Contestaţie la executare. Decizia nr. 487/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 487/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 03-04-2014 în dosarul nr. 37684/281/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECTIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 487
Ședința publică din data de 03 Aprilie 2014
Președinte - G. M.
Judecători - C.-A. M.
- N. C.
Grefier - M. - D. B.
Pe rol fiind soluționarea recursului civil, având ca obiect „contestație la executare”, declarat de recurenta – intimată . IFN SA PRIN ., cu sediul în București, ., ., împotriva sentinței civile nr._/26.11.2013 și a Încheierii din data de 01.10.2013, ambele pronunțate de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimata - contestatoare I. D., domiciliată în Ploiești, ., ., jud. Prahova.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 27 martie 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise și, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei la data de 03 aprilie 2014, când a pronunțat următoarea decizie:
TRIBUNALUL,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._, contestatoarea I. D., în contradictoriu cu intimata . IFN SA prin ., a formulat contestație la executare împotriva Somației nr.1419 si Procesului verbal ambele emise la data de 24.10.2012 si comunicate la data de 30.10.2012 de către Birou executor Judecătoresc Goslan M. in cadrul dosarului de executare silita nr. 1419/2012, solicitând admiterea contestației la executare, anularea actelor de executare respectiv Somația nr.1419 si Procesul verbal, ambele întocmite la data de 24.10.2012
În motivarea acțiunii, contestatoarea a arătat că la data de 14.01.2008 a încheiat cu societatea creditoare I. L. România IFN SA un contract de leasing financiar înregistrat cu nr._ având ca obiect transmiterea către utilizator (I. D.) a dreptului de folosința pentru autoturismul marca Renault Clio 3, pe o perioada de 4 ani, însă datorita situației financiare, la data de 23.11.2009, a predat autoturismul, ce face obiectul contractului societății creditoare, ocazie cu care s-a încheiat la sediul Biroului Executor Judecătoresc Trifina, T. si G. un Proces Verbal.
Mai arată contestatoarea că sumele solicitate prin Somația nr.1419 si Procesul verbal, ambele întocmite la data de 24.10.2012 de Biroul Executor Judecătoresc Goslan M. in cadrul dosarului de executare silita nr.1419/2012 sunt exagerate si nejustificate, pana la data primirii actelor de executare nu a fost înștiințată niciodată, prin nici o alta cale, ca are datorii către societatea cu care a încheiat contractul de leasing financiar și nu cunoaște ce reprezintă efectiv sumele solicitate, care este compunerea lor si care este modalitatea de calcul.
Cererea a fost întemeiată în drept pe disp. art. 399 si urm C.civ.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată, cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat achitat de mandatarul ., taxa de timbru judiciar și timbru judiciar, având în vedere faptul că a solicitat începerea executării silite pentru suma de 62.327,38 de lei, suma fiind certă, lichidă și exigibilă, din totalul de 74.690,25 lei fiind scăzută suma de 21.222,09 lei reprezentând suma cu care a fost vândut autoturismul, rezultând un debit de 53.468,16 la care se adaugă suma de 8.859,22 lei reprezentând facturi neachitate, rezultând un debit final de 62.327,38 lei.
În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, expertiză în specialitatea contabilitate.
Prin sentința civilă nr._/26.11.2013, Judecătoria Ploiești a admis în parte acțiunea având ca obiect contestație la executare și a menținut actele de executare pentru suma rezultată în raportul de expertiză ( 8859,22 lei), anulând în parte actele de executare, în privința sumei de_,16.
Totodată, a anulat in parte procesul-verbal privind plata cheltuielilor de executare din data de 24.10.2012 emis de B. Goslan M. în Dosar de executare nr.1419/2012,în sensul reducerii cuantumului onorariului executorului judecătoresc de la suma de 7055,46 lei ( inclusiv TVA 24%) la suma de 1000 lei (inclusiv TVA 24%) și a respins cererea de obligarea a intimatei la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în baza contractului de leasing financiar nr._/14.02.2008 s-a început executarea silită împotriva contestatoarei pentru suma de_,38 lei reprezentând debit principal și cheltuieli de executare în suma de 7055,46 lei, în dosarul de executare nr.1419/2012 al B. M. Goslan.
La data de 24.10.2012, s-a emis în dosarul de executare somație și proces verbal de stabilire a cheltuielilor de executare, ambele contestate în prezenta cauză.
Contractul de leasing financiar încheiat de părți a fost reziliat la data de 25.05.2009, iar autoturismul „Renault Clio” ce a făcut obiectul contractului de leasing a fost predat de contestatoare la 23.11.2009, ulterior, fiind vândut de către intimată pentru suma de 21.222,09 lei, conform facturii nr._/29.08.2010.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea facturilor emise de intimată și neachitate de contestatoare, atât înainte cat si după rezilierea contractului, a fost de 8859,22 lei.
În soluționarea cauzei au fost incidente prevederile art.399 alin. 1371 alin. 3, art. 453, art.105 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Făcând aplicarea dispozițiilor legale de mai sus circumstanțelor speței, instanța de fond a constatat că acțiunea contestatoarei este întemeiată în parte. În ceea ce privește cuantumul creanței (caracterul cert și lichid al creanței, contestat de contestatoare), instanța de fond a constatat că, față de concluziile raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză de către d-na expert M. Pucăr, suma pentru care s-a început executarea (_,38 lei) este diferită de cea rezultată din raportul de expertiză judiciară (creanța totală neachitată fiind de 8859,22 lei).
Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus enunțate, instanța de fond a admis în parte contestația la executare, a anulat în parte, somația și procesul verbal de cheltuieli de executare, întocmite în dosarul de executare nr. 1419/2012, instrumentat de B. M. Goslan, în ceea ce privește suma de_,16 lei reprezentând diferența dintre suma urmărită silit (_,38lei) și suma rezultată din raportul de expertiză contabilă expert M. Pucar ( 8859,22 lei), menținând executarea silită, pentru rest.
Asupra cheltuielilor de executare stabilite prin procesul verbal din data de 24.10.2012, proces verbal contestat în integralitatea lui de către contestatoare.
Disp. art. 371 indice 7 C.pr.civ. instituie următoarele: „Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară.
Sumele ce urma să fie plătite au fost stabilite de către executorul judecătoresc, prin proces-verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii.
Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol procesul-verbal constituie titlu executoriu.”
Conform prevederilor O.M.J. nr.2550/2006 privind aprobarea onorariilor minimale si maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, onorariul minimal admis de lege pentru executări indirecte pentru creanțe între 1000 și 50 000 lei (suma de 8859 încadrându-se în aceste doua limite), este de 75lei +2% din ce depășește 1000 lei iar onorariul maximal admis de lege pentru serviciul respectiv prestat de executorul judecătoresc în cadrul executării silite, constând în executare silita mobiliara este de 10% din valoarea creanței.
În ceea ce privește onorariul executorului judecătoresc în cuantum de 7055,46 lei ( inclusiv TVA) se reținut că în cadrul dosarului de executare nu s-a făcut dovada încheierii unui contract de executare silită între B. M. Goslan și intimată, executorul judecătoresc stabilind însă onorariul maxim de 6658 lei, inclusiv TVA 24%.
Astfel fiind, onorariul stabilit de executorul judecătoresc nu se încadrează în prevederile art.1 din Ordinul MJ nr.2.550/2006 privind onorariile minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești. Chiar si pentru debitul de_,38 lei, pentru care s-a început executarea silită, cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt exagerat de mari raportat la actele îndeplinite de către executorul judecătoresc (o somație, un proces verbal si câteva adrese de poprire) în vederea punerii în executare a titlului executoriu mai sus menționat.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în munca prestată de executor.
Pe de altă parte, în condițiile în care, în ceea ce privește posibilitatea reducerii onorariilor practicate de către avocați există un text legal constituit de dispozițiile art. 274 alin. 4 C.pr.civ., instanța a apreciat că, pentru identitate de rațiune, aceste dispoziții pot fi aplicate și în cazul onorariilor practicate de executorul judecătoresc. Aceasta întrucât, acolo unde există aceleași rațiuni se aplică aceleași principii. De altfel, activitatea prestată de executorii judecătorești este similară activității prestate de avocați, executarea silită fiind o etapă a procesului civil.
Ca și în cazul avocaților, instanța de fond a apreciat că nu se intervine în contractul de executare silită încheiat între intimată și executorul judecătoresc, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care solicită punerea în executare trebuie suportat de către debitor.
În același timp, din actele întocmite în dosarul de executare, s-a constatat că onorariul stabilit nici nu a fost plătit anticipat de creditor, acesta acceptând stabilirea unui onorariu de 7055,46 lei, cu atât mai mult cu cât acest onorariu ar fi fost recuperat de la debitor.
În consecință, onorariul executorului judecătoresc trebuie să se încadreze in limitele stabilite de Ordinul 2550/2006 pentru creanța datorată de către debitor și să reprezinte echivalentul muncii prestate de acesta pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești și nu un mijloc de rotunjire a veniturilor, în detrimentul debitorului urmărit, apreciind că în speța de față, un onorariu în cuantum de 1000 lei inclusiv TVA este suficient.
Pentru aceste motive, Judecătoria Ploiești a apreciat că procesul-verbal privind plata cheltuielilor de executare din data de 24.10.2012 emis de B. Goslan M. în dosarul de executare nr. 1419/2012 este anulabil în parte, în ceea ce privește onorariul executorului judecătoresc, care trebuie redus de la suma de 7055,46 ( inclusiv TVA 24%) la suma de 1000 lei ( inclusiv TVA 24%).
Prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea a indicat faptul ca nu solicită cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate pana la închiderea dezbaterilor. Prin concluziile scrise, contestarea a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, onorariu expert si taxa de timbru, anexând si dovada achitării onorariului de avocat in sumă de 700 lei.
Dispozițiile art. 274 C.pr.civ. prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Astfel fiind instanța de fond a reținut ca intimata nu a putut sa-și facă apărări cu privire la acest capăt accesoriu de cerere, iar o parte din documente justificative depuse de reclamantă, după închiderea dezbaterilor, atașate concluziilor scrise, respectiv, chitanță referitoare la plata onorariului de avocat, situație în care nu le poate oricum avea în considerare în deliberare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata . IFN SA prin ., solicitând instanței - în principal, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei la prima instanță pentru refacerea raportului de expertiza contabilă conform clauzelor contractuale și dispozițiilor legale, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate și menținerea actelor de executare și pentru recuperarea următoarelor debite: 33.166,98 lei reprezentând penalități la facturi neachitate, 308,57 lei reprezentând penalități la facturi achitate cu întârziere, iar în terțiar, admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, iar pe fond respingerea contestației la executare ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, recurenta intimată a arătat că sentința atacată este nelegală.
Primul motiv de recurs este prevăzut art. 304 pct. 9 rap. la art. 15 din Ordonanța nr. 51/1997, art. 969 C.civ, art. 13 din condițiile generale de leasing financiar: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Motivarea instanței de fond se bazează pe raportul de expertiză contabilă, efectuat în cauză de către expert contabil M. Pucăr, prin care a stabilit că debitul datorat de intimată este de 8859,22 lei.
Expertul contabil a răspuns la obiectivul expertizei contabile, încuviințate de instanță, care contravine dispozițiilor contractuale și legale.
Obiectivul stabilit de instanță pentru efectuarea expertizei are următorul conținut: „Calcularea sumelor efectiv datorate de către contestatoare până la data rezilierii contractului de leasing financiar, față de faptul că executarea silită a început de la suma de 62.637 lei, având în vedere avansul achitat de către contestatoare, valoarea facturii achitate intimatei și valoarea cu care autoturismul a fost vândut." Obiectivul stabilit instanță este nelegal.
Din conținut acestuia rezultă că expertul trebuia să stabilească care sunt sumele datorate până la momentul rezilierii contractului de leasing.
Articolul 15 din Ordonanța nr. 51/1997 are următorul conținut: "Daca în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu executa obligația de plata integrala a ratei de leasing timp de doua luni consecutive, calculate de la scadenta prevăzuta în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat sa restituie bunul si sa plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing".
Așadar, dacă în contract nu se prevede altfel, utilizatorul are obligația, potrivit legii, de a achita toate debitele până la momentul predării bunului, spre deosebire de obiectivul expertizei contabile încuviințate de instanță prin care trebuie să stabilească debitul datorat până la momentul rezilierii contractului de leasing.
În cauză, contractul de leasing financiar a fost reziliat la data de 25.05.2009, iar autoturismul a fost predat la data de 23.11.2009, aceasta fiind data până la care trebuiau să se calculeze debitele datorate de intimat.
Mai mult, instanța de fond a pus în vedere expertului contabil să aibă în vedere, la calcularea debitului și avansul de 20% achitat de intimată în cuantum de 2.161 euro, ceea ce reprezintă un alt element de nelegalitate.
Autoturismul achiziționat a costat 10.805 euro, din care intimata a achitat un avans de 2.161 euro, respectiv 20%, urmând ca aceasta să restituie restul de finanțare în cuantum de 8.644 euro.
Prin urmare, când s-a început executarea silită pentru un debit calculat conform clauzelor contractuale, avansul de 2.161 euro nu a fost luat în calcul pentru că fusese achitat de intimată, urmând ca aceasta să achite doar diferența de capital de 80%, respectiv 8644 euro, pe care nu o achitase la momentul încheierii contractului de leasing. Suma de 62.327,38 lei cu privire la care actele de executare silită care au fost anulate, a fost calculată în baza art.13 din condițiile generale de leasing financiar.
Această clauză reprezintă o derogare, permisă de legiuitor, de la art. 15 din OG nr. 51/1997, motiv pentru care suntem îndreptățiți să considerăm obiectivul încuviințat de instanța de fond pentru efectuarea expertizei contabile, contravine clauzelor contractuale, precum și dispozițiilor legale, așa cum am arătat mai sus.
In aceste condiții, hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea legii, sens în care, se impun casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la prima instanță pentru refacerea raportului de expertiză contabilă, cu respectarea dispozițiilor contractuale.
De altfel, se pretinde că s-au formulat note de ședința pentru termenul din 05.09.2013, prin care a solicitat suplimentarea raportului de expertiză contabilă cu următorul obiectiv: Să se verifice dacă penalitățile la facturile neachitate și la facturile achitate cu întârziere, au fost calculate conform clauzelor contractuale;
Soluția instanței de fond, consemnată în încheierea de ședință de la termenul din 01.10.2013, este nelegală, având în vedere motivele de nelegalitate al sentinței. De asemenea, trebuia să se acorde eficiență juridică dispozițiilor art. 138 pct. 2 Cp.c., în care se prevede că se poate suplimenta probatoriul, având în vedere că nevoia dovezi a reieșit din dezbateri.
Instanța de fond avea obligația administrării probelor pentru pronunțarea unei soluții legale și temeinice, lucru care nu s-a întâmplat în prezenta cauză.
Al doilea motiv de recurs este prevăzut art.304 pct.9 rap. la 8 din Ordonanța nr. 51/1997 și art. 379 alin. 3 C.pr.civ.: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Potrivit art. 8 din OG nr. 51/1997 „ Contractele de leasing, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării obligațiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii".
Calculul debitului se face în conformitate cu clauzele contractuale, unde sunt prevăzute drepturile și obligațiile părților, atât pe parcursul derulării contractului de leasing, cât și după rezilierea acestuia, conform art. 13 din Condițiile generale de leasing. Numai prin raportare la clauzele contractuale, se stabilește debitul datorat, neexistând o altă modalitate de calcul a acestuia.
De asemenea, potrivit art. 379 alin. 4 C.pr.civ. creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță, situație ce se regăsește și în prezenta cauză.
În concluzie, contractul de leasing este titlul executoriu, calculul debitului fiind efectuat prin raportare Ia clauzele contractuale, nefiind necesară emiterea vreunei facturi fiscale.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile legale menționate mai sus, considerăm că se impune admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru refacerea raportului de expertiză.
Al treilea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 8 rap. Ia art. 10.9.1 din contractul de leasing când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Potrivit art.10.9.1 din condițiile generale de leasing financiar prevede aplicarea unei penalități de întârziere la facturile emise și care nu au fost achitate, în cauză avem două tipuri de penalități: 33.166,98 lei reprezentând penalități la facturi neachitate în cuantum de 8859,22 lei, cu privire la care instanța de fond a menținut actele de executare silită; 308,57 Iei reprezentând penalități la facturi achitate cu întârziere.
Aplicarea penalităților la facturile emise și neachitate sau achitate cu întârziere nu au nicio legătură cu rezilierea contractului de leasing.
Sistemul de drept românesc a consacrat principiul libertății contractuale, legiuitorul impunând însă anumite limite, astfel încât, conform art. 5 C.civ. "Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri".
Un principiu tipic al acestuia este dat de posibilitatea ca părțile să includă în cuprinsul convențiilor așa-numitele clauze penale prin care se stabilește anticipat cuantumul prejudiciului cauzat, ca urmare a executării cu întârziere sau neexecutării unei obligații contractuale.
Raportat la datele prezentei cauze, stabilirea de penalități pentru plata cu întârziere a unei rate de leasing nu reprezintă altceva decât prevederea de daune-interese de întârziere, scopul instituirii convenționale anticipate a acestora fiind reprezentat de simplificarea obținerii lor în caz de litigiu, însă, în esență, ele nu reprezintă altceva decât reparația prejudiciului suferit de comerciant ca urmare a executării cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, lipsa de folosință a sumei respective.
Penalitățile de întârziere reprezintă lipsa de folosință a banilor pe care subscrisa nu i-am încasat la termenul scadent, culpa fiind a intimatei, prejudiciu ce trebuie suportat de intimată.
Al patrulea motiv de recurs este prevăzut de art. 3041 C.pr.civ. prin care solicită ca instanța de recurs să examineze cauza sub toate aspectele.
În drept, recurenta intimată a invocat disp.art. art. 304 pct. 8 și 9 Cp.c și art. 3041 Cod de procedură civilă, Legea nr. 51/1997, iar în susținerea recursului a arătat că înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri.
Intimata contestatoare, legal citată a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat, ca neîntemeiat, menținerea ca temeinica si legala a sentinței pronunțate de Judecătoria Ploiești.
În motivarea întâmpinării, intimata contestatoare a arătat că, prin motivele de recurs depuse, recurenta își modifica cuantumul pretențiilor solicitate, in sensul ca executarea a fost începută pentru suma de 62.637,38 lei si 7055,46 lei reprezentând cheltuieli de executare, iar prin cererea de recurs aceasta solicita in subsidiar, admiterea recursului, modificarea in parte a sentinței atacate si menținerea actelor de executare si pentru recuperarea următoarelor debite: 33.166.98 lei reprezentând penalități la facturile neachitate, 308,57 lei reprezentând penalități la facturile achitate cu întârziere.
Aceasta situație arată faptul ca debitul cu care figurează contestatoarea în evidentele recurentei nu este unul cert din moment ce acesta este modificat, in sensul reducerii lui semnificativ, fata de cererea cu care a fost investit executorul judecătoresc, pe parcursul unui ciclu procesual.
Referitor la primul motiv de recurs formulat menționez faptul ca, instanță de fond, in vederea lămuririi acestei cauze a admis solicitarea noastră si a încuviințat efectuarea unui raport de expertiza, concluzii de care instanță ă ținut cont pronunțând ca atare sentința recurată.
Obiectivul stabilit de instanță, nu contravine dispozițiilor contractuale, insa recurenta, legal citata, a avut posibilitatea sa-si expună punctul de vedere la momentul la care instanța a pus in discuție efectuarea raportului de expertiza cu obiectivul aferent insa aceasta nu s-a prezentat si nici nu a formulat cereri, in scris cu privire la acest aspect, astfel ca expertul a răspuns obiectivului stabilit.
Menționează faptul ca recurenta nu a mai emis facturi după data restituirii bunului, facturile fiind emise pana la data rezilierii contractului de leasing astfel ca expertul a stabilit debitul in baza sumelor facturate si scadente.
Chiar daca la data de 15.09.2013 recurenta a solicitat, prin notele de ședința formulate,suplimentarea raportului de expertiza, așa cum am menționat, aceasta a avut posibilitate sa formuleze obiective la momentul încuviințării probatoriului si nu ulterior duce ce le-a fost comunicat raportul de expertiza si au concluzionat ca nu sunt de acord cu concluziile acestuia, eventual, procedural, puteau sa efectueze obiecțiuni la raportul de expertiza.
Chiar daca recurenta reamintește faptul ca, contractual de leasing financiar a fost reziliat la data de 25.05.2009 iar autoturismul a fost predate ulterior la data de 23.11.2009, considerând in mod eronat ca aceasta din urma era data pana la care trebuiau sa se calculeze debitele, nu indica si temeiul de drept care sa ii permită sa efectueze calcule si după rezilierea contractului.
Potrivit dispozițiilor legale in vigoare rezilierea face sa înceteze efectele contractului numai pentru viitor, ceea ce înseamnă ca rezilierea duce implicit la încetarea contractului iar in speța de fata recurenta nu avea dreptul sa calculeze penalități si alte debite după încetarea clauzelor contractual, întrucât nu mai avea temei legal.
Cu privire la al II-lea si al III-lea motiv de recurs, a solicitat intimata în întâmpinare, ca instanța să aibă în vedere netemeinicia lor întrucât, calculul debitelor s-a făcut pe baza facturilor emise si scadente, pana la data rezilierii contractului si nu mai târziu de aceasta data.
In nici unul dintre motivele de recurs formulate, recurenta nu precizează care este temeiul care ii permite sa calculeze debite si după rezilierea contractului, întrucât așa cum a menționat după aceasta data nu ne-au fost emise si comunicate facturi, astfel ca expertul desemnat in cauza a calculat si a stabilit debitul către recurenta in baza facturilor emise si scadente.
Tribunalul examinând cauza în raport de sentința recurată, situația de fapt reținută, de probele administrate în cauză, de criticile formulate și ținând seama de dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la critica potrivit căreia hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal tribunalul reține că aceasta este nefondată și o va respinge ca atare.
Astfel intimata nu a fost prezentă în instanță la termenul de judecată la care s-au încuviințat probatorii, care au inclus și proba cu expertiză contabilă întocmită de expert Pucăr M. și nici nu s-au opus obiectivului la expertiză încuviințat de instanță, iar solicitarea acesteia de suplimentare a raportului de expertiză( fila 80dosar fond) a fost făcută cu mult în afara termenului procedural pentru încuviințarea de probe și în condițiile în care nu a înțeles să solicite încuviințarea probei cu expertiză contabilă( vezi întâmpinarea).
În plus tribunalul reține că deși intimata, așa cum a m arătat a depus la dora o cerere de suplimentare a obiectivelor la expertiză, ulterior( 05.11.2013) nu a mai susținut-o și a declarat în fața instanței, prin reprezentant că nu are obiecțiuni la raportul de expertiză.
Ca atare, toate criticile care se circumscriu primului motiv de recurs, prin care se susține că obiectivul la expertiză a fost nelegal sunt nefondate și infirmate de poziția procesuală a recurentei în fața instanței de fond care potrivit art.129 c.pr.civ. avea obligația să urmărească cursul judecății, să-și administreze probe în dovedirea susținerilor și nu să pretindă nelegalitatea unei probe la care a achiesat odată cu declararea faptului că nu formulează obiecțiuni la raportul de expertiză.
Nici cea de a doua critică în care se invocă că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal nu este fondată, pe de o parte debitul fiind stabilit potrivit clauzelor contractului de leasing, iar, pe de altă parte, nu se putea ignora faptul că, potrivit înscrisurilor aflate la dosar a rezultat că, contractul de leasing financiar încheiat de părți a fost reziliat la data de 25.05.2009, iar autoturismul „Renault Clio” ce a făcut obiectul contractului de leasing a fost predat de contestatoare la 23.11.2009, ulterior, fiind vândut de către intimată pentru suma de 21.222,09 lei, conform facturii nr._/29.08.2010, iar contestatoarea intimată nu putea plăti o folosință a unui bun pe care nu a avut-o.
Așa cum am arătat în condițiile în care recurenta-intimată a achiesat la concluziile raportului de expertiză arătând că nu formulează obiecțiuni și nici nu a susținut cererea privind suplimentarea obiectivelor la expertiză, criticile vizând concluziile expertului sunt total neavenite și vor fi respinse ca atare.
Nici cel de al treilea motiv de recurs nu este fondat, neputându-se reține că instanța ar fi interpretat greșit actul dedus judecății, la determinarea debitului datorat de contestatoare pe baza raportului de expertiză avându-se în vedere toate prevederile contractului de leasing și modalitatea în care acesta s-a derulat.
Expertul a arătat detaliat în concluziile la raport( pe care recurenta nu le-a contestat în fașa instanței de fond) aspectele legale de acest contract arătând că recurenta, după valorificarea bunului predat de contestatoare, a obținut un rezultat pozitiv de 12.362,87 lei( 21.222,08 lei - 8559,22 lei) și că nu se justifică executarea silită decât pentru suma de 8859,22 lei, dovedită cu facturi emise chiar și după data rezilierii contractului, potrivit art.13 din contract.
Concluzionând, tribunalul, pentru considerentele expuse și, analizând cauza sub toate aspectele, potrivit art.304 1 c.pr.civ.( cum se solicită cu titlu de al patrulea motiv de recurs-fără a se formula vreo critică concretă privind nelegalitatea hotărârii recurate) în temeiul art.312 c.pr.civ., va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art.274 c.pr.civ. va obliga recurenta să plătească intimatei 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat conform dovezii atașată la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta – intimată . IFN SA PRIN ., cu sediul în București, ., ., împotriva sentinței civile nr._/26.11.2013 și a Încheierii din data de 01.10.2013, ambele pronunțate de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimata - contestatoare I. D., domiciliată în Ploiești, ., ., ., ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.04.2014.
Președinte, Judecători,
G. M. C. A. M. N. C.
Grefier,
M. D. B.
Operator de date cu caracter personal nr. 5595
Red. M.G./tehnored. M.M.C
2 ex. /12.05.2014
d.f._ Jud. Ploiești
j.f. V. L.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 808/2014. Tribunalul PRAHOVA | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 877/2014.... → |
|---|
