Pretenţii. Decizia nr. 121/2015. Tribunalul SATU MARE

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. G. R.

Judecător Z. K.

Grefier E. P.

Pe rol se află judecarea apelului civil declarat de apelantul-reclamant R. V., CNP_, cu domiciliul în ., jud.Satu M., împotriva Sentinței civile nr.4011/28.10.2014, pronunțată de Judecătoria Satu M., în dosar nr._ , în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. reprezentat prin MFP, prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ N., cu sediul în Cluj N., P-ța A. I., nr. 19, jud.Cluj, CUI_, cont bancar RO61TREZ__ , prin ADMINISTRATIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU M., cu sediul în Satu M., P-ța Romană, nr.3-5, jud.Satu M., având ca obiect pretenții.

Se constată că judecarea cauzei a avut loc în ședința publică din data de 10.03.2015, când susținerile părților prezente au fost consemnate în acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta, amânându-se pronunțarea în cauză la data de azi, când;

TRIBUNALUL

DELIBERÂND

Asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.4011/28.10.2014 pronunțată în dosar cu nr._, Judecătoria Satu M. a respins acțiunea formulată de reclamantul R. V., CNP_, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și DIRECȚIA GENERALA REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ N., CUI_, cont R061TREZ__ prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU M., în nume propriu, potrivit art.10 și art.11 alin.3 din H.G. 520/2013, cat si O.P. ANAF nr.1500/2013. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că acțiunea formulată de reclamantul R. V. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Economiei si Finanțelor Publice și Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Cluj N. prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu M., potrivit art. 10 si art. 11 alin.3 din H.G. 520/2013, cat si O.P. ANAF nr.1500/2013, este nefondată, starea de fapt prezentată în petit nefiind confirmată de probatoriul administrat în cauză și de temeiurile de drept incidente în speță.

În primul rând instanța a reținut în mod definitiv faptul că reclamantul și-a precizat acțiunea în pretenții ca întemeiată pe disp.art.52 alin.3 din Constituția României coroborat cu legislația internațională în vigoare la care România este parte, adică disp.art.3, art.4, art.5, art.6 privind dreptul la un proces echitabil, art.14 privind interzicerea discriminării și respectiv art.18 privind limitarea folosirii restrângerilor drepturilor prevăzute în Convenția CEDO Strasbourg și nu este o cerere în baza Lg.nr.221/2009, așa cum eronat se subînțelegea de pârât.

Temeiurile de drept sus indicate nu au justificat sub nicio formă reținerea vreunei culpe a statului român în raport și de starea de fapt prezentată de către reclamant prin care a învederat în mod indubitabil că tatăl său, R. V., născut în 04.06.1913 și decedat pe front în 23.11.1942 a luptat ca soldat voluntar în localitatea Storosheovn din Rusia și nu ca prizonier de război, cum greșit se subînțelege din întâmpinarea depusă de pârât la dosar, cu mențiunea suplimentară că tatăl său nu a fost nici deținut politic, nici deportat, ci soldat în termen decedat pe linia I de front în 1942 în URSS.

Însă, așa cum reiese din probele cu înscrisuri depuse la dosar de reclamant, respectiv actul de la fila 8 netradus din dosarul inițial declinat și apoi traducerea autorizată în limba română de la fila 14 din dosarul cauzei după declinare, act emis de instituție a statului maghiar la data de 24.09.2014 – tatăl reclamantului nu a luptat pentru o unitate militară a României, ci pentru Forțele Militare Regale Ungare în cel de-al doilea război mondial ca honved al Batalionului de apărare.

În condițiile date, o culpă a statului român pentru trimiterea pe front a tatălui reclamantului în urma căruia s-a produs decesul acestuia și, ca atare, producerea de suferințe morale reclamantului ca descendent direct al lui, nu poate fi reținută în speță de instanță, susținerile reclamantului indicând drept autor al acestor suferințe pe terțul statul maghiar și nu pe pârâtul din speță.

Așadar, instanța nu a putut reține nicio culpă pentru pârât, deoarece nu sunt întrunite condițiile dispozițiilor art.998-999 Cod civ.1864,care reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie sau ale dispozițiilor art.1000 al.3 Cod civ.1864, care reglementează răspunderea civilă a comitenților pentru fapta sau faptele prepușilor săi, întrucât doar în raport de aceste norme de drept substanțial instanța putea să analizeze coroborarea cu normele de drept invocate de reclamant prin precizarea acțiunii sale.

Probele sus menționate au fost apreciate de către instanță ca apte în a duce la soluționarea cauzei, însă în defavoarea și nu în beneficiul reclamantului, sens în care au și fost reținute la dosar potrivit dispozițiilor art.255 Cod proc.civ.

În cauză instanța a făcut aplicabilitatea unor dispoziții din codul civil vechi, întrucât acestea sunt efective încă datorită caracterului tranzitoriu impus de prevederile art.223 din Legea nr.71/2011 pentru aplicarea dispozițiilor noului cod civil – având în vedere și data decesului tatălui reclamantului 11.07.1942 de la care a și pretins reclamantul că au început suferințele sale pe care le-a opus în speță pârâtului.

În consecință, instanța, în baza dispozițiilor art.998-999 Cod civ.1864 și ale dispozițiilor art.1000 al.3 Cod civ.1864, a textelor de lege și a considerentelor expuse mai sus, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul R. V. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Economiei si Finanțelor Publice București și Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Cluj N., cont R061TREZ__ prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu M., în nume propriu, prin reprezentanții săi legali, potrivit art.10 și art.11 alin.3 din HG 520/2013, cât și O.P. ANAF nr.1500/2013.

Hotărârea a fost dată fără cheltuieli de judecată, nefiind nimic solicitat în acest sens de către pârât.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul R. V., invocând prevederile art.6, art.14 și art.18 din Convenția CEDO – Strasbourg în completare la prev.art.52 alin.2 și alin.3 din Constituția României, susținând, în special, prevederile art.14 din Convenția CEDO – Strasbourg privind interzicerea discriminării, deoarece unele persoane au beneficiat, în baza unor acte asemănătoare, de mii de euro atât de la S. R., cât și conform cazului în speță, inclusiv de la S. Ungar.

Consideră că este îndreptățit la despăgubiri conform legii, întrucât apelantul nu beneficiază și nu a beneficiat de nicio despăgubire morală sau materială.

În opinia apelantului, tot ceea ce s-a menționat de intimata DGFP Satu M. reprezintă o gravă eroare legislativă, prin care i se încalcă un drept legal, prevăzut încă de lege.

Învederează că defunctul său tată, R. V., s-a înrolat voluntar în armata maghiară, a făcut parte din Batalionul de Apărare 35/11. În cadrul Forțelor Militare Regale tatăl reclamantului a murit eroic în 11.07.1942.

Prin adeverința cu nr.de înregistrare 1038/2885/7/HZs, reclamantul a făcut dovada că defunctul său tată, R. V., născut în 04.06.1913 și decedat pe front în 11.07.1942 a luptat ca soldat voluntar în localitatea Storoshewoje din Rusia, iar înainte de deces a căzut ca prizonier de război în fosta URSS, sens în care depune înscrisurile primite din partea Ministerului Apărării Naționale de la Budapesta, respectiv Institutul și Muzeul de Istorie Militară de la Arhiva de Istorie Militară și Arhiva Centrală Budapesta, traduse din limba maghiara în limba română.

Precizează că nu a beneficiat de nicio despăgubire în acest sens, nici în baza Decretului 118/1990, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cu Legea 221/2009, care și în momentul de față este în vigoare nefiind abrogată.

Datorita acelor perioade deosebit de grele pe care le-a trăit și datorită faptului că nu a avut niciun sprijin moral sau material, fiind persecutați inclusiv din motive etnice și religioase, apelantul solicită daune morale și materiale în cuantum de 12.000 euro.

În drept, invocă dispozițiile art.52 alin.3 din Constituția României coroborat cu legislația internațională la care România este parte prin aderarea la U.E., adică în conformitate cu dispozițiile art.6 privind Dreptul la un proces echitabil, art.14 privind interzicerea discriminării și, respectiv, art.18 privind limitarea folosirii restrângerilor drepturilor din Convenția Curții Europene a Drepturilor Omului CEDO - Strasbourg.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUN N. prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU M., solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat și nelegal și menținerea în tot a hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.

În fapt, arată că prin sentința civila apelata, instanța de fond a respins acțiunea, motivat de faptul că nu sunt întrunite condițiile dispozițiilor art.998-999 Cod civil.

Pe fondul cauzei, arată că prin acțiunea formulată în contradictoriu cu S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul a solicitat despăgubiri morale in temeiul art.52 alin.3 din Constituția României coroborat cu legislația internaționala respective art.6, art. 14 si art. 18 din Convenția CEDO.

În ceea ce privește Articolul 6 - Dreptul la un proces echitabil, intimatul arată că:

„1. Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta si imparțiala, instituita de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor si obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penala îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie sa fie pronunțata în mod public, dar accesul în sala de ședința poate fi interzis presei si publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale, într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a pârtilor la proces o impun, sau în măsura considerata absolut necesara de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției."

Menționează că din cele expuse în cuprinsul acțiunii nu rezultă îndeplinirea cerințelor imperative ale legiuitorului, nu se face dovada împiedicării sub orice forma la judecata in mod public echitabil și într-un termen rezonabil.

Referitor la Articolul 14 - Interzicerea discriminării arată că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie sa fie asigurata fără nicio deosebire bazata, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie,opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau sociala, apartenența la o minoritate naționala, avere, naștere sau orice alta situație.", pârâtul arată că nici acest aspect nu este dezvoltat pe parcursul pricinii sub orice formă, neexistând proba contrară posibilității de a-și exercita drepturile și libertățile.

Cu privire la Articolul 18 - Limitarea folosirii restrângerilor drepturilor, potrivit căruia „Restricțiile care, potrivit prezentei convenții, sunt aduse respectivelor drepturi si libertăți, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.", pârâtul arată că nu se aduc precizări la forma restricțiilor care le-a cunoscut ori i s-au imputat.

De asemenea, arată că se indică faptul că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, fiind invocate două hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a concluzionat că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor;

Învederează că în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei) ".

Prin urmare, și Curtea Constituțională a constatat că, „a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop".

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut prin considerente că nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale(Cauza Kopecky contra Slovaciei, Cauza Slavov și alții contra Bulgariei).

Raportat la considerentele expuse prin hotărâre, Curtea Constituțională a constatat că „acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă ", concluzionând că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr.118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În conformitate cu prevederile art.147 alin.1 și alin.4 din Constituția României republicată, „dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [... ], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.", iar „deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".

Având în vedere faptul că a fost identificată existența unui paralelism de reglementare,ce determină, în opinia Curții Constituționale, neconstituționalitatea nu numai a modificărilor aduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului Legii nr.221/2009, ci chiar a art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, pârâtul apreciază că, neintervenind nicio modificare adusă prevederilor declarate neconstituționale din Legea nr.221/2009, în termenul legal, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza întâi ale acestui act normativ (temeiul acțiunii introductive) au încetat de drept, conform art.147 alin.(1) din Constituția României, republicată. Mai mult decât atât, arată că prin decizia nr.12 din 19 septembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, alături de cele declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al Colegiului de conducere al Curții de Apel G.. Prin aceasta s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caractere politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Față de cele de mai sus, concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei, are însă obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. Prin urmare, în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale, ca măsuri reparatorii, iar față de obligativitatea Deciziei nr.1354/20.10.2010, Deciziei nr.1358/21.10.2010 și a Deciziei civile nr.1360/21.10.2010 pronunțate de Curtea Constituțională, precum și a Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază că S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr.221/2009.

În drept, invocă art.10 și art.11 alin.3 din HG 520/2013, cât și dispozițiile Ordinului Președintelui ANAF nr.1500/01.08.2013.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelantul R. V. arată că prin întâmpinarea formulată intimatul nu face altceva decât să reitereze aceleași articole de lege pe care apelantul le-a invocat în apărarea și susținerea demersului său judiciar.

Consideră un abuz din partea Administrației Județene a Finanțelor Publice Satu M. faptul că nu i se recunoaște reclamantului calitatea de moștenitor și de persoană îndreptățită la despăgubiri după defunctul său tată, R. V., care a decedat pe front în anul 1942 ca și soldat voluntar nu ca prizonier sau vreo altă formă de înrolare.

Învederează că toate articolele invocate reflectă dreptul său de a primi despăgubiri morale și materiale în cuantumul solicitat, întrucât, în caz contrar, intervin prev.art.14 din Convenția CEDO Strasbourg privind principiul discriminării raportat la prevederile art.16 din Constituția României privind egalitatea în drepturi, art.52 alin.3 din Constituția României și art.148 alin.2 din Constituția României.

Menționează că a făcut dovada că defunctul său tată, R. V., născut în 04.06.1913 și decedat pe front în 23 noiembrie 1942, a luptat ca soldat voluntar în localitatea Storoshewoje din Rusia, prin înscrisurile primite din partea Ministerului Apărării Naționale de la Budapesta, respectiv Institutul și Muzeul de Istorie Militară de la Arhiva de Istorie Militară și Arhiva Centrală Budapesta, traduse din limba maghiară în limba română.

Datorită acelor perioade deosebit de grele pe care le-a trăit și datorita faptului că nu a avut niciun sprijin moral sau material, fiind persecutați, inclusiv din motive etnice și religioase,, reclamantul solicită daune morale și materiale în cuantum de 12.000 euro.

În drept, invocă dispozițiile art.52 alin.3 din Constituția României coroborat cu legislația internaționala la care România este parte prin Aderarea la U.E., adică în conformitate cu dispozițiile art.6 privind dreptul la un proces echitabil, art.14 privind interzicerea discriminării și, respectiv art.18 privind limitarea folosirii restrângerilor drepturilor din Convenția Curții Europene a Drepturilor Omului CEDO - Strasbourg.

Precizează că nu este beneficiar și nici nu a beneficiat de pe urma Decretului 118/1990 sau de măsurile ulterioare de acordare a despăgubirilor morale sau materiale cu modificările si completările ulterioare .

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, tribunalul consideră că este nefondat.

Așa cum corect a reținut instanța de fond în baza actului emis de o instituție a statului maghiar la data de 24.09.2014 – tatăl apelantului născut în 04.06.1913 și decedat pe front în 23.11.1942 a luptat în cadrul Forțele Militare Regale Ungare în cel de-al doilea război mondial ca honved al Batalionului de apărare, ca soldat voluntar în localitatea Storosheovn din Rusia și nu ca prizonier de război cum greșit susține apelantul. În baza probelor administrate în cauză nu se poate reține o culpă a statului român în producerea suferințelor morale și materiale ale apelantului determinate de decesul tatălui său în cel de al doilea război mondial, în consens cu instanța de fond, tribunalul reține că nu sunt întrunite dispozițiile art.998 și următoarele din Codul civil de la 1865.

Nu se poate reține că în privința situației apelantului ar exista o discriminare raportat la faptul că „alții” au beneficiat de despăgubiri din partea statului român în baza unor acte similare. Legiuitorul român a adoptat o . reglementări privind reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 având în vedere încălcarea drepturilor omului de către acest regimul.

Au fost adoptate mai multe acte normative în materia restituirii bunurilor imobile naționalizate sau confiscate: Legea nr.18/1991; Legea nr.169/1997; Legea nr.1/2000; Legea nr.10/2001.

Au fost adoptate acte normative privind reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice și au fost acordate alte drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, aceste acte normative toate aveau un caracter reparatoriu de ex: OUG nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistență anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au dispuse din motive politice au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România cu modificările și completările ulterioare; Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, apelantul având posibilitatea să solicite măsuri reparatorii în baza acestor legi speciale cu verificarea îndeplinirii condițiilor legale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin jurisprudența sa (Hotărârea din 12/2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei) că dispozițiile Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor, iar art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.

În susținerea apelantului izvorul discriminării constă în acordarea unor despăgubiri la alte persoane în baza unor acte similare.

Reținând cele de mai sus, tribunalul consideră că nu s-a încălcat dreptul la nediscriminare așa cum rezultă el din art.14 din Convenție, având în vedere că acordarea unor măsuri reparatorii s-au realizat în cadrul unor legi speciale prin formularea unor cereri în condițiile și în termenele prevăzute de aceste legi reparatorii, probabil ”acei alții” au beneficiat de măsuri reparatorii a căror existență juridică a depins de îndeplinirea unor condiții legale, sub acest aspect nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art.14 din Convenție.

Nu s-a încălcat dreptul apelantului la un proces echitabil .

Art.6 din Convenție garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal independent și dreptul de acces la tribunal . Aceste garanții nu permit instanțelor de judecată recunoașterea a unor drepturi în mod automat; drepturile stabilite în baza unor hotărâri judecătorești trebuie să se bucure de o legitimitate în ordinea juridică internă .

Textul art.52 alin.2 și 3 din constituție nu sunt incidente în cauză, nu este vorba de o vătămare a unei autorități publice printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea unei cereri, de asemenea nu sunt îndeplinite nici condițiile unei erori judiciare.

Față de cele de mai sus, tribunalul, în baza art.480 alin.1 NCPC a respins apelul declarat de reclamant.

Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de partea interesată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelului civil declarat de apelantul-reclamant R. V., CNP_, cu domiciliul în ., jud.Satu M., împotriva Sentinței civile nr.4011/28.10.2014, pronunțată de Judecătoria Satu M., în dosar nr._ , în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. reprezentat prin MFP, prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ N., cu sediul în Cluj N., P-ța A. I., nr. 19, jud.Cluj, CUI_, cont bancar RO61TREZ__ , prin ADMINISTRATIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU M., cu sediul în Satu M., P-ța Romană, nr.3-5, jud.Satu M., având ca obiect pretenții.

Fără cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 19.03.2015.

Red.Z.K./17.05.2015

Tehnored_BER /18.05.2015

Ex.4

- ..cu: R. V., S. R. prin MFP prin DGRFP Cluj N. prin AJFP Satu M.

Jud.fond: C. Z.