Uzucapiune. Decizia nr. 151/2015. Tribunalul NEAMŢ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 151/2015 pronunțată de Tribunalul NEAMŢ la data de 31-03-2015 în dosarul nr. 151/RC
Dosar nr._ uzucapiune
operator de date cu caracter personal - cod 3074
ROMÂNIA
TRIBUNALUL N.
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 31.03.2015
DECIZIA CIVILĂ NR.151/RC
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE | - E. O. | - judecător |
- B. G. | - judecător | |
- C. M. | - judecător | |
- L. R. | - grefier |
Pe rol se află în curs de soluționare recursul declarat de reclamanta B. M., domiciliată în comuna D., ., împotriva sentinței civile nr. 3220/3.10.2014 a Judecătoriei Piatra-N., în contradictoriu cuintimata-pârâtă ..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns recurenta-reclamantă B. M., asistată de avocat substituent M. A., cu delegația de substituire nr._/2015 dată de avocatul titular M. A., lipsă fiind intimata-pârâtă ..
S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
- obiectul cauzei este uzucapiune;
- cererea se află la primul termen de judecată;
- procedura de citare este legal îndeplinită;
- recurenta-reclamantă B. M. a depus la dosar, prin compartimentul arhivă al instanței, la data de 23.03.2015, originalul chitanței nr. 3680 din 23.03.2015, reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 118 lei;
- intimata-pârâtă ., a depus la dosar, prin compartimentul arhivă al instanței, la data de 27.03.2015, cererea prin care a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Președintele completului de judecată constată că recursul ce face obiectul prezentei cauze, aflat la primul termen de judecată, a fost formulat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de lege, fiind achitată taxa judiciară de timbru și că, potrivit art. 1591 alin. 4 Cod procedură civilă, modificat prin Legea nr. 202/2010, Tribunalul N. este competent general, material și teritorial pentru a soluționa cauza în raport de art.2 pct.3 Cod procedură civilă.
Avocat substituent M. A., pentru recurenta-reclamantă B. M., depune la dosar, în copie, chitanța reprezentând dovada achitării impozitului pentru teren intravilan pentru anul 2015 și contractul de arendare nr. 18/11.01.2010 încheiat între . și B. P. I..
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și alte probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor.
Avocat substituent M. A., pentru recurenta-reclamantă B. M., solicită admiterea recursului, casarea sentinței și reținerea cauzei spre rejudecare, urmând a fi admisă acțiunea. Instanța de fond a dat o hotărâre nelegală, întrucât a reținut că singura cale pe care ar fi avut-o reclamanta era cea a procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991, modificată ulterior, însă, în speță situația este una atipică, suprafața de 11.600 mp nu a intrat în C.A.P. și nu a fost cooperativizată, astfel că nu a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate, pentru a fi urmată calea prevăzută de Legea nr. 18/1991. Așa cum a rezultat din depozițiile martorilor, reclamanta a stăpânit această suprafață de teren din anul 1966, întrucât acasă nu a avut grădină niciodată și a exploatat această suprafață de teren ca fiind grădină, chiar dacă se afla în extravilan, distanța dintre casă și teren fiind extrem de mică. Menționează că în această situație nu ar fi putut uza calea prevăzută de Legea nr. 18/1991 și, deși a formulat cerere potrivit Legii nr. 247/2005, aceasta a fost respinsă tocmai pentru că nu a înscris suprafața de teren în C.A.P. Susține că zona a fost cooperativizată, dar această suprafață nu a ieșit niciodată din stăpânirea recurentei reclamante. Solicită admiterea recursului, casarea sentinței, admiterea cererii, întrucât prin efectul uzucapiunii a devenit proprietară asupra suprafeței de 11.600mp, fără cheltuieli de judecată.
Instanța, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr. 3220 pronunțată la data de 3.10.2014 de Judecătoria Piatra N. a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta B. M. în contradictoriu cu pârâta .. S-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî acestea, prima instanță a reținut că, prin cererea sa, reclamanta a chemat în judecată pârâta ., solicitând constatarea dreptului de proprietate pentru suprafața de aproximativ 11.600 mp teren, situat în extravilanul comunei D., cu următoarele vecinătăți: N-B. V., S-B. G., E-B. V. și C. A. și V-B. P.. A motivat că, din anul 1966 a început să stăpânească terenul menționat și s-a comportat ca un adevărat proprietar, îndeplinindu-și toate obligațiile care rezultă din această calitate, posesia sa fiind continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Având în vedere că sunt îndeplinite dispozițiile art. 1890 Cod civil, reclamanta a solicitat a se constata că este proprietarul terenului, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani. În drept, a invocat aplicarea dispozițiilor art. 1890 cod civil și art. 111 Cod procedură civilă.
În dovedire, a depus la dosar înscrisuri.
P. întâmpinare, pârâta ., a invocat excepția lipsei semnăturii, având în vedere dispozițiile art. 133 al. 1 Cod procedură civilă, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii formulate de reclamantă. A motivat că reclamanta a formulat cerere în temeiul Legii nr. 247/2005, înregistrată sub nr. 65/21.09.2005, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate privată pentru terenul menționat, în calitate de moștenitoare a defunctei B. A..
P. adresa nr. 4539 din 28.12.2005 i s-a solicitat reclamantei să prezinte acte doveditoare de proprietate pentru suprafața solicitată din perioada 1945-1990, lucru care nu s-a întâmplat, astfel încât Comisia Comunală D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a propus-o pentru invalidare, cu motivarea enunțată la poziția 4 din anexa nr. 1 a Hotărârii nr. 5 din 13.04.2006, respectiv că nu s-au prezentat acte doveditoare de proprietate pentru terenul solicitat.
P. adresa nr. 1549 din 14.04.2006 i s-a comunicat reclamantei că cererea a fost invalidată, conform Hotărârii nr. 5/13.04.2006 și că are dreptul de a contesta hotărârea, fapt ce nu s-a întâmplat.
Comisia județeană N. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin hotărârea nr. 4861 din 29.06.2006 a validat hotărârea Comisiei locale, iar prin adresa nr. 2882 din 11.07.2006 a înștiințat petenta că cererea a fost invalidată și că are dreptul să formuleze plângere la Judecătoria Piatra N.. Reclamanta nu a formulat plângere în termen legal, iar prin prezenta acțiune încearcă să obțină suprafața de teren.
Pârâta susține că suprafața de teren, fiind situată în extravilan, a fost cooperativizată până în anul 1990 și, prin urmare, reclamanta nu putea să stăpânească în mod continuu, neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar.
În dovedire, pârâta a depus la dosar înscrisuri.
În ședința publică din data de 12.04.2013, prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția lipsei semnăturii invocată de către pârâtă, având în vedere că cererea introductivă a fost semnată de reclamantă.
În temeiul art. 129 al. 5 Cod procedură civilă, instanța a dispus administrarea probei cu înscrisuri, iar pentru reclamantă și proba testimonială și proba cu expertiză tehnică topografică.
Analizând actele dosarului, precum și susținerile părților, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, terenul în suprafață totală de 11.600 mp (compus din 8.392 mp-teren arabil și 3208 mp-teren pășune), situat în . cu vecinătățile la N-B. V. V., E-pârâul Bălușești, S-B. E. C. și V-drum exploatare, este situat în extravilan, se află în zona cooperativizată, fiind înscris la poziția nr. 6 din tabelul de parcelare al tarlalei I. U., ca teren aflat la dispoziția Comisiei locale D., fiind deținut de către reclamantă.
P. Hotărârea nr. 5/13.04.2006 emisă de Comisia locală D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a fost propusă spre invalidare cererea reclamantei, înregistrată sub nr. 65, privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1,42 ha, situat în tarlaua I. U., deoarece nu a făcut dovada proprietății, neprezentând actele doveditoare, conform Legii nr. 247/2005.
P. Hotărârea nr. 4861/29.06.2006 emisă de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor s-a validat Hotărârea nr. 5/13.04.2006 emisă de Comisia locală D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
În drept, având în vedere modificările legislative intervenite, în considerarea dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora pentru cazurile în care posesia a început înainte de . Codului civil, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei, s-a apreciat că litigiului dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile art. 645 Cod civil din 1864, conform cărora uzucapiunea reprezintă un mod originar de dobândire a proprietății și, în același timp, o sancțiune împotriva adevăratului proprietar.
Astfel, din interpretarea art. 1890 și următoarele Cod civil rezultă că acțiunea în uzucapiune este acțiunea prin care posesorul invocă prescripția achizitivă împotriva adevăratului proprietar. Ca mod de dobândire a proprietății, uzucapiunea se fundamentează pe faptul posesiei îndelungate a imobilului aflat în circuitul civil. Pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să fie exercitată în anumite condiții expres prevăzute de art. 1847 Cod civil.
Invocându-se uzucapiunea de 30 de ani, prima instanță a analizat îndeplinirea celor două condiții cumulativ prevăzute de art. 1890 Cod civil și anume: posesia să fi fost exercitată timp de 30 de ani, fiind irelevant dacă uzucapantul au fost de bună sau de rea-credință, respectiv să se exercite o posesie utilă.
Potrivit dispozițiilor art. 1847 Cod civil 1864: „Ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.”
În privința celei dintâi condiții, posesia exercitată de către reclamanta B. M. asupra terenului în suprafață de 11.600 mp ce face obiectul cauzei a fost o posesie utilă, publică și sub nume de proprietar începând cu data de la care proprietarul (ori succesorii acestora) puteau efectua demersurile necesare redobândirii proprietății asupra bunului lor, respectiv din anul 1990, până la această dată posesia exercitată de către reclamantă nefiind exercitată sub nume de proprietar.
Deși din declarațiile martorilor B. E. și C. M. rezultă că reclamanta a folosit terenul din anul 1966, posesia exercitată de aceasta nu a fost una utilă.
Chiar dacă reclamanta a stăpânit, în fapt, terenul și în perioada cooperativizării, regimul juridic aplicabil este tot cel prevăzut de Legea nr. 18/1991, iar recunoașterea dreptului este supusă din punct de vedere procedural dispozițiilor de excepție prevăzute de legile fondului funciar, care se aplică prioritar față de cele cu un caracter general, privite ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.
De altfel, reclamanta invocă posesia utilă „începând cu anul 1966” până în prezent și, față de această perioadă a stăpânirii, se constată că regimul juridic al terenurilor era reglementat de Constituția din anul 1965 și, ulterior, de Legea nr. 18/1991 republicată și de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Potrivit Constituției României din anul 1965, erau recunoscute trei forme ale dreptului de proprietate, respectiv: dreptul de proprietate socialistă de stat, dreptul de proprietate cooperatistă și dreptul de proprietate personală – art. 6 și art. 36 al. 1.
Dreptul de proprietate cooperatistă prezenta următoarele caractere juridice: caracter absolut, caracter exclusiv, caracter inalienabil și caracter imprescriptibil. P. caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate se înțelegea posibilitatea organizațiilor cooperatiste de a formula oricând acțiunea în revendicare, deoarece aceasta este imprescriptibilă, precum și imposibilitatea ca terenurilor proprietate cooperatistă să fie dobândite prin prescripția achizitivă, respectiv prin uzucapiune.
Față de aceste prevederi, reclamanta nu putea uzucapa suprafața de teren în litigiu, chiar și în absența unei cereri de reconstituire, în condițiile în care, în raport de prevederile legale în vigoare, se constată că prescripția achizitivă, indiferent de durată, poate fi opusă doar acelor proprietari ale căror terenuri se află în domeniul privat, respectiv persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ teritoriale.
Astfel, chiar dacă s-ar admite posibilitatea exercitării directe a acțiunii în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, având în vedere că domeniul privat a fost reglementat pentru prima dată prin Legea 18/1991, un eventual termen de prescripție ar putea începe să curgă după această dată, termen care oricum nu este împlinit în cauză (față de data promovării cererii – 15.01.2013). De altfel, legiuitorul a înțeles să acorde foștilor proprietari deposedați beneficiul unui nou termen pentru formularea cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, prin adoptarea Legii nr. 247/2005, stabilind ca termen de decădere din dreptul de a mai formula astfel de cereri, respectiv până la data de 30.11.2005, de la care începe să curgă un eventual termen de prescripție împotriva foștilor proprietari.
Întrucât de la data începerii curgerii termenului prescripției achizitive până la data soluționării prezentei acțiuni civile nu s-a împlinit termenul prevăzut de art. 1890 Cod civil, prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă având ca obiect constatare drept de proprietate.
Cu privire la admisibilitatea unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, întemeiată pe dispozițiile art. 1846, art. 1854 din Codul civil 1864, instanța de fond a apreciat că, odată cu . Legii nr. 18/1991, pentru toate terenurile ce intră sub incidența acestui act normativ, astfel cum sunt determinate în art. 2, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură a bunului (sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent) doar în condițiile acestei legi.
Astfel, existând două categorii de norme juridice ce reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate asupra imobilelor cooperativizate, prevăzute, pe de-o parte de dreptul comun (art. 1846 și urm. din Codul Civil) și pe de altă parte de legea specială, prevalează normele cu caracter special ale Legii nr. 18/1991, care constituie o lege de reparație și cuprinde dispoziții derogatorii de la dreptul comun.
Or, Legea nr. 18/1991 reprezintă un act normativ special, care reglementează toate situațiile referitoare la fondul funciar și implică o procedură specială pentru obținerea în natură a terenurilor ce cad sub incidența sa. Nu se poate susține astfel că fostului proprietar sau succesorilor acestora (în fapt sau în drept), li se limitează accesul la justiție în ceea ce privește valorificarea intenției de obținere a bunului, atât timp cât instanța cenzurează în cadrul căilor de atac exercitate hotărârile Comisiei locale și cele ale Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată, aceste valorificări trebuind să aibă loc în cadrul prevăzut de Legea nr. 18/1991 și cu condiția urmării procedurii prevăzute de legea specială.
Altfel spus, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de proprietate asupra terenurilor cooperativizate, în categoria cărora se
înscrie și terenul în suprafață de 11.600 mp.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
În speța de față, reclamanta a utilizat procedura specială de recunoaștere a dreptului de proprietate în favoarea sa, cerere care a fost invalidată și nu a contestat în procedura administrativ jurisdicțională și nici în instanță, dispoziția de invalidare. Astfel, reclamanta nu a parcurs procedura prevăzută de lege pentru terenul în litigiu, în baza Legii nr. 18/1991.
P. urmare, doar persoanele care sunt exceptate de la procedura acestui act normativ, cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, precum și cele pentru care Legea nr. 18/1991 nu a reprezentat o cale de acces efectivă la justiție au deschisă calea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun pentru recunoașterea dreptului lor de proprietate.
Astfel, în condițiile în care terenul în litigiu a fost solicitat spre restituire, instanța nu poate face abstracție de regimul special al acestuia, reclamanta trebuind să uzeze de procedura specială.
În temeiul art. 274 Cod de procedură civilă și al principiului disponibilității, s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea în totalitate a acesteia și reținerea cauzei spre rejudecare, cu admiterea cererii așa cum a fost formulată și constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 11.600 mp, situat în extravilanul Comunei D..
A motivat că, prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, s-a identificat această suprafață de teren, aflată în posesia dânsei din anul 1966, compusă din 8392 mp teren arabil și 3208 mp pășune, ce face parte din tarlaua „I. U.", cu nr. topo 138/1005 arabil și 138/1006 pășune. Instanța de fond a apreciat în mod eronat că singura cale ce ar fi trebuit urmată de reclamantă era parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991, apreciind greșit probatoriul administrat în cauză, cu o motivare contradictorie.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că întreaga suprafață de 11.600 mp a fost stăpânită în mod continuu, public, netulburat și neîntrerupt de reclamantă începând din anul 1966, adică mai bine de 50 de ani. În mod greșit instanța a apreciat că acest teren a fost cooperativizat, simpla precizare prin întâmpinarea Comunei D. că terenul se află la dispoziția comisiei, nefiind de natură să formeze convingerea că acest teren a fost cooperativizat. Terenul nu a fost declarat la CAP de autoarea B. A., ci a fost stăpânit în fapt de aceasta și ulterior de recurentă, în calitate de moștenitoare, operând joncțiunea posesiilor în cauză.
Chiar și în situația în care terenul s-ar fi situat într-o zonă cooperativizată, acțiunea în constatarea uzucapiunii este singura cale pe care o are la îndemână. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia VI/2006 că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și Decretul-Lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor respective.
Este greșită și afirmația instanței că domeniul privat a fost reglementat pentru prima dată prin Legea nr. 18/1991 și că un eventual termen de prescripție ar putea începe să curgă după această dată. Astfel, potrivit art. 36 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965,
”Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege.
Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal".
Așadar, și înainte de anul 1990 exista proprietate personală, care putea fi dobândită și prin prescripție achizitivă.
În mod greșit se apreciază că, odată cu . Legii nr. 18/1991, pentru toate terenurile ce intră sub incidența acestui act normativ, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură a bunului doar în condițiile acestei legi. P. acțiunea promovată, nu a cerut restituirea în natură a bunului, întrucât acesta se află deja în posesia sa.
Pentru dânsa, Legea nr. 18/1991 nu a reprezentat o cale de acces efectivă la justiție, așadar are deschisă calea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, pentru recunoașterea dreptului său de proprietate. Faptul că această cale este sau nu una efectivă, poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Consideră că, din perspectiva dispozițiilor art. 1890 și 1847 Cod civil, în raport de probele care confirmă posesia sa neechivocă asupra suprafeței de 11.600 mp teren, se impunea admiterea cererii sale, putându-se prevala chiar și de prerogativa joncțiunii posesiilor, reglementată de art. 1860 Cod civil.
În mod eronat instanța de fond a stabilit că nu a exercitat o posesie utilă asupra terenului, ci o detenție precară. Sunt îndeplinite condițiile dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, chiar dacă zona a fost cooperativizată, posesia exercitată având un caracter util.
În jurisprudență, prin decizia civilă nr. 218/RC/3.03.2010, Tribunalul N. a admis recursul declarat de reclamanți, a modificat în totalitate sentința Judecătoriei Piatra N. și a admis acțiunea civilă, constatând că reclamanții au dobândit în proprietate, prin uzucapiune, suprafața de 350 mp situată în Piatra N., apreciindu-se că suprafața face parte dintr-o suprafață mai mare dobândită de autorul comun, însă stăpânirea de fapt s-a realizat din anul 1951, inițial de autorul reclamanților și ulterior de reclamanți, existând o joncțiune a posesiilor, terenul fiind în continuarea proprietății reclamanților.
În dovedire, recurenta-reclamantă a depus în copie dovada achitării impozitului pentru teren intravilan pentru anul 2015 și contractul de arendare nr. 18/11.01.2010 încheiat între . și B. P. I..
Intimata-pârâtă ., a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa și menținerea sentinței pronunțate de Judecătoria Piatra N..
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate și în raport de întregul complex probator, în considerarea dispozițiilor art. 3041 Cod de procedură civilă, tribunalul reține recursul ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
P. primul motiv de recurs, reclamanta contestă concluzia instanței de fond în sensul că singura cale ce ar fi trebuit urmată de reclamantă era parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991. Reclamanta a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în baza Legii nr. 247/2005, respectiv cererea nr. 65/21.09.2005, aflată în copie la fila 8 fond, ceea ce reprezintă o recunoaștere implicită a faptului că terenul a fost cooperativizat.
Deși recurenta contestă caracterul de teren cooperativizat pentru suprafața de_ mp arabil extravilan, prin expertiza tehnică topografică efectuată în cauză, la fila 69 expertul desemnat arată că ”urmare a verificării în evidențele autorității administrației publice locale, terenul în litigiu, în suprafață de_ mp, se află în zonă cooperativizată. Acesta se află înscris la poziția 6) în tabelul de parcelare al tarlalei I. U., ca teren aflat la dispoziția Comisiei locale D.”.
Zona în care este situat terenul fiind una în întregime cooperativizată, reclamanta și autoarea sa, chiar dacă au folosit terenul, nu au putut exercita o posesie aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii, întrucât posesia nu a fost una utilă, așa cum a reținut în mod corect prima instanță. În perioada de cooperativizare a agriculturii, dreptul de proprietate cooperatistă era imprescriptibil, în sensul că nu se stingea prin neuz, oricât de îndelungată ar fi fost starea de pasivitate a organizației titulare.
Dreptul la acțiune pentru constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune aparține cetățenilor care s-au aflat în zone necooperativizate, or, în speță, . zonă cooperativizată. Faptul că terenul nu a fost declarat în evidențele agricole de autoarea B. A., nu reprezenta un argument pentru a nu epuiza toate procedurile pe care legea specială – a fondului funciar – i le punea reclamantei la îndemână.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii acestora. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans – A. II de Lichtenstein contra Germaniei). Curtea a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere (cauza Golder contra Regatului Unit).
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de proprietate asupra terenurilor cooperativizate. Faptul că acest act normativ prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva hotărârilor Comisiei locale și Comisiei județene legea prevede calea contestației în instanță, asigurând astfel accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementări speciale, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului este efectivă.
Reclamanta nu a contestat, însă, în instanță, hotărârea nr. 4861/29.06.2006 emisă de Comisia județeană N. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, care valida hotărârea Comisiei locale D. de respingere a cererii reclamantei pe motiv că nu face dovada proprietății cu acte doveditoare. Art. 11 din Legea nr. 18/1991 îi dădea titularului cererii posibilitatea de a dovedi care a fost suprafața de teren adusă în cooperativa agricolă de producție atât cu înscrisuri, cât și, în lipsa înscrisurilor, cu orice alte probe, inclusiv declarații de martori. Nu se poate susține că reclamantei i s-a limitat accesul la justiție în ce privește obținerea unui titlu cu privire la bunul în cauză, atât timp cât instanța de judecată era abilitată a cenzura hotărârile comisiilor speciale de fond funciar, procedură pe care, însă, reclamanta nu a înțeles a o mai utiliza, astfel că din acest punct de vedere, argumentele primei instanțe sunt corect reținute.
A mai invocat recurenta că, și în situația în care terenul ar fi fost cooperativizat, acțiunea în constatarea uzucapiunii era admisibilă, făcând referire la cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia IV/2006, într-un recurs în interesul legii privind situația prescripției achizitive și a întreruperii sau nu a posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974. Într-adevăr, Înalta Curte a concluzionat că prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, însă considerentele deciziei în cauză au în vedere a li se recunoaște calitatea de posesori celor care au stăpânit și folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă atât de îndelungată de timp (a se vedea penultimul paragraf al considerentelor), nu și celor care au stăpânit terenuri proprietate cooperatistă, cum este cazul în speța de față.
Recurenta contestată afirmația instanței de fond că domeniul privat a fost reglementat pentru prima dată prin Legea nr. 18/1991, aducând ca un contraargument citarea dispozițiilor art. 36 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965, însă omite a sesiza că textul citat enumeră limitativ ce bunuri puteau constitui obiect al dreptului de proprietate personală, bunuri printre care nu se află decât terenurile pe care se află casa de locuit și gospodăria de pe lângă ea, nu și terenuri extravilane libere de construcții, cum este situația celor_ mp obiect al prezentului litigiu.
În consecință, în mod corect instanța de fond a concluzionat că posesia exercitată de reclamantă și de autoarea sa nu a avut un caracter util, nefiind aptă a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Cât despre referirea finală la un exemplu de practică judiciară, respectiv o decizie pronunțată de Tribunalul N., se reține, mai întâi, că în sistemul de drept român, jurisprudența națională nu reprezintă un izvor de drept, iar în al doilea rând, nu s-a invocat faptul că situația din prezenta speță și cea din speța în care s-a pronunțat decizia invocată ar fi similare. Așa cum s-a arătat, constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu este exclusă de plano, însă datele concrete ale speței sunt cele care determină soluția, având relevanță probatoriul administrat, situația terenului de a fi fost sau nu cooperativizat.
Față de cele expuse, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de procedură civilă, concluzionând asupra legalității și temeiniciei sentinței pronunțate de instanța de fond, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta B. M., domiciliată în comuna D., ., împotriva sentinței civile nr. 3220/3.10.2014 a Judecătoriei Piatra-N., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 31.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
E. O. B. G. și C. M. L. R.
Red.. E. O./28.04.05.2015
Tehnored. L. R./20.05.2015
Ex.2
Fond B. P.
| ← Revendicare imobiliară. Încheierea nr. 09/2015. Tribunalul NEAMŢ | Fond funciar. Decizia nr. 47/2015. Tribunalul NEAMŢ → |
|---|
