mod constant că, prin Convenție, nu pot fi impuse statelor contractante obligații specifice de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte ca ele să o fi ratificat(ex. cauza Kopecky împotriva Slovaciei), ceea ce, în România, s-a realizat prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994 și intrată în vigoare trei zile mai târziu, conform art. 78 din Constituția României, republicată.
Acest principiu se regăsește și în art. 148 alin. (2) din Constituția României: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare“. În lumina acelorași raționamente și dispoziții normative, în cauză nu se poate face nici aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală republicată, conform căruia „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile“, text care este reluat, aproape integral, în art. 4 alin. (2) din Noul Cod Civil.
Consecință a considerentelor de fapt și de drept mai sus arătate, acțiunea reclamantului urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca nefondată acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare formulată de reclamantul I. V., domiciliat în comuna Secuieni, ., împotriva pârâtului S. român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în mun. București, ., sector.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicat.
Pronunțată în ședință publică, azi 21.03.2012.
PREȘEDINTE, GREFIER,
D. M. N. U.
Red. și tehnored. D.M./31.01.2013
Primit la tehnored. N.U./06.02.2013
Ex.4
| ← Pretenţii. Decizia nr. 435/2012. Tribunalul NEAMŢ | Fond funciar. Decizia nr. 455/2012. Tribunalul NEAMŢ → |
|---|
