Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 934/2014. Tribunalul OLT
| Comentarii |
|
Sentința nr. 934/2014 pronunțată de Tribunalul OLT la data de 24-06-2014 în dosarul nr. 934/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
T. O.
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA NR. 934/2014
Ședința de la 24 iunie 2014
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE M. I. D.
Grefier M. R.
M. Public a fost reprezentat de A. E.–
procuror la P. de pe lângă T. O..
Pe rol, pronunțarea asupra cauzei civile, având ca obiect pretenții – Legea 221/2009, privind pe reclamanta N. M., domiciliată în Slatina, ., județul O., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București – DGFP O., cu sediul în Slatina, ., județul O..
Instanța, constatând că dezbaterile au avut loc în ședința publică din 18 iunie 2014, consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, deliberând în secret, a pronunțat următoarele:
T.
Asupra cauzei de față, reține următoarele:
P. cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului O., reclamanta N. M., în temeiul dispozițiilor Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic, în nume propriu, precum și ca descendentă a autorilor B. A. (mamă), B. I.(tată), B. M. (bunică), B. G. (bunic) a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR – Direcția Generală a Finanțelor Publice O., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța:
- să se dispună constatarea caracterului politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în . Călărași, a reclamantei împreună cu familia compusă din părinți, bunici și frate, măsură dispusă prin decizia M.A.I. nr.200/1951;
- obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 30.000 euro echivalent în lei la data plății (la cursul BNR) pentru reclamantă, a despăgubirilor în cuantum de 10.000 euro echivalent în lei la data plății pentru ambii părinți și a sumei de 5.000 euro echivalent în lei la data plății pentru ambii bunici, ca urmare a deportării sale împreună cu întreaga familie, prin decizia MAI 200/1951;
- obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile rămase în domiciliul părinților și bunicilor săi din . Vînju M. și respectiv din Municipiul Drobeta T.-S., ..147 județul M., bunuri ce nu le-a fost permis a le lua când au fost dislocați din imobile. Valoarea acestui bunuri fiind estimată la suma de 150.000 lei.
În motivare, s-a arătat că la data de 18.06.1951 reclamanta a fost deportată împreună cu familia sa compusă din mamă –B. A., tată – B. I., B. M. – bunică, B. G. – bunic și B. G. – frate, în comuna B. Nouă, ., prin decizia MAI 200/1951, act prevăzut de art.3 lit.e din Legea 221/2009.
Deportarea s-a făcut din orașul T.-S. de la casa bunicilor aflată pe ..147 județul M., în momentul în care părinții săi au venit în vizită de la Pădina M., . M., unde dețineau casă și teren.
Perioada dislocării este cuprinsă de la data de 18.06.1951 până la data de 27.07.1955, iar deportarea în Câmpina Bărăganului s-a făcut inopinat, fiind urcați într-un tren a cărui destinație nu o cunoșteau, la acea dată reclamanta având vârsta de 3 ani.
Din cauza condițiilor grele de trai, a frigului din Câmpia Bărăganului, a lipsei de îmbrăcăminte groasă, tatăl reclamantei s-a îmbolnăvit de TBC și a decedat la data de 04.03.1953, la vârsta de 36 de ani, situație care a avut consecințe negative asupra întregii familii, atât pe plan psihic cât și emoțional.
Menționează reclamanta că la reîntoarcerea acasă în satul Iablănița, Pădina M., ca urmare a ridicării restricției domiciliare, a avut parte de un nou coșmar, întrucât din casă nu au mai rămas decât pereții și o parte din acoperiș, iar toate bunurile au fost luate de stat și valorificate.
Consideră reclamanta că prin măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, toată familia a fost traumatizată, dispuși oprobriului public(anterior deportării tatăl său fiind notar în . data de 28.07.1940 până la data de 06.07.1949 și secretar al comitetului provizoriu de la 06.07.1949 până la 01.09.1950).
Reclamanta precizează că prin Hotărârea 189 din 08.12.1993 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege 118/1990, republicată, din județul O. în dosar nr.189/8.12.1993, i s-au recunoscut drepturile prevăzute, fiindu-i stabilită o indemnizație lunară de 8.217 lei vechi.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor gospodărești și a bunurilor personale din imobilul părinților săi din . Vânju M., reclamanta arată că adresele emise de Sfatul Popular al Raionului Vânju M. – Comitetul Executiv nr._ din 04.12.1956 și nr._ din 18.02.1957, fac dovada concludentă că bunurile rămase în imobil după dislocare nu au mai putut fi restituite, acestea fiind luate o parte de GAS, iar o parte valorificare de delegați ai Întreprinderii 1 Mai T.-S., în aceeași situație fiind și bunurile rămase în imobilul bunicilor săi.
Au fost depuse, la dosar, în copie, acte de stare civilă, adresele nr.B/2007 din 18.11.1993, nr._ din 18 februarie 1957, nr._ din 4 decembrie 1956, proces verbal nr.3496 din 6 octombrie 1927, hotărârea nr.189 din 8.12.1993, CI reclamantă.
În susținerea cererii, respectiv a capătului de cerere privind obligarea Statului R. la plata despăgubirilor materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile rămase în domiciliul părinților și bunicilor, a solicitat proba cu martori.
Raportat la acțiunea reclamantei, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice O., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu motivarea că nu s-a făcut dovada calității de proprietar a bunurilor mobile pentru care se solicită acordarea despăgubirilor materiale, pentru prejudiciul moral solicitat, urmează să se aibă în vedere deciziile Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționale dispozițiile art.5 din Legea 221/2009 .
S-a solicitat, de asemenea, și respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, întrucât nu s-a făcut dovada că măsura dislocării a fost luată în baza actelor normative prevăzute la art.3 din Legea 221/2009.
La data de 02.10.2012 reclamanta a depus la dosar o precizare in cuprinsul căreia a emunerat bunurile mobile ce se aflau in proprietatea părinților săi Blijdea I. si A. la momentul deportării lor in B., respectiv bunurile mobile ce au apartinut bunicilor reclamantei, B. G. si M..
T. O. prin sentința civilă nr.27 noiembrie 2012, pronunțată în dosar nr._ , a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor – Direcția Generală a Finanțelor Publice O. și s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă prin decizia 200/1951 a M.A.I, având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu în . Călărași.
S-au respins capetele de cerere privind acordarea daunelor materiale și morale.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta N. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
P. decizia civilă nr.4013 din 17 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ , s-a admis recursul declarat de reclamanta N. M. împotriva sentinței civile nr. 2773 din 27 noiembrie 2012, pronunțată de T. O. – Secția I Civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. P. M. FINANȚELOR - DGFP O., a fost casată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Considerentele instanței de recurs:
Pentru a pronunța această decizie Curtea, analizând sentința prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor formulate, a reținut că Legea 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri asimilate acestora.
Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul Lege 118/90 și OUG nr.214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic trecut, de categorii de persoane expres prevăzute de aceste acte normative.
Legea 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare și prin art.1 și 3 prevede două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist și care pot fi reparate, anume condamnările cu caracter politic, definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza cărora a fost pronunțată condamnarea și măsurile administrative cu caracter politic.
Art.3 din Legea 221/2009 definește noțiunea de măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate de art.3 lit.a-f.
P. demersul judiciar inițiat de reclamantă la T. O., aceasta a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate caracterul politic al măsurii administrative al dislocării și stabilirii domiciliului sau obligatoriu, împreună cu familia sa în . jud.Călărași, măsura dispusă prin decizia MAI 100/1951.
A solicitat totodată despăgubiri morale în nume propriu în cuantum de 30.000 euro, 100.000 euro pentru părinții săi și 5000 euro pentru bunicii săi, precum și despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile rămase în domiciliul părinților și bunicilor, în momentul dislocării, despăgubiri estimate la suma de 150.000 lei.
Soluția adoptată de tribunal a fost criticată atât din punctul de vedere al dispozițiilor de drept material, cât și de ordin procedural.
Criticile de ordin procedural au vizat două aspecte, respectiv: administrarea și interpretarea probelor și nemotivarea hotărârii ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzut de art.304 pct.7 și 9 cod procedură civilă, iar criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, pot fi încadrate în dispozițiile art.304 pct.9 cod procedură civilă.
Primul motiv de recurs, respectiv art.304 pct.7 cod procedură civilă, poate fi invocat când „Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii”.
Cele trei situații cuprinse în acest motiv de recurs vizează o chestiune unică, concretizată în nemotivarea unei hotărâri judecătorești astfel cum prevăd dispozițiile art.261 pct.5 cod procedură civilă.
Motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă una dintre obligațiile judecătorului care permit părților litigante și instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, în caz contrar sancțiunea ce intervine pentru nerespectarea acestor exigențe fiind nulitatea hotărârii astfel cum prevăd dispozițiile art.105 alin.2 cod procedură civilă.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art.6 din CEDO.
Referindu-se la obligația instanțelor de judecată de a-și motiva deciziile, Curtea a statuat că obligația impusă de art.6 nu trebuie înțeleasă că instanțele naționale trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului, ci trebuie să se țină seama în special de diversitatea capetelor de cerere ale acțiunilor și de motivele formulate în căile de atac.
Deși instanțele naționale se bucură de o largă marjă de apreciere cu privire la structura și conținutul hotărârilor pe care le emit, ele trebuie să indice cu suficientă claritate temeiurile pe care și-au bazat propria decizie.
Efectul articolului 6 este, printre altele, acela de a crea in sarcina instanței naționale o obligație de a examina susținerile pârtilor, argumentele si probele, fără prejudecăți în ceea ce privește relevanța lor în luarea deciziei (Kraska v. Swityerfand, 1993, para. 30). P. motivarea hotărârii judecătorul are prilejul să argumenteze că decizia sa nu a fost una bazată pe subiectivism sau pe prejudecăți. Același lucru s-a reținut prin hotărârea din cauza D. împotriva României (16 noiembrie 2006).
Într-o altă cauză, împotriva Finlandei, s-a subliniat că o funcție a motivării, una legată tot de aparență, este aceea de a demonstra părților ca au fost ascultate; de asemenea, de a-i da părții posibilitatea de a contesta, prin intermediul cailor de atac prevăzute de lege, soluția dată. Numai oferind motive pentru o decizie sau alta, poți da posibilitatea unei analize a soluției (Suominen v. Finland, iulie 2003, para. 37).
În speța dedusă judecății, s-a constatat că hotărârea pronunțată nu respectă exigențele prev.de art.261 pct.5 cod procedură civilă și art.6 din CEDO, fiind succint motivată în ceea ce privește petitul privind daunele materiale solicitate de reclamantă, nu s-a stabilit corect starea de fapt, nu s-a răspuns argumentat la respingerea probei cu expertiza contabilă solicitată, nu s-au analizat detaliat probele administrate în cauză, toate aceste omisiuni echivalând cu necercetarea fondului cauzei, fiind incident motivul de recurs prev.de art.304 pct.9 cod procedură civilă, ipoteza a II-a, potrivit căreia instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009.
Acest text reglementează dreptul oricărei persoane care „ a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative”, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau Legii_.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor rezultă că numai echivalentul bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație menționate poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, ori instanța de fond nu a analizat acțiunea raportându-se și la aceste legi.
În consecință, apreciindu-se că în cauză subzistă motivele de recurs prev.de art.304 pct.7 și 9 cod procedură civilă, raportate la art.312 alin.3 și 5 cod procedură civilă, a fost admis recursul, a fost casată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului O. sub nr._ .
În rejudecare, in cursul cercetarii judecătoresti, a fost administrată, la solicitarea reclamantei, proba testimoniala, sens in care a fost audiat martorul B. I. si s-au efectuat o expertiza in constructii civile (f.72-76) si una pentru evaluarea bunurilor mobile (f.28-31, 53).
Din oficiu instanța a dispus emiterea unei adrese către Primăria . a comunica daca in baza Legii nr.10/2001 sau a altor legi de reparație autorii Blijdea I. si A. au beneficiat de măsuri reparatorii ori de restituirea in natura a magaziei sau pătulului, despre care sustin ca le-au fost preluate de GCA in anul 1951.
Cu adresa nr.14/07.01.2014 Primăria . raspuns relatiilor solicitate, arătând că nu s-au acordat măsuri reparatorii si nici nu s-au restituit in natura respectivele bunuri, către persoanele îndreptățite.
Analizând cererea reclamantei prin prisma probatoriului administrat si a dispozițiilor legale incidente in cauza, T. constata următoarele:
Reclamanta N. M. a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, măsură dispusă împotriva sa și a familiei compusă din părinți, bunici, frate, prin decizia MAI nr.200/1951.
Potrivit dispoz. art.1 din Legea 221/2009, constituie măsură cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Art.3 din acelasi act normativ prevede că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative, printre care și decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Din înscrisurile de la dosar, rezultă că reclamanta împreună cu familia a fost dislocată din localitatea T.-S., fixându-i-se domiciliul obligatoriu în . Călărași prin decizia nr.200/1951 a MAI, așa cum rezultă din adeverința nr. B/207 din 18.11.1993 emisă de M. Justiției – Direcția Instanțelor Militare.
În consecință, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.3 lit.e) din Legea 221/2009, urmând să se constate caracterul politic al măsurii administrative dispusă prin decizia nr.200/1951 a MAI, având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu în . Călărași.
Referitor la daunele morale solicitate, T. are in vedere următoarele:
P. Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispoz. art.5 alin.1 din legea nr.221/2009 care stabileau un drept la despăgubiri pentru persoanele condamnate și moștenitorii acestora, au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție potrivit cărora, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. La data soluționării cererii de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, astfel că cererea este lipsită de temei juridic.
Decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Aceasta este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
Se retine de asemenea că prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011 pronunțată de ÎCCJ, s-a statuat că declararea neconstituționalității dispozițiilor art.5 alin. (1) lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acestora, cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Constatând această situație de fapt, T. retine că al doilea capăt de cerere formulat de reclamanta - sub aspectul daunelor morale - nu poate fi primit atâta timp cât legiuitorul nu a modificat sau completat dispozițiile art. 5, ce a fost declarat neconstituțional.
P. urmare, se va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale către reclamantă.
Relativ la cel de-al treilea capăt de cerere, raportat la daunele materiale solicitate, T. constată următoarele:
Referitor la bunurile părinților reclamantei, din adresa nr._/18.02.1957 emisa de Sfatul Popular al Raionului Vânju M.- Comitetul Executiv-, ce se coroboreaza cu adresa nr.B/2007/18.11.1993 emisa de M. Justiției – Directia Instanțelor Militare si cu declaratiile martorilor audiați in cauză (cu ocazia ambelor judecăți pe fond), se reține că acestea au fost preluate o parte de G.A.S si o altă parte- valorificate de delegati ai întreprinderii 1 Mai Tr. S..
Martorul Blijdea I. a indicat in concret bunurile mobile si imobile pe care le-a deținut familia B., mai puțin insa in legătura cu familia B..
Dintre aceste bunuri ce au apartinut părinților reclamantei T. va restitui catre persoana indreptățită, succesoarea defunctilor B. A. si I., numai c/val bunurilor imobile - respectiv magazia din lemn cu dimensiunea de 10/4 ml, pătulul din brad cu dimensiunea 3/5 ml, gard împrejmuitor din ulucă de 50/100 ml, despre care martorul a declarat că au fost preluate de G.A.C.
P. expertiza efectuata in cauza s-a stabilit că valoarea acestor imobile este de 74.200 lei.
Din adresa nr. 14/07.01.2014 emisa de Primăria . că pentru acest bun imobil reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii in condițiile Legii nr.10/2001 sau a celorlalte legi de reparație.
Cererea reclamantei privind daunele materiale se admite astfel numai in parte, cu privire la magazia din lemn cu dimensiunea de 10/4 ml, pătulul din brad cu dimensiunea 3/5 ml si gardul împrejmuitor, raportat la Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunțată in recurs in interesul legii de Inalta Curte de Casație si Justiție, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată, în referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent.
S-a stabilit astfel, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
In consecință, se va respinge ca neîntemeiată, cererea privind obligarea pârâtului la despăgubiri privind echivalentul bunurilor mobile ce au apartinut familiei B. (părinții reclamantei) si familiei B. (bunicii reclamantei).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta N. M., domiciliată în Slatina, ., județul O., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București – DGFP O., cu sediul în Slatina, ., județul O..
Constată caracterul politic al măsurii administrative dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu în . Călărași.
Admite în parte capătul de cerere în pretenții.
Obligă pârâtul S. R. la plata de despăgubiri către reclamantă în cuantum de 74.200 lei, reprezentând contravaloare magazie din lemn cu dimensiunea de 10/4 ml, pătul din brad cu dimensiunea 3/5 ml, gard împrejmuitor din ulucă de 50/100 ml.
Respinge ca neîntemeiate cererile privind obligarea pârâtului la despăgubiri privind echivalentul bunurilor mobile și la plata daunelor morale.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 iunie 2014, la T. O..
Președinte, Grefier,
M. I. D. M. R.
Red./Tehnored.M.I.D.
Ex.4
| ← Pretenţii. Decizia nr. 273/2014. Tribunalul OLT | Reziliere contract. Decizia nr. 214/2014. Tribunalul OLT → |
|---|
