Contestaţie la executare. Decizia nr. 1380/2012. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1380/2012 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 16-10-2012 în dosarul nr. 1380/2012
ROMÂNIA
T. PRAHOVA - SECTIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1380
Ședința publică din data de 16.10.2012
PREȘEDINTE - M. C.
JUDECĂTORI - C. R.
- F. L. ȘALAR
GREFIER - I. N. CARDAȘOL
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul-contestator M. P. - P. DE PE LÂNGĂ Î. C. DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, sector 5, ., împotriva sentinței civile nr. 2547/25.03.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimatul M. G., cu domiciliul ales la P. de pe lângă T. I. – cu sediul în B., Ș. V., nr.16, jud. I. și intimatul-terț poprit D.G.F.P.M.B.- A. DE T. ȘI C. PUBLICĂ BUCUREȘTI – cu sediul în București, sector 4, Splaiul Unirii, nr.6-8.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publica din data de 09.10.2012 fiind consemnate în încheierea de ședința de la acea dată care face parte integranta din prezenta când instanța, pentru a se depune note scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 16.10.2012 când a pronunțat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin contestația la executare înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la nr._ contestatorul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Î. C. de Casație si Justiție a chemat în judecata pe intimatul M. G. si pe terțul poprit A. de T. si C. P. a M. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea adresei de înființare a popririi din data de 10.12.2009 și a adresei de revenire la adresa de înființare a popririi din data de 25.08.2010 întocmite în dosarul de executare nr.1799/2009 al B. B. D., precum și suspendarea executării silite potrivit art. 403 al.1. si 4 c.p.c., sa se constate că în baza art. 1 alin.2. din OUG 71/2009 executarea silită este suspendata de drept, și anularea popririi înființata de executorul judecătoresc pe conturile deținute de debitor la terțul poprit.
În motivarea contestației la executare, contestatorul a arătat că prin adresa de înființare a popririi din data de 10.12.2009 emisa de B. B. D. în dosarul de executare nr. 1799/2009 către terțul poprit, s-a solicitat înființarea popririi asupra conturilor deținute de debitor, iar terțul poprit a comunicat executorului judecătoresc prin adresa nr._/ 21.12.2009 că executarea sentinței civile nr.2237/11.06.2008 pronunțata de T. Teleorman intra sub incidența prevederilor art. 1 alin.2. din OUG 71/2009 privitoare la suspendarea de drept a cererilor de executare silită a titlurilor executorii ce au ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
A precizat contestatorul că urmare a acestei adrese creditorul G. M. a formulat o cerere de validare a popririi, cerere ce a fost admisă în parte de Judecătoria Sectorului 4 București prin sentința civila nr. 4044/21.05.2010 pronunțata în dosarul nr._, prin care s-a dispus ca terțul poprit sa rețină din conturile debitorului suma de 81.087,25 lei.
A susținut contestatorul ca împotriva acestei hotărâri judecătorești MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă ICCJ a formulat apel, cauza fiind înregistrata pe rolul Tribunalului București, cu termen de judecata la data de 11.02.2010 și astfel, deși sentința civila 4044/21.05.2010 nu era definitivă și executorie, executorul judecătoresc a efectuat la data de 25.08.2010 o adresa de revenire la adresa de înființare a popririi din data de 10.12.2009, adresă în baza căreia terțul poprit A. de T. si C. P. a mun. București a poprit conturile Parchetului de pe lângă ICCJ.
A mai arătat contestatorul că se impune suspendarea executării titlului executoriu până la soluționarea prezentei cauze, având în vedere ca poprirea asupra conturilor Ministerului P. – P. de pe lângă ICCJ, a fost înființata cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin2. din OUG 71/2009, a prevederilor art. 284 alin.5 si art. 374 c.pr.civ, actele de executare fiind lovite de nulitate.
A susținut contestatorul că acest blocaj nu afectează numai plata cheltuielilor cu caracter funcțional, ci însăși realizarea atribuțiilor instituției în condițiile în care avansarea cheltuielilor judiciare conform art. 189 c.pr. penala și plata serviciilor poștale pentru transmiterea actelor de procedura către justițiabili nu pot fi efectuate.
A mai învederat contestatoarea ca prin înființarea popririi, atât terțul poprit cât și executorul judecătoresc au încălcat prevederile art. 284 alin.5. din codul de procedura civila, în sensul că fost pusă în executare sentința civila nr. 4044/29.05.2010 împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a apelului, hotărâre care nu este executorie de drept și, mai mult, art. 460 c.p.c. care reglementează validarea popririi nu conține prevederi exprese din care să rezulte caracterul executoriu al hotărârii de validare a unei popriri pronunțata în prima instanță, iar executorul avea obligația de a se supune prevederilor art. 374 c.pr.civ, încălcarea prevederilor imperative cuprinse în acest text de lege referitoare la investirea cu formulă executorie, reprezentând un motiv de nulitate a tuturor actelor de executare efectuate.
Un alt motiv de nelegalitate a popririi invocat de către contestator a vizat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 110/2007 pentru modificarea si completarea OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii și ale OUG 71/2009, arătându-se faptul că potrivit art.1 alin.2. din acest act normativ, orice cerere de executare silită se suspendă.
Totodată, contestatorul a invocat si faptul ca executorul judecătoresc a încălcat și prevederile art. 454 alin.1 c.pr.civ, în sensul că acesta avea obligația de a înștiința și debitorul despre înființarea popririi, iar necomunicarea către debitor a înființării popririi determina nulitatea absolută a acestei măsuri, deoarece reprezintă o grava încălcare a dreptului la apărare.
De asemenea, s-a susținut că suspendarea executării reglementata în cuprinsul actului normativ sus – menționat este o suspendare legală de drept și nu o suspendare legala facultativă, astfel că instanța sau terțul poprit nu au puterea de a aprecia si a dispune, ci obligația de a sista temporar orice activitate de urmărire silită .
Contestatorul a precizat că de altfel, la data de 2.03.2010, Curtea Constituționala s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1, 2 si 3 din OUG 71/2009, iar prin deciziile nr.712 si 713 din 25.05.2010, Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din OUG 71/2009, astfel cum a fost modificata prin OUG 45/2010.
A mai arătat contestatorul ca nu refuză îndeplinirea obligațiilor, însă tocmai în îndeplinirea obligației pozitive de a adopta măsurile necesare pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești, a întreprins demersuri pe lângă autoritățile publice pentru a obține sumele necesare, invocând în acest sens și jurisprudența CEDO, precum și că este obligat prin sute de hotărâri judecătorești la plata unor sume cu titlu de drepturi salariale de ordinul a miliarde de lei în favoarea personalului angajat, neputându-se admite ca creditorii să dispună de un drept nelimitat de alegere a tipului de executare dorit prin care se urmărește executarea hotărârilor invocate, întrucât aceasta echivalează cu admiterea unor proceduri nelegale (cauza Berger împotriva Franței).
A menționat contestatorul că stăruința creditorului în înființarea popririi este abuzivă în condițiile în care sunt respectate dispozițiile legale aplicabile în speță, iar buna credință a debitorului în executarea obligațiilor potrivit legii este dovedită, întrucât prin Ordinul din 12.04.2010 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ s-au stabilit termenele și modalitățile de calcul ale sumelor de plată prevăzute în titluri executorii, având ca obiect drepturi salariale.
După administrarea probei cu acte, prin sentința civila nr. 2547/25.03.2011 Judecătoria sectorului 4 București a respins contestația la executare ca neîntemeiată și cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect, reținând ca prin somația emisă la data de 24.10.2008 de către B. D. G. si L. G. în dosarul de executare nr.1791/2008 s-a început executarea silită împotriva contestatorului pentru recuperarea creanței de 115.573,45 lei în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civila nr. 2237/11.06.2008 a Tribunalului Teleorman, titlu executoriu prin care contestatorul a fost obligat sa plătească intimatului M. G. sporul de risc si suprasolicitare neuropsihica de 50% calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu luna august 2005 la zi și în continuare, actualizat proporțional cu indicele de inflație, iar urmare cererii de continuare a executării silite formulata de către creditor, dosarul de executare a fost înregistrat la B. C. și D. la nr. 1799/2009.
A mai arătat instanța de fond că prin adresa emisa la data de 10.12.2009 de către executorul judecătoresc s-a dispus înființarea poprii pentru suma de 393.604 lei asupra sumelor declarate contestatorului de către terțul poprit A. de C. și T. P. a mun. București, iar prin adresa de revenire nr. 1799/2009 din 25.08.2010, executorul judecătoresc a dispus reducerea sumei poprite la suma de 81.087,24 lei reprezentând 34 % din suma pentru care s-a dispus inițial înființarea popririi.
A mai reținut prima instanță că prin sentința civilă nr. 4044/21.05.2010 Judecătoria Sectorului 4 București a admis cererea de validare poprire formulata de creditor și a obligat terțul poprit sa rețină din conturile debitorului suma de 81.087,24 lei reprezentând 34 % din suma pentru care s-a dispus inițial înființarea popririi, suma ce a fost poprită și eliberată creditorului de către executorul judecătoresc, astfel cum rezultă din adresa nr._/22.09.2010 emisa de terțul poprit si O.P.nr.1/11.10.2010.
A motivat instanța de fond că, în ceea ce privește motivul de nulitate a înființării popririi invocat de către contestator, față de lipsa comunicării înștiințării de înființare a acestei măsuri, o asemenea critica este neîntemeiata deoarece, deși prin art. 454 alin.1 c.pr.civ, se prevede obligația de a se înștiința debitorul despre măsura popririi, lipsa acestei înștiințări atrage nulitatea măsurii numai în condițiile în care se dovedește existenta unei vătămări de către debitor, vătămare ce nu a fost dovedita în cauza de către contestator, în condițiile în care acestuia i s-a comunicat somația de plată prin care i s-a adus la cunoștința despre executarea silita pornita împotriva sa si titlul executoriu pus în executare.
A arătat prima instanță că sunt neîntemeiate și criticile vizând punerea în executare a hotărârii prin care s-a validat poprirea înființată întrucât din dispozițiile art.460 c.pr.civ, reiese că rațiunea validării efective este aceea de a se obține un titlu executoriu împotriva terțului poprit în situația în care acesta nu-și execută obligația de a plăti creditorului sumele datorate debitorului, or în cauză nu s-a pus în executare sentința civila nr. 4044/21.05.2010 a Judecătoriei Sectorului 4 București de validare a popririi, întrucât terțul poprit și-a îndeplinit voluntar obligațiile ce-i reveneau potrivit art. 456 c.pr.civ, de a consemna și plăti creditorului sumele de bani datorate debitorului.
A mai arătat instanța de fond că, în ceea ce privește aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, obligația de plată avută față de creditor era cunoscută debitorului, câtă vreme aceasta a fost stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca pronunțata într-un proces în care debitorul a fost parte și care a fost comunicata însă, cu toate acestea, deși sentința civila ce constituie titlu executoriu, fiind pronunțata într-o cauza având ca obiect litigiul de munca încă din anul 2008, este executorie de la data pronunțării, până la data de 25.08.2010 când s-a redus suma pentru care se înființase poprirea și după . OUG 71/2009, debitorul nu achitase nicio suma din datoria avuta fata de creditor și în plus, în România nu era criza economică la data când hotărârea judecătoreasca menționata a devenit executorie și nici nu fusese adoptata OUG 71/2009, astfel ca amânarea plății sumelor de bani datorate creditorului în baza titlului executoriu enunțat apare ca fiind nejustificată.
A precizat instanța de fond că potrivit jurisprudenței CEDO, statul si instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bună voie hotărârea judecătoreasca prin care au fost condamnați în calitate de debitori, iar dispozițiile derogatorii ale OUG 71/2009 si ale OUG 45/2010 favorizează statul în raportul de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoana fizica sau juridica care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.
A motivat instanța de fond că prin modificările aduse de cele doua ordonanțe, plata sumelor restante urmează a fi făcute în mod eșalonat în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibila în anul 2012 și, deși guvernul beneficiază de o marjă de apreciere care i-ar fi permis o anumita perioada de timp să amâne executarea obligațiilor ce-i incumbă în considerarea unor situații speciale, în speță perioada este nepermis de mare iar termenele de plată sunt incerte și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, cu atât mai mult cu cât procentele alese de guvern nu rezultă că au la bază vreun studiu de impact financiar, ci procentele și anii par ca fiind alese la întâmplare, întrunind pe deplin condițiile arbitrajului și imprevizibilității menționate în hotărârea Saggio contra Italiei, care au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față.
A apreciat instanța de fond că nu exista nicio garanție că la împlinirea termenelor de plată guvernul nu va suspenda din nou plățile invocând efectele crizei economice printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele doua ordonanțe.
A concluzionat prima instanță că prin adoptarea celor doua ordonanțe care prevăd un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori și care stabilesc în mod unilateral termenele și condițiile de plată ale creanțelor fără acordul creditorilor, se încalcă dispozițiile art. 1 si art.6. din Protocolul 1 adițional la CEDO atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil cât și al principiului egalității armelor în proces.
A precizat prima instanța că întrucât ne aflam în prezenta unui conflict între aplicarea ordonanțelor de guvern ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile ( creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante) si aplicarea dispozițiilor CEDO însoțita de jurisprudența CEDO care se soluționează în favoarea acestora din urma, instanța este obligata sa dea curs dispozițiilor si jurisprudenței CEDO în conformitate cu disp. art. 11 alin.2. si art. 20 din Constituția României.
A apreciat instanța de fond că apărările contestatorului în sensul că s-ar fi constatat prin decizii ale Curții Constituționale constituționalitatea celor doua ordonanțe de guvern sunt neîntemeiate, întrucât instanța nu este ținută de aprecierile Curții Constituționale cu privire la respectarea principiilor recunoscute de CEDO prin aceste doua ordonanțe, cu atât mai mult cu cât deși prin decizia nr.188/2010 instanța de control constituțional a constatat constituționalitatea dispozițiilor OUG 71/2009, prin motivare s-a reținut faptul că guvernul nu poate uza de reglementarea în viitor în mod nelimitat a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor.
A menționat instanța de fond că, cu toate acestea, la data de 19.05.2010 guvernul a acționat în sens contrar celor reținute în motivarea deciziei sus-menționate adoptând OUG 45/2010 prin care a modificat OUG 71/2009 si a prelungit termenele de executare a unor asemenea obligații pana în anul 2014, prima tranșă fiind exigibila în anul 2012, împrejurări în raport de care pretenția contestatoarei de a se anula măsura popririi este neîntemeiată, mai ales ca nu s-au invocat și alte motive de nelegalitate a acestei masuri.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul, criticând soluția pentru nelegalitate si netemeinicie, solicitând admiterea recursului pentru motivele prevăzute la art. 307 pct.4, 7, 8 si 9 c.pr.civ, cu aplicarea art. 3041c.pr.civ, casarea sentinței civile nr. 2547/25.03.2011, admiterea contestației la executare, anularea popririi înființate de executorul judecătoresc pe conturile deținute de P. de pe lângă ICCJ la Direcția de T. si C. P. București și să se constate că în baza art. 1 alin.2. din OUG 71/2009 executarea silita începută în prezentul dosar este suspendată de drept.
În motivarea recursului recurentul a arătat că prin cererea de validare a popririi sunt încălcate dispozițiile Legii nr.110/2007 pentru modificarea si completarea OG nr. 22/2002, privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii și ale OUG 71/2009, modificata prin OUG nr.45/2010 si OUG nr.113/2010 conform cărora plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești cu titluri de drepturi de natură salarială în favoarea personalului din sectorul bugetar se face în tranșe, respectiv in anul 2012 -34 % din valoarea titlului executoriu, în anul 2013 și în anul 2012 – câte 33% din valoarea titlului executoriu, astfel încât titlul executoriu al creditorului urmează sa fie pus în executare începând cu anul 2012.
A mai arătat recurentul ca potrivit art. 1 alin.2. din același act normativ orice cerere de executare silită a sumelor sus menționate se suspenda de drept, caz în care nu este posibila executarea sentinței civile nr. 2237/11.06.2008 aceasta fiind suspendata de drept.
A precizat recurentul că în mod greșit instanța de fond a reținut că terțul poprit și-a îndeplinit în mod voluntar obligațiile ce îi reveneau de a consemna și plăti creditorului sumele de bani datorate de debitor, întrucât banii au fost virați creditorului doar în urma adresei de revenire la adresa de înființare a popririi din data de 12.10.2009 și în cuprinsul căruia executorul judecătoresc menționează în mod nereal că sentința civila nr. 4044/2010 este executorie, ceea ce înseamnă ca prin înființarea popririi atât terțul poprit cât și executorul judecătoresc au încălcat prevederile art. 285 alin.5. c.p.civ, neexistând nicio mențiune în dispozitivul acestei hotărâri din care să rezulte caracterul executoriu al acesteia și nici nu a fost investită cu formulă executorie, formulă ce este obligatorie în vederea executării silite.
A susținut recurentul ca executorul judecătoresc avea obligația de a se supune prevederilor art. 374 c.pr.civ, a căror nerespectare privind investirea cu formulă executorie reprezintă un motiv de nulitate a tuturor actelor de executare.
O altă critică a recurentului a privit încălcarea de către executorul judecătoresc a prevederilor art. 454 alin.1 c.pr.civ, arătând că nefiindu-i comunicată măsura înființării popririi, i s-a încălcat grav dreptul la apărare, întrucât nu a avut posibilitatea de a verifica modul în care executorul judecătoresc a calculat actualizarea sumelor datorate, caz în care aceasta măsura este lovita de nulitate absolută si nicidecum relativa, astfel cum în mod eronat a motivat instanța de fond, ținând seama că prin înființarea popririi a fost grav perturbată activitatea Ministerului P., întrucât au fost blocate conturile din care acesta își achita furnizorii de servicii, cu consecința blocării totale a activității Ministerului P., atât în plan intern cât și pe plan extern, având drept finalitate blocarea sistemului judiciar, lipsirea societății de reprezentantul legal al intereselor sale și destabilizarea ordinii de drept a statului român.
Un alt motiv de recurs a vizat neîntrunirea condițiilor de validare a popririi, recurentul arătând că dispozițiile nr.460 alin.1. c.pr.civ, devin aplicabile doar în situația în care terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce-i revin or, titlul executoriu pus în executare de către creditori face parte din categoria celor ce intra sub incidenta OUG 71/2009, modificata prin OUG 45/2010, act ce reglementează suspendarea legală de drept a executării unor asemenea titluri executorii și nu o suspendare legala facultativa, caz în care obligația terțului poprit de a efectua și de a consemna sumele poprite în termenul prevăzut de lege nu exista, întrucât executarea silită este suspendată de drept.
A mai arătat recurentul ca prin deciziile nr. 712 si 713 din 25.05.2010 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1 din OUG 71/2009 modificata prin OUG 45/2010, recurentul arătând ca dispozițiile OUG 71/2009 s-au reținut de către Curtea Constituționala ca fiind în concordantă atât cu normele constituționale cât și cu legislația europeana și cu practica CEDO, vizând mecanismul eșalonării plății ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, astfel încât, la soluționarea prezentei cauze trebuie să se țină seama de dispozițiile celor două ordonanțe de urgență, în special cele referitoare la suspendarea de drept a cererilor de executare silită.
A susținut recurentul că nu refuză executarea titlului executoriu, ci doar încadrarea acestei executări în prevederile legii, respectiv a art. 2 din OUG 71/2009 astfel cum a fost modificată prin OUG 45/2010 și în baza cărora orice măsura de executare nu mai poate fi exercitată în litigiul dedus judecății, suspendarea executării reglementată de aceste ordonanțe fiind o suspendare de drept și nicidecum o suspendare legala facultativa, astfel încât instanța nu are puterea de a aprecia și dispune fiind obligata să sisteze temporar orice activitate de urmărire silită.
A precizat recurentul că a întreprins demersuri pe lângă autoritățile publice pentru a obține sumele necesare, luând astfel măsurile rezonabile pentru a putea executa hotărârile judecătorești și care trebuie corect executate conform jurisprudenței constante a CEDO, caz în care este necesar ca drepturile salariale să se acorde în modalitatea si limitele stabilite de OG 71/2009, neaducându-se pe această cale atingere vreunui drept al creditorului cât timp dreptul în sine nu este pus în discuție, mai ales că nu se poate admite ca creditorul să dispună de un drept nelimitat de alegere a tipului de executare dorit, prin care se urmărește executarea hotărârilor invocate, deoarece aceasta echivalează cu admiterea unor proceduri nelegale (cauza Berger împotriva Franței).
A criticat recurentul și faptul că instanța de fond a ignorat aplicabilitatea în cauza a OUG 71/2009 precum și a deciziilor Curții Constituționale invocând presupuse circumstanțe excepționale care ar justifica înlăturarea aplicabilității acestor decizii, fără a le indica, menționând însă hotărâri CEDO care nu au aplicabilitate în cauza, astfel încât hotărârea instanței de fond nu concorda cu practica recenta a instanțelor și care este în sensul de admitere a contestațiilor la executare față de dispozițiile legale ale OUG 71/2009.
A susținut recurentul că în mod netemeinic instanța a invocat o pretinsa retroactivitate a prevederilor OUG 71/2009 astfel cum a fost modificata prin OUG 45/2010, în condițiile în care art. 1 alin2. din OUG 71/2009 nu au fost modificate și care impun suspendarea de drept a cererilor de executare, caz în care o eventuala încuviințare a cererii de validare a popririi în speță ar reprezenta o încălcare a legii.
Un alt motiv de recurs a vizat și faptul că eronat instanța de fond a respins contestația la executare cât timp cererea de validare a popririi este si abuziva în condițiile în care sunt respectate dispozițiile legale aplicabile în speță, iar buna credința a debitorului în executarea obligațiilor potrivit legii este pe deplin dovedită, dovadă în acest sens fiind emiterea Ordinului 96/12.04.2010 de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ, prin care s-a stabilit termenele și modalitățile de calcul ale sumelor de plata prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din cadrul Ministerului P..
Primindu-se dosarul la T. Prahova, cauza a fost înregistrata la nr._ la data de 13.10.2011.
La data de06.06.2012 recurentul a depus la dosar note scrise prin care a învederat instanței că suma brută datorată creditorului intimat reprezentând tranșa de 34% aferentă anului 2010 este de 81.087 lei, sumă care a fost executată fără a fi achitate și stinse contribuțiile individuale datorate de intimat astfel cum reiese din adresa nr. 2412/2012 emisă de Departamentul Economico - Financiar și Administrativ al Parchetului de pe lângă ICCJ, adresă în care se menționează că totalul contribuțiilor datorate de intimat este de_ lei, astfel încât suma netă ce trebuia executată este de_ lei, motiv pentru care se impune admitere a recursului așa cum a fost formulat, iar în subsidiar diminuarea corespunzătoare a sumei achitată creditorului de la 81.087 lei la 56.875 lei.
T., examinând cauza, în raport de situația de fapt reținuta, de probele administrate in cauză, de criticile formulate, precum si din oficiu sub toate aspectele de fapt si de drept, conform art.304 si 3041 cod pr. civila, ținându-se seama de dispozițiile legale incidente în cauza, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform sentinței civile nr. 2237/11.06.2008 a Tribunalului Teleorman, au fost obligați pârâții P. de pe lângă ICCJ, contestator în prezenta cauză, și M. Economiei și Finanțelor, să plătească numitului M. G., intimat în prezenta cauză, despăgubiri reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația de încadrare brută lunară începând cu luna august 2004 la zi și în continuare, sume actualizate proporțional cu indicele de inflație, sentință definitivă și executorie.
Intimatul creditor s-a adresat B. Asociați D. G. și L. G. în vederea executării silite a titlului executoriu, formându-se dosarul de executare nr.1791/2008, dosar în cadrul căruia executorul judecătoresc s-a adresat Parchetului de pe lână ICCJ la data de 24.10.2008 ca, în termen de 6 luni de la primirea somației de plată în temeiul art.2 din Legea nr.110/ 2007, să dispună luarea tuturor măsurilor pentru virarea sumei de 115.573,45 lei conform sentinței civile sus menționate, somație cu care s-a revenit la data de 26.11.2008 însoțită de titlul executoriu și raport de expertiză, primită de debitor la data de 28.11.2008.
Ulterior, întrucât titlul executoriu nu a fost executat de către debitor, B. Asociați D. G. și L. G. au solicitat încuviințarea executării silite prin poprire a sentinței civile nr.2237/2008, cerere încuviințată prin încheierea din 09.06.2009 asupra veniturilor aparținând debitorului P. de pe lângă ICCJ aflate la unitățile de trezorerie și bancare de pe raza Sectorului 5 București, iar prin încheierea din data de 30.07.2009, s-a încuviințat cererea de executare silită formulată de același B. și s-a încuviințat executarea silită a debitorilor P. de pe lângă ICCJ și Ministerul Finanțelor Publice prin urmărire silită mobiliară și imobiliară asupra bunurilor mobile și imobile proprietatea debitorilor, situate pe raza Sectorului 4 București, și prin poprire asupra terților popriți de pe raza Sectorului 4 București.
La data de 19.10.2009, creditorul a formulat cerere de continuare a executării silite de către B. C. și D., motivat de faptul că debitorii nu și-au executat obligația instituită în sarcina lor prin titlul executoriu, dosarul de executare având nr.1799/2009, în care s-au întocmit acte de executare constând în somații, raport de expertiză contabilă, proces verbal de actualizare a debitului conform căruia debitul datorat este de 238.491,92 lei, adresă de înființare a popririi la care s-a comunicat executorului judecătoresc de către terțul poprit A. de T. și C. Publică București, că nu poate da curs popririi înființate față de dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009.
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sect.1 București, creditorul G. M. a solicitat instanței validarea popririi înființată de B. Asociați C. și D. în dosarul nr.1799/2009 asupra veniturilor debitorului Parchetului de pe lângă ICCJ datorat de către terțul poprit A. De T. Și C. Publică București până la concurența sumelor datorate creditorului potrivit titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.2237/2008, precum și a cheltuielilor de executare, cuantumul total al debitului fiind de 238.491,92 lei.
Prin sentința civilă nr. 4044/21.05.2010, Judecătoria Sectorului 4 București a admis în parte cererea de validare a popririi și a validat în parte poprirea înființată de B. B. D. (fost B. Asociați C. și D.) în dosarul de executare nr.1799/2009, sens în care a fost obligat terțul poprit A. de T. și C. Publică București, să rețină din conturile debitorului P. de pe lângă ICCJ suma de 81.087,25 lei reprezentând 34% din sumele pentru care s-a dispus înființarea popririi la data de 17.12.2009 conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.2237/11.06.2008 pronunțată de T. Teleorman și să plătească această sumă de bani creditorului M. G. consemnând sumele poprite pe seama B. B. D..
În baza aceste sentințe, s-a formulat adresă de revenire la adresa de înființare a popririi din data de 10.12.2009 iar cu O.P. nr.6985 și 6986 ambele din 22.09.2010, terțul poprit a virat suma de 81.087,24 lei pe seama B. B. D..
Art.399 cod pr. civila, stipulează ca persoanele interesate sau vătămate prin executare pot formula contestație la executare împotriva fie a executării silite, a oricărui act de executare, fie în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, astfel încât nerespectarea dispozițiilor privind executarea silita însăși sau efectuarea unui act de executare atrage sancțiunea anularii actului nelegal.
Art. 460 alin.4 cod pr. civilă, prevede că după validarea popririi terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata sumelor de bani datorate în limita sumei determinată expres în hotărârea de validare, iar în caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu.
Legea nr.110/2007 în vigoare la data pronunțării titlului executoriu și formulării cererii de executare de către creditor prevedea la art.1 că creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, iar în cazul în care executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, termen care curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, conform art.2 al aceluiași act normativ.
OUG nr.71/2009, prevede la art.1 alin.1 că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2009, se va realiza în tranșe constând în plata unei cote de 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2010, 33% în anul 2011 și 33 % în anul 2012, ordonanță modificată prin OUG nr.45/2010 în sensul că acordarea acestor tranșe în cotele sus menționate se va face începând cu anul 2012.
A..2 al art.1 din aceste ordonanțe prevede că în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Așadar, din analiza actelor și lucrărilor dosarului reiese că prin sentința civilă nr.2237/11.06.2008, definitivă și executorie de drept, au fost obligați contestatorul și M. Economiei și Finanțelor să plătească intimatului M. G., despăgubiri reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația de încadrare brută lunară începând cu luna august 2004 la zi și în continuare, sume actualizate proporțional cu indicele de inflație, titlu executoriu pus în executare de către creditor formându-se inițial dosarul nr.1791/2008 fiind somați debitorii în temeiul art.2 din Legea nr.102/2007 prin care li s-a pus în vedere ca în termen de 6 luni de la primirea acestei somații (28.11.2008) să dispună luarea tuturor măsurilor pentru virarea sumei de bani datorată creditorului în baza titlului executoriu sus menționat.
Reiese totodată că debitorii nu și-au îndeplinit obligația, motiv pentru care creditorul a solicitat încuviințarea executării silite mobiliară, imobiliară și prin poprire, cereri încuviințate prin încheierile din data de 09.06._09, executare continuată de executorii judecătorești C. și D., fiind emisă adresă de înființare a popririi prin care s-a dispus înființarea popririi asupra conturilor deschise la Direcția T. și C. Publică București de către contestator, terțul poprit comunicând că nu poate da curs acestei adrese invocând disp. art.1 din OUG nr.71/2009, motiv pentru care, prin sentința civilă nr.4044/21.05.2010 a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a admis cererea de validare a popririi formulată de către creditor și s-a validat în parte poprirea fiind obligat terțul poprit să rețină din conturile contestatorului suma de 81.087,25 lei, reprezentând 34% din sumele pentru care s-a dispus înființarea popririi și să le consemneze pe seama executorului, hotărâre în baza căreia s-a revenit cu adresă de înființare a popririi din 10.12.2009, terțul poprit îndeplinindu-și obligațiile în sensul virării sumei totale de 81.087,24 lei pe seama executorului judecătoresc.
Ca atare, atât timp cât creditorul-intimat are o creanță certă, lichidă și exigibilă, existența sa rezultând din titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2377/2008, cuantumul său fiind determinat în baza unui raport de expertiză efectuat în cadrul executării silite și ajunsă la scadență în urma rămânerii irevocabile a hotărârii, sentința civilă nr. 2237/2008 fiind definitivă și executorie de drept, iar prin sentința civilă nr. 4044/2010 s-a validat poprirea înființată asupra conturilor contestatorului până la concurența sumei reprezentând 34% din valoarea titlului executoriu, înseamnă că în mod legal titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr.2237/2008 a fost pusă în executare de către creditor, iar actele de executare au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale în materia executării silite și a hotărârii de validare.
Faptul că prin OUG nr.71/2009, OUG nr.45/2010 s-a prevăzut eșalonarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială, nu înseamnă că actele de executare au fost emise nelegal cât timp, în baza Legii nr.110/2007 debitorii aveau obligația ca în termen de 6 luni de la primirea somației, respectiv în luna noiembrie 2008, să achite debitul datorat creditorului, obligație pe care aceștia nu și-au îndeplinit-o, mai ales că nu există nicio dovadă la dosar că în cursul anului 2007 ar fi făcut demersuri în acest sens însă nu existau disponibilități bănești necesare executării obligațiilor stabilite în sarcina debitorilor, iar adresa de înființare a popririi a fost emisă în mod legal în baza titlului executoriu reprezentat de hotărârea de validare nr.4044/2010, hotărâre care, de altfel, a validat în parte poprirea, respectiv pentru tranșa de 34% din valoarea titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.2237/2008, tranșă prevăzută de ordonanțele de guvern sus menționate.
De altfel, existența OUG nr.71/2009 care prevedea achitarea primei tranșe de 34% în anul 2010 a fost modificată ulterior prin OUG nr.45/2010 în sensul prelungirii termenului de achitare a primei tranșe de 34% in anul 2012, atestă că actele de executare inclusiv adresa de înființare a popririi au fost emise nelegal în condițiile în care debitorii aveau obligația să achite sumele de bani în termen de 6 luni de la data primirii somației în baza Legii nr.110/2002, termen care a expirat anterior intrării în vigoare a OUG nr.71/2009, caz în care acești debitori nu se pot prevala de acte normative emise ulterior pentru a justifica neîndeplinirea obligațiilor, iar cât timp există o hotărâre de validare a popririi cu privire la care nu există nicio dovadă că ar fi fost desființată, înseamnă că actele de executare au fost legal întocmite de către executorul judecătoresc.
Mai mult chiar, perioada de 2 ani de la pronunțarea titlului executoriu și până la executarea în parte a acestuia, nu reprezintă un termen rezonabil în sensul practicii și jurisprudenței CEDO, mai ales că statul nu-și poate invoca propria culpă constând în nealocarea fondurilor bugetare pentru a fi exonerat de răspundere, fonduri a căror lipsă nu a fost dovedită la momentul respectiv, pentru a se prevala de modificările legislative apărute ulterior punerii în executare a titlului executoriu, modificări care îi recunosc dreptul de a eșalona plățile sumelor stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești pe termen nelimitat.
Faptul că prin decizia CEDO din 04.09.2012 s-a stabilit că nu se poate imputa Guvernului român că ar fi refuzat să execute hotărârile interne, având ca obiect drepturi de natură salarială, respectiv că eșalonarea plăților de către guvern nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al persoanelor care dețin hotărâri judecătorești de acordare a drepturilor salariale, nu înseamnă în mod automat că în speță actele de executare au fost întocmite în mod nelegal, deoarece această decizie nu face decât să recunoască în principiu statului dreptul de a eșalona plățile și nicidecum nu interzice temporar sau definitiv executarea acestor hotărâri judecătorești, și nu instituie de drept obligația în sarcina instanțelor de a proceda la întoarcerea executărilor efectuate anterior pronunțării acestei decizii, mai ales că în cauză poprirea a fost înființată pentru tranșa de 34% din valoarea titlului executoriu conform hotărârii de validare și nicidecum pentru întreaga sumă datorată.
Astfel, în mod corect instanța de fond a respins contestația la executare ca neîntemeiată întrucât din probele administrate reiese că actele de executare au fost emise în mod legal, neexistând nicio cauză de nulitate a acestora sau a întregii proceduri de executare silită.
Criticile recurentului în sensul că prin cererea de validare a popririi ar fi încălcate dispozițiile legale ale Legii 110/2007 și ale OUG 71/2009, modificata prin OUG 45/2010 și OUG 113/2010 conform cărora plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești cu titluri de drepturi de natura salariala în favoarea personalului din sectorul bugetar se face în tranșe, sunt neîntemeiate întrucât eșalonarea plăților de către Guvern prin diferite ordonanțe de urgență nu atrage nelegalitatea măsurii înființării popririi, aceasta fiind înființată de către executorul judecătoresc pe baza unei hotărâri de validare ce nu a fost desființată, neexistând nicio dovadă în acest sens, hotărâre care obligă terțul poprit să se conformeze dispozițiilor sale.
De altfel, cel care a încălcat dispozițiile Legii nr.110/2007 sub imperiul căreia s-a pronunțat titlul executoriu și s-a formulat cererea de executare de către creditor este tocmai contestatorul care, astfel, nu-și poate invoca propria culpă constând în neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu în termenul de grație de 6 luni acordat de lege și nici nu a făcut dovada inexistenței fondurilor necesare în acest sens, pentru a se putea prevala în prezent de modificările legislative ulterioare care recunosc în favoarea statului anumite drepturi constând în eșalonarea plăților stabilite în sarcina instituțiilor, în scopul neîndeplinirii obligațiilor față de creditorul-intimat.
Susținerile recurentului ca potrivit art. 1 alin.2. din același act normativ orice cerere de executare silită a sumelor sus menționate se suspenda de drept, nefiind posibila executarea sentinței civile nr. 2237/11.06.2008, nu pot fi avute în vedere deoarece aceste dispoziții nu-și mai găsesc aplicabilitatea în condițiile pronunțării unei hotărârii judecătorești de validare și care constituie titlu executoriu, mai ales că, în cauză, executarea a și avut loc parțial, pentru tranșa de 34% din valoarea titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2237/11.06.2008, caz în care nu se mai justifică măsura suspendării executării.
Pretenția recurentului că eronat s-a considerat executarea voluntară de către terțul poprit a obligațiilor ce îi reveneau de a consemna, plăti creditorului sumele de bani datorate de debitor, cât timp banii au fost virați creditorului doar în urma adresei de revenire la adresa de înființare a popririi din data de 12.10.2009, nu este de natură să atragă nelegalitatea sentinței cu consecința anulării actelor de executare, inclusiv a adresei de revenire la adresa de înființare a popririi, întrucât nu există nicio dovadă privind executarea voluntară a obligațiilor de către terțul poprit, acte de executare întocmite de către executorul judecătoresc în mod legal, neexistând în realitate niciun motiv de anulare a acestora.
Afirmațiile recurentului că în cuprinsul adresei de revenire la adresa de înființare a popririi din data de 12.10.2009 executorul judecătoresc ar fi menționat în mod nereal ca sentința civila nr. 4044/2010 este executorie, caz în care atât terțul poprit cat si executorul judecătoresc au încălcat prevederile art. 285 alin.5. c.p.civ, nu pot fi avute în vedere deoarece potrivit art. 460 alin. 4 Cod de Procedură Civilă, după validarea popririi terțul poprit are obligația să consemneze suma de bani în limita sumei determinată expres în hotărârea de validare, iar în caz de nerespectare a acestor obligații executarea silită se va face împotriva terțului poprit pe baza hotărârii judecătorești de validare ce constituie titlu executoriu.
Or, cât timp hotărârea de validare constituie prin însăși natura sa titlu executoriu în baza legii, fără îndeplinirea vreunei formalități, înseamnă că această hotărâre poate fi pusă în executare, nefiind încălcată astfel nici o dispoziție legală privind emiterea adresei de înființare a popririi, iar toate actele de executare au fost legal întocmite, mai ales că în urma hotărârii de validare, terțul poprit a dobândit calitatea de debitor, subrogându-se în obligațiile debitorului său.
Afirmațiile recurentului că executorul judecătoresc avea obligația de a se supune prevederilor art. 374 c.pr.civ, a căror nerespectare privind investirea cu formula executorie reprezintă un motiv de nulitate a tuturor actelor de executare sunt nejustificate deoarece hotărârea de validare reprezintă titlu executoriu fără îndeplinirea vreunei formalități, nefiind astfel necesară investirea sa cu formulă executorie pentru a putea fi pusă în executare.
Aspectele invocate de către recurent vizând încălcarea de către executorul judecătoresc a prevederilor art. 454 alin.1 c.pr.civ, fiindu-i încălcat grav dreptul la apărare, întrucât nu a avut posibilitatea verificării modului de calcul a actualizării sumelor datorate, sunt nefondate întrucât din actele existente la dosar reiese că recurentului i-au fost comunicate toate actele de executare, respectiv somațiile însoțite de titlul executoriu, procesul verbal de cheltuieli de executare, hotărârea de validare, raportul de expertiză, ceea ce înseamnă că recurentul a avut cunoștință de debitul datorat creditorului, de măsura popririi dispusă de către executor la data de 10.12.2009, astfel încât adresa de revenire la adresa de înființare a popririi ulterior pronunțării hotărârii de validare nu se mai impunea a fi comunicată, executorul având dreptul să întocmească asemenea acte în urma refuzului terțului de a-și executa obligațiile, nefiind încălcat în această modalitate nici un drept al recurentului – debitor, inclusiv dreptul la apărare.
Susținerile recurentului că prin înființarea popririi ar fi fost grav perturbată activitatea Ministerului P., fiind blocate conturile din care acesta își achita furnizorii de servicii cu consecința blocării totale a activității Ministerului P. în plan intern și extern, cu consecința blocării sistemului judiciar, lipsirea societății de reprezentantul legal al intereselor sale și destabilizarea ordinii de drept a statului roman, nu au nici un suport probator, neexistând nici o dovadă la dosar că prin poprirea și virarea tranșei de 34% din valoarea titlului executoriu s-ar fi perturbat și blocat activitatea Ministerului P. și în ce ar fi constat acestea, fiind în realitate simple afirmații care nu sunt de natură să justifice anularea popririi înființate.
Motivele invocate de către recurent în sensul că nu ar fi fost întrunite condițiile de validare a popririi, dispozițiile nr.460 alin.1. c.pr.civ. devenind aplicabile doar în situația în care terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce-i revin, titlul executoriu făcând parte din categoria celor ce intra sub incidenta OUG 71/2009, modificata prin OUG 45/2010, act ce reglementează suspendarea legala de drept și nu facultativă a executării unor asemenea titluri executorii, nu au relevanță în cauză deoarece pe de o parte, aceste împrejurări au fost analizate în cadrul dosarului de validare a popririi înființate, iar pe de altă parte în condițiile existenței unei hotărâri de validare, terțul poprit avea obligația să se conformeze acesteia cu atât mai mult cu cât nu există nicio dovadă că această hotărâre ar fi fost desființată, situație în care dispozițiile privind suspendarea executării titlului executoriu nu își mai găsesc aplicabilitatea, mai ales că executarea tranșei de 34% din valoarea titlului executoriu s-a și realizat, măsura suspendării fiind astfel în mod corect respinsă de către instanța de fond ca rămasă fără obiect.
Împrejurările invocate de către recurent ca prin deciziile nr. 712 si 713, ambele din 25.05.2010, Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1 din OUG 71/2009 modificata prin OUG 45/2010, reținându-se că aceste dispoziții sunt în concordanta atât cu normele constituționale cat si cu legislația europeana si cu practica CEDO, nu pot fi avute în vedere întrucât exced obiectului cauzei în cadrul căreia se pun în discuție legalitatea sau nelegalitatea, temeinicia sau netemeinicia actelor de executare și nicidecum dispozițiile ordonanțelor de eșalonare a plăților și care au fost tranșate cu ocazia soluționării procesului privind validarea popririi înființate, adresa de înființare a popririi fiind emisă cu respectarea dispozitivului acestui titlu executoriu.
Pretențiile recurentului că ar fi întreprins demersuri pe lângă autoritățile publice pentru a obține sumele necesare, că se impune ca drepturile salariale sa se acorde în modalitatea si limitele stabilite de OG 71/2009, nu pot fi avute în vedere întrucât pe de o parte, debitorul nu și-a îndeplinit obligația de plată a debitului rezultat din titlul executoriu în condițiile Legii nr. 110/2007 sub imperiul căreia s-a formulat cererea de executare, lăsând să treacă cele 6 luni prevăzute de această lege fără a-și executa obligația, caz în care nu-și poate invoca în prezent propria culpă constând în nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment pentru a obține protecția dreptului recunoscut în favoarea sa de modificările legislative ulterioare, aducându-se atingere însuși dreptului creditorului care, din cauza culpei debitorului s-a aflat în imposibilitate de a beneficia de sumele de bani la care avea dreptul, iar pe de altă parte executarea a avut loc în modalitatea de eșalonare prevăzută de ordonanțele invocate, respectiv pentru 34% din valoarea titlului executoriu.
Susținerile recurentului că nu se poate admite ca creditorul să dispună de un drept nelimitat de alegere a formai de executare prin care se urmărește executarea hotărârilor invocate, deoarece aceasta echivalează cu admiterea unor proceduri nelegale (cauza Berger împotriva Franței), sunt nejustificate deoarece legea prevede posibilitatea creditorului de a formula cerere de executare în oricare din formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv până la îndeplinirea obligației în vederea realizării creanței sale, neexistând nicio dovadă că pentru executarea tranșei de 34 % din valoarea titlului executoriu procedura de executare ar fi fost nelegală.
Afirmațiile recurentului ca instanța de fond ar fi ignorat aplicabilitatea în cauza a OUG 71/2009, a deciziilor Curții Constituționale, a menționat hotărâri CEDO care nu au aplicabilitate în cauza, astfel încât hotărârea instanței de fond nu concorda cu practica recenta a instanțelor, nu pot fi avute în vedere deoarece indiferent de hotărârile CEDO invocate, de pretinsa practică actuală a instanțelor de judecată, cât timp s-a pronunțat o hotărâre de validare a popririi înființate ce constituie titlu executoriu și care nu a fost desființată, înseamnă că adresa de înființare a popririi s-a emis în mod legal, respectiv cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materia executării și cu respectarea dispozitivului titlului executoriu.
Susținerile recurentului că în mod netemeinic instanța ar fi invocat o pretinsa retroactivitate a prevederilor OUG 71/2009 modificata prin OUG 45/2010, vizând suspendarea de drept a cererilor de executare, caz în care o eventuala încuviințare a cererii de validare a popririi în speță ar reprezenta o încălcare a legii, nu au relevanță în cauză întrucât toate aceste aspecte au fost analizate cu ocazia pronunțării hotărârii de validare, hotărâre care a stat la baza adresei de înființare a popririi și care înlătură în speță efectele dispozițiilor vizând suspendarea executării silite, o dovadă în acest sens constituind-o tocmai virarea sumelor de bani de către debitor în baza adresei de înființare a popririi, emisă astfel în mod legal cu respectarea dispozitivului titlului executoriu.
Criticile recurentului în sensul că în mod eronat instanța de fond ar fi respins contestația la executare cât timp cererea de validare a popririi este abuzivă, nerespectând dispozițiile legale aplicabile în speță, iar buna credința a debitorului în executarea obligațiilor potrivit legii este pe deplin dovedită, conform Ordinului 96/12.04.2010 prin care s-au stabilit termenele și modalitățile de calcul ale sumelor de plata prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din cadrul Ministerului P., nu au relevanță deoarece exced obiectului cauzei, putând fi invocate și analizate eventual prin exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii de validare și nicidecum nu pot fi analizate pe calea contestației la executare.
Pretenția recurentului formulată pentru prima dată în calea de atac a recursului în sensul de a se diminua suma achitată creditorului de la 81.087 lei la 56.875 lei motivat de faptul că nu s-au achitat și stins contribuțiile individuale datorate de creditor, nu poate fi avută în vedere întrucât o asemenea pretenție nu a fost dedusă judecății la instanța de fond, nefăcând obiectul dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, or în calea de atac nu pot fi formulate cereri noi, astfel încât solicitarea recurentului nu poate fi analizată și dezbătută cu ocazia căii de atac a recursului împotriva sentinței atacate.
Prin urmare tribunalul în raport de aceste considerente, constatând că hotărârea instanței de fond nu este lovită de nici una din nulitățile prev. de art. 304 și art. 3041 Cod de Procedură Civilă, în baza art. 312 alin. 1 Cod de Procedură Civilă va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive
în numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-contestator M. P. - P. DE PE LÂNGĂ Î. C. DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE cu sediul în București, sector 5, ., împotriva sentinței civile nr.2547/25.03.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimatul M. G. - cu domiciliul în București, ., nr.25, sect.4 și intimatul-terț poprit D.G.F.P.M.B. A. DE T. ȘI C. PUBLICĂ A M. BUCUREȘTI – cu sediul în București, sector 4, Splaiul Unirii, nr.6-8, ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică astăzi 16.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. C. C. R. F. L. Șalar
cu opinie separată în
sensul admiterii recursului
GREFIER
I. N. Cardașol
Operator de date cu caracter personal nr.5595
Red.C.R/tehnored T.S.
2 ex/31.01.2013
_ Judec. sect.4 București
j.f. M. F.
Motivarea opiniei separate
Consider, în dezacord cu opinia majoritară, că sentința recurată este nelegală, respectiv că trebuia pronunțată o soluție de admitere a recursului declarat de MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Î. C. de Casație și Justiție, în sensul modificării, în tot, a sentinței recurate, a constatării suspendării de drept a executării silite în temeiul art. 1 alin. 2 din OUG 71/2009 și a anulării popririi înființate pe conturile recurentei-contestatoare, pentru următoarele considerente:
Prin sentința recurată, instanța de fond a respins contestația la executare ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. 2 din OUG 71/2009 privind suspendarea de drept a executărilor silite a hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, dar a analizat compatibilitatea măsurii suspendării cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al aceleiași Convenții. În urma examinării jurisprudenței CEDO relevante, instanța de fond a ajuns la concluzia că dispozițiile de drept intern amintite încalcă cele două articole ale Convenției.
Apreciez că modul în care a procedat prima instanță este corect, respectiv se impunea o astfel de analiză, căci aceasta este impusă chiar de dispozițiile art. 20 din Constituția României.
Totodată, apreciez că singurele temeiuri pentru a putea înlătura dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 din OUG 71/2009 îl constituie incompatibilitatea acestora cu normele constituționale sau cu cele din convențiile internaționale la care România a aderat și privesc drepturile și libertățile fundamentale ale omului, fie cu tratatele de constituire a Uniunii Europene. În condițiile în care Curtea Constituțională a reținut caracterul constituțional a acestor dispoziții, iar compatibilitatea acestora cu dreptul comunitar nu se impune a fi discutată, singura posibilitate de a se nu aplica măsura suspendării de drept rămâne incompatibilitatea cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv cu jurisprudența Curții Europene în ce privește interpretarea și aplicarea Convenției.
Prin Decizia pronunțată în cauza D. și alții împotriva României, CEDO a declarat cererea reclamanților de a se constatata încălcarea celor două texte ale Convenției prin dispozițiile art. 1 din OUG 71/2009 ca inadmisibilă, apreciind-o ca fiind vădit nefondată.
Consider necesar a reda părțile esențiale ale acestei decizii, care prezintă elementele esențiale comune cu cele ale prezentei cauze.
Astfel, Curtea Europeană a avut în vedere că reclamanții se plâng, în principal, de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești, respectiv de solicită Curții să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția. Curtea a constatat, că, în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspendă de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.
În examenul efectuat cu privire la compatibilitatea dispozițiilor în cauză, Curtea a amintit că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică. În speță, Curtea a observat că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea s-a arătat gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică. Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale –, Curtea a considerat că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.
În acest sens, Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății. Curtea a constat că nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților. Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților. În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, Curtea a considerat că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
În raport de aceste considerente ale Curții, apreciez că tribunalul se află în situația de a nu putea face o analiză diferită a măsurii lor de eșalonare a creanțelor și a suspendării de drept a executării silite, căci trebuie respectat faptul că instanța europeană este autoritatea în această materie. O altfel de reinterpretare de către o instanță națională apare ca fiind contrară Convenției la care România face parte.
Față de decizia pronunțată de CEDO în cauza menționată nu mai poate fi reținută nici o rezervă în ce privește aplicarea celor două texte ale Convenției în cauza de față, respectiv că măsurile luate de legiuitor prin art. 1 din OUG 71/2009 ar fi incompatibile cu acestea.
Trebuie avut în vedere că această decizie a fost pronunțată după pronunțarea sentinței recurate, dar principiul aplicării legii în timp nu se opune a se da eficiență interpretării date de instanța competentă textelor în vigoare din Convenția a cărei interpretare și aplicare o asigură.
Prin urmare, nu există nici un temei pentru de a se refuza, în continuare, în recurs, aplicarea dispozițiilor imperative ale legii. Această obligație a judecătorilor este stabilită, tot cu caracter imperativ, de art. 124 alin. 3 din Constituție și de alte texte cu putere de lege.
Față de aceste considerente, se impune a se reține intervenită, ca efect al art. 1 alin. 2 din OUG 71/2008, că executarea silită este suspendată în prezenta cauză, iar poprirea înființată după . acestui act normativ este lovită de nulitate.
Judecător,
Șalar F.-L.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 1429/2012.... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 4/2012. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
