Pretenţii. Decizia nr. 394/2015. Tribunalul SATU MARE

Completul compus din:

PREȘEDINTE - R. M. E. C.

Judecător - A. D.

Grefier - C. L.

Pe rol fiind soluționarea apelului în materia C. administrativ și fiscal formulat de apelanta-reclamantă ADMINISTRAȚIA D. PUBLIC, cu sediul în Satu M., .. 25, jud. Satu M., împotriva sentinței civile nr. 112/15.01.2015, pronunțată de Judecătoria Satu M. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. L.,domiciliată în V., ..17,. M., având ca obiect pretenții.

La apelul nominal, făcut în ședința publică de azi, nu se prezintă părțile.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:

- apelul este la primul termen de judecată în urma derulării procedurii administrative;

- cererea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru;

- procedura de citare cu părțile este legal îndeplinită pentru acest termen de judecată, după care;

Președintele completului de judecată, verificând personal, constată că apelul este la primul termen de judecată după derularea procedurii administrative, este scutit de plata taxelor judiciare de timbru, iar procedura de citare cu părțile este legal îndeplinită pentru termenul de azi.

Instanța invocă din oficiu excepția necompetenței funcționale a secției civile II a Tribunalului Satu M. și considerând apelul lămurit, în temeiul disp. art. 394 C.proc.civ., instanța declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra excepției.

INSTANȚA

deliberând asupra apelului declarat, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 112/15.01.2015 pronunțată de Judecătoria Satu M. în dosar nr. unic de mai sus, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta ADMINISTRAȚIA D. PUBLIC Satu M., în contradictoriu cu pârâta D. L., având ca obiect pretenții.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin nota de control și înștiințarea de plată . nr. 670/15.10.2012 (fila 4 dosar fond), respectiv prin somația nr. 5380/11.11.2013 (fila 5 dosar fond), reclamanta ADMINISTRAȚIA D. PUBLIC din cadrul Consiliului Local Satu M. a pus în vedere pârâtei D. L. să achite tariful de penalizare prevăzut de HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012, neachitarea acestuia în termen de 30 de zile de la data somării fiind urmată de declanșarea procedurilor judiciare pentru recuperarea acestuia. Astfel, prin somația nr. 5380/11.11.2013 (fila 5 dosar fond), comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data de 18.11.2013 (fila 6 dosar fond), s-a pus în vedere pârâtei să achite suma de 120 lei, aducându-i-se la cunoștință că a încălcat prevederile Anexei 12 a HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012, modificate prin HCL nr. 182/29.11.2012, prin aceea că a parcat autovehiculul său, cu numărul de înmatriculare_, în data de 15.10.2012, pe . M., fără a avea achiziționat și expus la loc vizibil în interiorul autovehiculului tichet sau abonament de parcare.

În ceea ce privește prevederile invocate de reclamantă, respectiv cele ale Anexei nr. 12 la HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012 (modificată și completată prin HCL nr. 182/29.11.2012), instanța de fond a reținut că, potrivit art. 37, lit. a) din acest act normativ (text a cărui încălcare a fost reținută în cauză), „se sancționează proprietarul/utilizatorul/deținătorul autovehiculului pentru încălcarea prevederilor prezentului regulament, prin săvârșirea în aria de aplicare a sistemului de parcare cu plată a următoarelor fapte: [...] parcarea fără tichet de parcare, expus la loc vizibil în interiorul autovehiculului”. În conformitate cu dispozițiile art. 38 din același act normativ, pentru săvârșirea faptelor prevăzute la art. 37 se percepe un tarif de penalizare a cărui valoare este de: a). de 10 ori valoarea unui tichet “întreg” în cazul achitării în primele 48 de ore de la data abaterii; b). de 20 ori valoarea unui tichet “întreg” în cazul achitării în primele 15 zile calendaristice de la data abaterii (inclusiv ziua abaterii); c). de 60 ori valoarea unui tichet “întreg” începând cu a 16-a zi calendaristică de la data abaterii. De asemenea, instanța reține că, potrivit art. 39, 1). Tariful de penalizare pentru abaterile prevăzute la art. 37 se aplică persoanelor fizice și juridice.

2). Încasarea tarifului de penalizare se face prin virament (cu ordin de plată sau prin mandat poștal) sau în numerar la casieriile operatorului. Personalul cu atribuții de control nu are drept de încasare.

3). Sumele rezultate din încasarea tarifului de penalizare constituie venituri ale operatorului.

În conformitate cu prevederile art. 40, „1). Neachitarea în termen de 30 de zile calendaristice de la data somării, a tarifului de penalizare este urmată de declanșarea procedurilor judiciare pentru recuperarea tarifului de penalizare și a cheltuielilor de urmărire a abaterii.

2). Termenul de depunere a contestației este de 5 zile calendaristice de la data primirii somației și a Notei de control privind constatarea abaterii. Contestațiile se depun la sediul operatorului și vor fi analizate și soluționate de o comisie numită prin decizie internă, care va funcționa pe baza unui regulament intern aprobat de conducerea operatorului.

3).Tarifele de penalizare aplicate pentru săvârșirea faptelor prevăzute la Art. 37 se prescriu în termen de 3 ani de la data aplicării acestora”.

Chiar dacă în cuprinsul acțiunii nu s-a arătat în mod expres acesta, ținând seama de faptul că reclamanta a făcut trimitere la prevederile menționate mai sus, instanța de fond a reținut că temeiul juridic invocat în susținerea acțiunii constă în răspunderea civilă delictuală. Astfel, este de observat că reclamanta nu se prevalează de existența unui act juridic generator de obligații întemeiat pe acordul de voințe al părților pentru a fi incidente normele privind răspunderea contractuală, ci, dimpotrivă, aceasta se prevalează de existența unui fapt juridic ilicit generator de obligații în sarcina pârâtei în temeiul unui act normativ emis unilateral, în regim de putere publică.

Conform art. 1.349 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (act normativ aplicabil în raport de momentul săvârșirii faptei generatoare de prejudicii), „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială”.

Totodată, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 1.357 C.civ., „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

În vederea angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, este necesar să se facă dovada întrunirii mai multor condiții: existența unui prejudiciu patrimonial; existența unei fapte ilicite prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se prin aceasta o atingere a unui drept subiectiv; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; fapta să fie săvârșită cu vinovăție (intenție sau culpă).

Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană pentru care aceasta din urmă e ținută să răspundă. Sub aspectul condițiilor pentru repararea prejudiciului, instanța constată că prejudiciul trebuie să fie cert, adică trebuie să fie sigur în ceea ce privește existența, dar și puterea de evaluare; prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat încă (repararea prejudiciului are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus față de paguba suferită). Așadar, raportat la prevederile art. 249 C.proc.civ., reclamanta avea sarcina probei sub aspectul caracterului cert al prejudiciului, respectiv sub aspectul faptului că repararea prejudiciului are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus față de paguba suferită. Însă, cu toate acestea, reclamanta nu a propus probe sub acest aspect, rezumându-se la invocarea prevederilor Anexei nr. 12 la HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012 (modificată și completată prin HCL nr. 182/29.11.2012), respectiv a notei de control . nr. 670/15.10.2012 (fila 4 dosar fond). Or, este de observat că această notă de control nu constituie un mijloc de probă opozabil pârâtei nici sub aspectul faptei ilicite, dar nici sub aspectul prejudiciului. Existența faptei ilicite trebuie dovedită cu probe certe, nefiind suficientă în acest sens o notă de control emisă de reclamantă, opozabilă acesteia, iar nu și pârâtei, care nu se încadrează din această perspectivă printre mijloacele de probă vizate de art. 250 din Codul de procedură civilă. De asemenea, instanța de fond a reținut că prejudiciul trebuie să fie cert dovedit, iar nu prezumat; astfel, prejudiciul nu poate fi dedus din simpla reglementare a tarifelor de penalizare conform art. 37 din actul normativ menționat, această reglementare nefăcând decât să sancționeze o faptă ilicită care trebuie calificată ca și contravenție. Astfel, reclamanta nu se poate prevala de un prejudiciu cert prin aceea că a prevăzut ca și sancțiune un tarif de penalizare a cărui valoare este de 10 ori valoarea unui tichet “întreg” în cazul achitării în primele 48 de ore de la data abaterii; de 20 ori valoarea unui tichet “întreg” în cazul achitării în primele 15 zile calendaristice de la data abaterii (inclusiv ziua abaterii); de 60 ori valoarea unui tichet “întreg” începând cu a 16-a zi calendaristică de la data abaterii. Din acest mod de reglementare este evidentă intenția autorității locale de sancționare pecuniară a unor „abateri”, prejudiciul invocat de reclamantă fiind în mod evident prezumat, iar nicidecum dovedit.

Totodată, instanța de fond a constatat că, pentru executarea creanței stabilite în mod unilateral de autoritatea locală, reclamanta nu se poate prevala de prevederile unui act normativ care pune probleme sub aspectul art. 6, paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, este de observat că faptele delictuale ce prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracțiunile se sancționează contravențional conform prevederilor OG nr. 2/2001, iar procedura prevăzută de acest din urmă act normativ nu poate fi eludată de autoritatea locală prin edictarea unilaterală a unor norme care să restrângă dreptul de acces la justiție și, implicit, să conducă la negarea dreptului la apărare al persoanei suspectate de săvârșirea respectivei fapte. Cu alte cuvinte, pârâta este în drept să conteste obligația de plată ce a fost impusă în sarcina sa (cu titlu de tarif de utilizare, însă având în mod evident caracterul unei sancțiuni pecuniare, după cum rezultă și din sintagma „se sancționează”) prin intermediul unei proceduri menite să garanteze dreptul său la apărare (respectiv, potrivit OG nr. 2/2001), putând beneficia de aplicarea sancțiunii avertismentului, conform art. 7 din OG nr. 2/2001, la momentul individualizării sancțiunii de către instanța de judecată învestită cu soluționarea plângerii contravenționale. În schimb, prin procedura stabilită de HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012 (modificată și completată prin HCL nr. 182/29.11.2012), debitorul obligației de plată este lipsit de acest drept, singura cale de atac prevăzută de acest act normativ fiind o contestație administrativă, ce se poate formula în termen de 5 zile de la comunicarea somației și a notei de control. Or, procedura contestației administrative prevăzute la art. 40 alin. (2) din Anexa nr. 12 la HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012 (modificată și completată prin HCL nr. 182/29.11.2012), nu este de natură să respecte exigențele prevederilor art. 6, paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece nu asigură un recurs efectiv la justiție (aceste contestații se depun la sediul operatorului, se analizează și se soluționează de o comisie numită prin decizie internă, care va funcționa pe baza unui regulament intern aprobat de conducerea operatorului).

Contrar aprecierii reclamantei, prevederile art. 40 alin. (2) din Anexa nr. 12 la HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012 (modificată și completată prin HCL nr. 182/29.11.2012), nu pot fi interpretate în mod neechivoc prin coroborare cu prevederile Legii nr. 554/2004 în sensul de a se garanta persoanei vătămate dreptul formulării unei contestații la instanța de contencios administrativ. Aceasta întrucât nota de control reprezintă un act cu caracter individual, însă care este susceptibil de interpretări în ceea ce privește includerea sa în sfera de incidență a art. 2, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind noțiunea de „act administrativ” (invocată de reclamantă prin notele de ședință). Astfel, potrivit acestor dispoziții, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice [...]”. Or, este de observat că nota de control nu reprezintă un act care se emite în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, generator de raporturi juridice în temeiul acestei legi, ci reprezintă un act care se emite în vederea executării unor prevederi dintr-un act administrativ cu caracter normativ (HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012 (modificată și completată prin HCL nr. 182/29.11.2012), care nu este de natură să dea naștere unor raporturi juridice în temeiul legii.

De altfel, chiar în situația în care nota de control ar fi interpretată ca un act administrativ cu caracter individual ce s-ar putea contesta potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, pârâta ar fi lezată prin aceea că nu ar putea obține suspendarea executării actului decât în temeiul acestui act normativ, iar nu de drept, prin simpla formulare a plângerii contravenționale, astfel cum prevede OG nr. 2/2001.

Așadar, prevederile art. 40 din Anexa 12 la HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012 (modificată și completată prin HCL nr. 182/29.11.2012), nu sunt de natură să garanteze un proces echitabil conform art. 6, paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar acțiunea de față, prin care se tinde atât la prezumarea vinovăției pârâtei, cât și la prezumarea prejudiciului, nu poate fi primită. De asemenea, nu poate fi primită nici interpretarea reclamantei în sensul că se poate deduce recunoașterea tacită a pârâtei din împrejurarea că aceasta nu a uzat de calea de atac prevăzută de art. 40 alin. (2) din Anexa nr. 12 la HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012, respectiv din împrejurarea că nu a depus întâmpinare în prezenta cauză. În acest sens, este de observat că, potrivit art. 208, alin. (2) C.proc.civ., nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtei din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel. Așadar, sancțiunea pentru nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege este aceea a decăderii pârâtei din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, iar nu a asumării faptului că instanța ar putea considera această împrejurare ca o recunoaștere a pretențiilor reclamantului [o asemenea prevedere existând în cazul ordonanței de plată – art. 1.018, alin. (3) C.proc.civ., ea neputând fi aplicată prin analogie în cazul acțiunilor de drept comun].

Prin urmare, instanța de fond a constatat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată nu doar din perspectiva faptului că nu s-a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei, respectiv a prejudiciului invocat, ci și din perspectiva faptului că actul normativ în temeiul căruia a fost impusă obligația de plată în sarcina pârâtei încalcă prevederile art. 21 din Constituție și cele ale art. 6, paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin coroborare cu prevederile OG nr. 2/2001. Astfel, raportat la prevederile art. 1.349 și art. 1.357 C.civ., instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei.

Împotriva Sentinței civile nr. 112/2015, ADMINISTRAȚIA D. PUBLIC SATU M., în temeiul dispozițiilor ari. 466 și urm. din Legea nr. 134/2010, actualizată, a declarat apel, solicitând:

- admiterea acestuia, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 120 lei, reprezentând contravaloarea tarifului de penalizare ca urmare a abaterii reținute în sarcina sa de angajații ADP Satu M., potrivit notei de control . nr. 670/15.10.2012;-

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate la suma în cuantum de 120 lei, de la dala scadenței până la recuperarea integrală a sumei datorate, conform dispozițiilor art. 1489 din Legea nr. 287/2009, republicată, privind Codul Civil, coroborate cu cele ale art. 3 din OG nr. 13/2011, republicată, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar;

- obligarea pârâtei Ia plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, în fapt, apelanta susține că intimata pârâtă a încălcat dispozițiile art. 37 lit. a din Anexa nr. 12 a Regulamentului de funcționare a sistemului privind controlul, limitarea și taxarea staționărilor în municipiul Satu M., aprobat prin HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012, săvârșind abaterea reprezentată de parcarea cu autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ pe . aria de aplicare a sistemului de parcare cu plată din municipiul Satu M., fără tichet de parcare, expus la loc vizibil în interiorul autovehiculului.

Ca urmare a săvârșirii abaterii menționate mai sus, agenții constatatori din cadrul instituției apelante au întocmit nota de control . nr. 670/15.10.2012, necontestată de către pârâta.

De asemenea, instituția apelantă a emis somația nr. 5380/11.11.2013, primită de intimata pârâtă, conform confirmării de primire depuse la dosarul cauzei, prin intermediul căreia a solicitat achitarea contravalorii tarifului de penalizare, însă aceasta nu s-a conformat, fiind astfel nevoită să se adreseze instanței, respectând totodată dispozițiile art. 40 din Anexa 12 la HCL Satu M. nr. 149/2012 –„neachitarea în termen de 30 de zile calendaristice de la data somării, a tarifului de penalizare este urmată de declanșarea procedurilor judiciare pentru recuperarea tarifului de penalizare și a cheltuielilor de urmărire a abaterii".

Apelanta consideră că prima instanța, în mod eronat, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată, motivând ca „acțiunea reclamantei este neîntemeiată nu doar din perspectiva faptului că nu s-a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei respectiv a prejudiciului invocat, ci și din perspectiva faptului că actul normativ în temeiul căruia a fost impusă obligația de plată în sarcina pârâtei încalcă prevederile art. 21 din Constituție și cele ale art. 6 (…)”.

În privința susținerii primei instanțe conform căreia nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului, apelanta reclamantă arătă că se află în eroare.

În acest, sens, precizează faptul că prejudiciul este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință de către A.D.P. Satu M. a locului special amenajat pentru parcare pe . Satu M., pe durata cât autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ a ocupat acel loc fără plata anticipată a tichetului de parcare, îngrădind astfel posibilitatea cetățenilor de bună-credință de a utiliza acel loc prin achitarea tichetului de parcare.

Aceasta este reglementată la art. 38 lit. c din Anexa nr. 12 la HCL nr. 149/2012 – „pentru săvârșirea faptelor prevăzute la art. 37 se percepe un tarif de penalizare a cărui valoare este de 60 ori valoarea unui tichet «întreg» începând cu a 16-a zi calendaristică de la data abaterii" - coroborat cu art. 39 din același act normativ, respectiv cu prevederile art. 2 din Anexa 1 la HCL Satu M. nr. 256/2011, iar existența prejudiciului sigură și neîndoielnică, respectiv evaluarea sa, rezultă din însăși nota de control întocmită pe seama pârâtei. Legat de acest aspect apelanta învederează și dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, republicată, privind administrația publică locală, potrivit căreia: „hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică".

Referitor la susținerea primei instanțe potrivit căreia „nota de control nu constituie un mijloc de probă opozabil pârâtului nici sub aspectul faptei ilicite, dar nici sub aspectul prejudiciului", apelanta arată faptul că abaterea menționată în cuprinsul acesteia a fost constatată ex prqpriis sensibus de către un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii.

Pe cale de consecință, nota de control se bucură de prezumția de temeinicie până la dovada contrară și constituie un veritabil act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. c, „act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice (...)". Acest raționament este întărit de sentința civilă nr. 2666/17.0,6.2014, pronunțata de Judecătoria Satu M. în dosarul nr._, (depusă la dosar), în dispozitivul căreia instanța a statuat faptul că nota de control este act administrativ, pe cale de consecință notele de control nefiind susceptibile de interpretări în ceea ce privește includerea lor în sfera de incidență a art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 privind noțiunea de «act administrativ», așa cum eronat susține prima instanța.

Legat de acest aspect, apelanta învederează și faptul că nota de control . nr. 670/15.10._ reprezintă un act care se emite în vederea executării legii sau a executării în concret a legii, generator de raporturi juridice în temeiul acestei legi, prin lege înțelegându-se orice act normativ care emană de Ia puterea legiuitoare (Parlament - sens restrâns) sau de la orice organ competent potrivit Constituției, să elaboreze acte normative (sens larg), în speța hotărârile de consiliu local emise de către Consiliul Local Satu M., așa cum este cazul de față.

Apelanta mai arată faptul că nota de control menționată anterior a fost comunicată intimatei pârâte, conform confirmării de primire existente la dosarul cauzei.

Pe cale de consecință, în situația în care aceasta ar fi considerat că ea nu reflectă realitatea ar fi avut posibilitatea de a o contesta în termen de 5 zile calendaristice de la data primirii, în conformitate cu dispozițiile art. 40 din alin 2 din Anexa 12 la HCL Satu M. nr. 182/29.11.2012 privind completarea și modificarea HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012: „termenul de depunere a contestației este de 5 zile calendaristice de la data primirii somației și a notei de control privind constatarea abaterii (...)", coroborate cu cele ale Legii nr. 554/2004, republicată, privind contenciosul administrativ.

Totodată, apelanta învederează că intimatei pârâte i s-a pus în vedere obligativitatea de a formula în termen legal întâmpinare, însă nu a îndeplinit acest pas procedural, nu a făcut nici o dovadă în ceea ce privește stingerea obligației de plată raportat la creanța pretinsă, nu a răsturnat prezumția de netemeinicie a notei de control întocmite pe seama sa, astfel încât acest aspect, poate fi reținut drept o recunoaștere tacită a vinovăției sale, implicit a pretențiilor solicitate de instituția apelantă, nu așa cum în mod eronat reține prima instanța.

În acest sens depune în probațiune copia Sentinței civile nr. 4528/02.12.2014, pronunțate de Judecătoria Satu M. în dosar nr._ în dispozitivul căreia se menționează faptul că nedepunerea întâmpinării echivalează cu recunoașterea pretențiilor solicitate de către A.D.P. Satu M..

În ceea ce privește cele consemnate în dispozitivul sentinței civile atacate referitoare la faptul că, în opinia primei instanțe, ca urmare a lipsei întocmirii procesului verbal de contravenție pârâtei i s-a restrâns dreptul de acces la justiție, singura cale de atac împotriva notei de control fiind contestația administrativă la care s-a făcut trimitere mai sus, apelanta consideră că se află din nou în eroare.

Dispozițiile art. 40 din alin. 2 din Anexa 12 la HCL Satu M. nr. 182/29.11.2012 nu împiedică persoana în cauză, în situația în care se consideră vătămată într-un drept al său, să se adreseze direct instanței de judecată prin intermediul procedurii reglementate de Legea nr. 554/2004. ^:

Pentru considerentele de mai sus, se solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

În drept, invocă art. 466 și urm. C.proc.civ., OUG nr. 80/2013, Legea nr. 554/2004, Legea nr. 287/2009 actualizată, Legea nr. 134/2010 actualizată, HCL Satu M. nr. 182/2012, OG nr. 13/2001, art. 44 alin. (7) Constituția României, Legea nr. 215/2001 actualizată.

Legal citată intimată pârâtă nu a depus întâmpinare în cauză.

Deliberând asupra excepției necompetenței invocate, instanța reține următoarele:

Față de obiectul prezentei cauze – acțiune în pretenții și de temeiurile de fapt și de drept invocate de petentă, în baza dispozițiilor codului civil, competența materială (sub aspect procesual, având în vedere natura cererii), aparține completelor specializate în materie civilă și nu de contencios administrativ, motiv pentru care se va declina soluționarea apelului la Secția I Civilă.

Reclamanta a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată potrivit dispozițiilor dreptului comun, temeiul juridic invocat constând în răspunderea civilă delictuală.

Potrivit Anexei nr. 12 a HCL Satu M. nr. 149/2012 privind Regulamentul de funcționare a sistemului privind controlul, limitarea și taxarea staționarilor în mun. Satu M., încălcarea prevederilor acestui regulament constituie fie fapte de natură delictuală, abateri (reglementate de art. 37), fie contravenții (reglementate de art. 41), iar potrivit art. 33 din regulament, în cazul depistării unui autovehicul parcat cu încălcarea prevederilor regulamentului, agenții constatatori vor întocmi și afișa sub ștergătorul de parbriz sau pe geamul lateral, actul de constatare al abaterii denumit Nota de control și înștiințare de plată, care conține informații referitoare la instituția emitentă, abaterile constatate sau natura contravenției săvârșite, modul de încheiere a procesului verbal de constatare a contravenției, sancțiunile contravenționale propuse, etc. Rezultă, așadar, că înscrisul „Nota de control și instiintare de plata” este un act de constatare, în baza căruia fie se va încheia un proces-verbal de sancționare contravențională (în cazul contravențiilor), fie se vor declanșa proceduri judiciare, conform art. 40 (in cazul faptelor reglementate de art. 37, care nu sunt contravenții).

Înscrisul „Nota de control și instiintare de plata” încheiat de agenții constatatori din cadrul reclamantei nu este un act administrativ, având în vedere ca a fost încheiat în temeiul Anexei nr. 12 a HCL Satu M. nr. 149/27.09.2012, care la art. 40 stipulează că „Neachitarea în termen de 30 de zile calendaristice de la data somării, a tarifului de penalizare este urmată de declanșarea procedurilor judiciare pentru recuperarea tarifului de penalizare și a cheltuielilor de urmărire a abaterii”. Termenul „judiciar” nu poate avea decât semnificația din vorbirea obișnuită, adică proceduri înfăptuite prin autoritățile judecătorești, iar dacă înscrisul menționat mai sus ar fi un act administrativ, Hotărârea Consiliului Local menționata nu ar mai fi prevăzut că este nevoie de sesizarea instanțelor judecătorești pentru punerea în executare a acestuia.

Față de cele de mai sus, având în vedere ca potrivit art. 33 din Anexa nr. 12 a HCL Satu M. nr. 149/2012, înscrisul Nota de control și instiintare de plata (fila 4 fond) este un act de constatare a abaterii (a delictului), ca adresa emisă către reclamantă este o simplă notificare și ca potrivit art. 40, pentru recuperarea tarifului trebuie declanșate proceduri judiciare, instanța apreciază că pentru soluționarea prezentului apel, competența nu aparține completelor de contencios administrativ, ci completelor specializate în materie civilă, motiv pentru care va declina soluționarea apelului la Secția I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția necompetenței materiale a Secției a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Satu M. invocată din oficiu.

Declină în favoarea Secției I civila din cadrul Tribunalului Satu M. competența de soluționare a apelului formulat de apelanta-reclamantă ADMINISTRATIA D. PUBLIC cu sediul în Satu M., Martirilor Deportați, nr. 25, jud. Satu M., având C.I.F. nr._ și cont bancar nr. RO02TREZ_X010034 deschis la Trezoreria Satu M., împotriva sentinței civile nr. 112/15.01.2015 în dosar nr._ pronunțate de Judecătoria Satu M. în contradictoriu cu intimata D. L. - CNP_, domiciliată în localitatea V., . 17, ., având ca obiect pretenții.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, azi, 26.06.2015.

Red. R.M.E.C. – 03.07.2015

Tehnored_NM / 17.07.2015

4 ex.

- se comunică câte un ex. cu: -Administrația D. Public Satu M.

-D. L.

Jud.fond: P. A.