Evacuare. Decizia nr. 244/2013. Tribunalul SIBIU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 244/2013 pronunțată de Tribunalul SIBIU la data de 21-10-2013 în dosarul nr. 9714/306/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SIBIU
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 244/2013
Ședința publică de la 21 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. C. D.
Judecător C. H.
Grefier E. G.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea în cauza civilă privind pe apelantul R. I. în contradictoriu cu intimații: ORAȘUL T. PRIN PRIMAR și R. G. I., având ca obiect evacuare, apel împotriva sentinței civile numărul 134/28.02.2013 pronunțată de Judecătoria Avrig.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care;
Cauza a fost dezbătută în fond la data de 14 octombrie 2013, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
deliberând asupra apelului constată că:
Prin sentința civilă nr. 134/28.02.2013 pronunțată de Judecătoria Avrig s-a respins excepția lipsei de interes a reclamantului invocată de pârâtul R.. G I..
A fost respinsă acțiunea principală formulată de reclamantul R. I. în contradictoriu cu pârâtul Orașul T. prin primar și pârâtul R.. G I..
S-a admis excepția tardivității capătului de cerere subsidiar –acțiunea posesorie în complângere - formulat de reclamant în contradictoriu cu pârâtul R. G. I. și pe cale de consecință s-a respins cererea.
A fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că prin acțiunea formulată la data de 22.07.2011 și înregistrată sub nr._ și declinată Judecătoriei Avrig la data de 19.12.2011, reclamantul R. I. solicita în contradictoriu cu Orașul T. prin Primar și R. G. I. următoarele:
- în principal:
- constatarea nulității contractului de pășune nr.1005/11.02.2010 încheiat între Primăria Orașului T. în calitate de locator și numitul R. G. I. în calitate de locatar
- evacuarea pârâtului R. G. I. de pe terenul pășune în suprafață de 100 ha, situat în blocul fizic 353 M. Boilor ce face obiectul contractului de pășune nr. 3855 încheiat la data de 05.05.2009 între Primăria Orașului T. și reclamant,
- în subsidiar:
- obligarea pârâtului de ordin 2 să lase în liniștită posesie terenul pășune în suprafață de 100 ha, situat în blocul fizic 353 M. Boilor ce face obiectul contractului de pășune nr. 3855 încheiat la data de 05.05.2009 și delimitat ca fiind cuprins între partea de jos a Muntelui numită F. Puturoasa și în sus până la izvor.
- cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii se arăta că în luna mai a anului 2009 reclamantul a închiriat suprafața de 100 ha, situat în blocul fizic 353 M. Boilor ce face obiectul contractului de pășune nr. 3855 încheiat la data de 05.05.2009 pe o durată cuprinsă 14.05._14.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în contractul încheiat administratorul pășunii locale se obliga să delimiteze și să predea suprafața de pășune, pe care existau și două adăposturi, respectiv la bălți și la izvor.
În data de 20.05.2011 reprezentant APIA i-a pus în vedere reclamantului să se mute cu 25 de ha mai sus, motivat de faptul că ar mai exista un act de pășunat al numitului R. I. care ar trebui să ocupe această suprafață, iar pârâtul ținând cont de această îndrumare a ocupat abuziv zona de jos a muntelui.
Față de această situație reclamantul a solicitat anularea actului pârâtului și evacuarea acestuia de pe terenul folosit de reclamant.
În subsidiarul acțiunii reclamantul a arătat că formulează o acțiune posesorie împotriva pârâtului nr. 2 ca terț ce l-a tulburat în folosință justificat de faptul că sunt întrunite condițiile legale, privitoare la o atare cerere, respectiv nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare, iar reclamantul a deposedat terenul începând cu luna mai a anului 2009, posesia fiind continuă, pașnică și publică.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 964,966,968,1420,1426 cod civil și ale art.274,674, Cod de proc. civ.
În probațiune reclamantul a solicitat interogatoriile părților, proba cu înscrisuri, proba testimonială, cercetarea la fața locului și o expertiză topografică de identificare a terenului în litigiu.
S-a anexat acțiunii contractul de pășune încheiat la data de 05.05.2009, notificarea adresată Primăriei T..
Pârâtul R. G. I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Avrig, excepția lipsei de interes a reclamantului față de acțiunea promovată și tardivitatea capătului de cerere în subsidiar.
Pârâtul a invocat lipsa de interes a reclamantului în condițiile în care activitatea judiciară nu-i poate aduce un interes practic în condițiile în care pârâtul nu ocupă suprafață contractată de reclamant și astfel i-a tulburat liniștita posesie și folosință.
Pe fondul cauzei pârâtul a arătat că prin contractul de închiriere nr. 1005 din 11.02.2010 a contractat o suprafață de 25 ha pășune situat pe raza localității T., identificată în blocul fizic nr._-353, parcelă care se învecinează cu terenul contractat de reclamant.
Suprafața utilizată de reclamant este de 25 de ha și a fost preluată în data de 11.02.2010 în baza unui contract încheiat în mod legal.
Pârâtul a arătat că reclamantul utilizează în mod netulburat suprafața care o deține, iar susținerea acestuia că contractul ar fi încheiat cu rea credință sunt nefondate.
Față de capătul de cerere în subsidiar pârâtul a arătat cu nu sunt întrunite condițiile întrunite de art. 674 Cod proc.civ., întrucât a trecut mai mult de una an de la data preluării suprafeței de teren și până la data introducerii prezentei cereri, aceasta fiind formulată tardiv.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 115 Cod proc.civ, art.2 lit.5 Cod proc. civ., coloborat cu art.1 și art. 2, alin.1 lit. a și c, din legea 554/2004, art. 674 Cod proc. civ.
Anexată cererii au fost depuse următoarele înscrisuri: contract de pășune încheiat la data de 10.02.2010 filele 10,11, harta muntelui fila 12.
Pârâta Orașului T. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii civile a reclamantului R. I. ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că muntele Boilor a fost închiriat mai multor persoane: reclamantului i-a fost închiriată suprafața de 100 de ha, numitului Ș. N. suprafața de 25 de ha, iar pârâtului R. I. 25 de ha, niciuna din suprafețele închiriate nesuprapunându-se.
Anexat întâmpinării a fost depusă schița zonei.
Prin încheierea din data de 01.03.2012 instanța a luat act că reclamantul a renunțat la susținerea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Avrig, și a dispus unirea cu fondul cauzei a celorlalte excepții invocate prin întâmpinare de pârâtul R. G. I..
În probațiune instanța a încuviințat proba cu înscrisuri, filele 35-54, interogatoriul pârâților, filele 58-68, proba testimonială cu martorii R. I., R. C., M. A. și R. S., și expertiză topografică de identificarea imobilului în litigiu – . Boilor cu identificarea suprafețelor deținute de către părți.
Analizând cu precădere excepția lipsei de interes din perspectiva dispozițiilor art. 137 Cod procedură civilă, instanța a reținut-o ca fiind întemeiată pentru următoarele motive:
Pentru a fi parte într-o procedură judiciară se impun a fi îndeplinite anumite condiții, reclamantul trebuind să facă dovada, printre altele, că are un interes juridic, recunoscut și ocrotit de lege, născut și actual, personal și direct.
Față de susținerile reclamantului că se solicită anularea contractului de închiriere încheiat cu pârâtul și respectiv evacuarea sa de pe terenul ocupat abuziv instanța a apreciat că interesul reclamantului în promovarea acțiunii este unul justificat, interesul evident al acestuia fiind de a-i fi lăsată în liniștită posesia asupra terenului închiriat .
Față de cele mai sus arătate instanța a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtul R. G I..
Pe fondul cauzei instanța a constatat următoarele:
Din înscrisurile depus la dosar a reieșit că Primăria T. a încheiat un număr de trei contracte de închiriere asupra suprafeței Muntelui Boilor:
Astfel, prin contractul nr. 855/05.05.2009 reclamantului R. I. i-a fost închiriată pe o perioadă de 5 ani, respectiv pentru perioada 14.05._14 suprafața de 100 ha pășune, situată în blocul fizic 353 M. Boilor,
Ulterior s-au închiriat încă două parcele de teren respectiv prin contractul nr. 1005 încheiat la data de 10.02.2010 pârâtului R. G I. i-a fost închiriată pe perioada cuprinsă între 14.05._15 suprafața de 25 ha pășune din același . Ș. N. prin contractul de închiriere nr._ suprafața de 21 de ha .
Conform schiței depuse de pârâta Orașul T. (filele 17)terenurile închiriate erau delimitate pe hartă conform întinderii lor,fiecare locatar având determinată suprafața închiriată.
În baza contractelor de închiriere atât reclamantul cât și pârâtul au formulat la APIA cereri în vederea acordării subvențiilor pentru crescătorii de animale, subvenții care se acordă în baza declarațiilor pe propria răspundere a solicitanților, și a delimitărilor făcute de aceștia pe hărți, cu privire la suprafețele folosite.
Din înscrisurile comunicate de APIA reclamantul în anul 2011 a formulat o declarație de suprafață arătând că deține o suprafață de 125,30 ha și solicitând subvenții pentru această suprafață.
Din răspunsurile la interogatoriul luat Orașului T. reiese vă înainte de încheierea contractelor de închiriere de către numiții R. G I. și Ș. N. reclamantul a fost singurul proprietar de bovine care a solicitat și închiriat pășunea de pe M. Boilor(încă din 2008) iar acesta a folosit o suprafață mult mai întinsă decât suprafața închiriată solicitându-se subvenții pentru o suprafață mai mare.
Din depozițiile martorilor audiați în cauză a reieșit că în perioada 2008 până în prezent vitele reclamantului au pășunat M. Boilor, acesta fiind cel care în primii ani a realizat lucrări de curățire a zonei dar și de întreținere a adăposturilor. Martorii M. A. și R. C. au arătat că în anul 2010 fiecare parte respectiv reclamant și pârât avea închiriată o zonă a muntelui pe care o pășunau cu animalele lor sau ale sătenilor, fiecare avea în folosință câte o stână- reclamantul „la I. „ iar pârâtul „La Bălți”.
Despre împărțirea zonelor de pășunat și a stânelor în primăvara anului 2010 a relatat și martorul R. S..
În raportul de expertiza topografică efectuată, expertul A. G. a identificat zonele de teren deținute în folosința faptică de către reclamant și pârât delimitând pe hartă și suprafețele eligibile contractate de părți cu APIA. Așa cum reiese din schițele atașate raportului de expertiză, cele 2 suprafețe în litigiu nu se suprapun, fiecare parte deținând o suprafață delimitată conform contractelor încheiate. Prin răspunsul la obiectivul nr. 4 expertul aprecia că Primăria T. a fost cea care a creat conflictul litigios deoarece acesta trebuia să asigure pășunea eligibilă de 100 de ha pentru primul locatar iar de abia apoi trebuia să încheie un alt contract de închiriere.
Prin acțiunea formulată reclamantul solicita anularea contractului de închiriere încheiat între Orașul T. și Pârâtul Radoiu G I. invocând ca și motiv de nulitate, cauza imorală,reclamantul invocând că prin contractul de închiriere a cărui nulitate se solicită se fraudează legea și bunele moravuri.
Deși reclamantul prin apărător a susținut că Primăria T. trebuia să asigure pășunea eligibilă de 100 ha pentru primul locatar din conținutul contractelor depuse nu reiese că obiect al locațiunii este o suprafața eligibilă ci se face referire doar la suprafața de pășune.
În capitolul IV privind drepturile și obligațiile părților se stipulează obligația locatarului de a întreține pășunea și de a executa o . lucrări asupra terenului pentru a-i creste potențialul de masă verde însă nu se prevede obligația locatarului de a-i asigura locatarului o pășune eligibilă.
Astfel, dacă pășunea este sau nu eligibilă APIA nu face obiectul contractelor de închiriere a pășunilor și nici obiectul prezentei acțiuni.
Deși reclamantul invocă faptul că pârâta de ordin 2 nu a predat efectiv suprafața de teren închiriată reclamantului, instanța a apreciat că suprafața vastă a pășunii închiriate (100 ha), configurația și relieful zonei făcea imposibilă această predare, modalitatea de delimitare pe harta fiind singura variantă posibilă în cauză.
În jurisprudență, se socotește frauda la lege, când anumite norme legale sunt folosite nu in scopul in care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire oculta a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul si spiritul lor. Având în vedere aspectele mai sus examinate, față de prezumția de valabilitate a cauzei contractului, instanța a apreciat faptul că nu s-a făcut dovada eludării dispozițiilor legale prin încheierea celui de al doilea contract, interesele primului locatar nefiind atinse.
Față de concluziile expertului că reclamantul nu ocupă vreo suprafață din cea închiriată reclamantului, instanța a apreciat că cerere de evacuare este nedovedită și ca atare urmează a fi respins și acest capăt din cererea principală.
În ceea ce privește capătul subsidiar acțiunea posesorie în complângere împotriva pârâtului de ordin 2 instanța a arătat următoarele:
Pentru intentarea acțiunii posesorii, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții prevăzute de art. 674 Cod procedură civilă: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare, reclamantul să dovedească faptul că înainte de această dată el a posedat cel puțin un an, iar posesia întrunește condițiile cerute de art. 1846 și 1847 Cod civil.
Martorii audiați în cauză au arătat că reclamantul a folosit în ultimii ani zona de pe muntele Boilor de la locul Puturoasa până în zona la I. iar din primăvara anului 2010 s-au împărți zonele și adăposturile.
Așa cum a reieșit din înscrisurile depuse pârâtul a încheiat contractul de închiriere de pășune nr.1005 cu Primăria Orașului T. la data de 11.02.2010 iar conform depozițiilor martorilor audiați a început să folosească suprafața închiriată încă din primăvara anului 2010.
Martorul R. C. a arătat prin depoziția sa de la fila 82 că în primăvara anului 2010 fiecare parte folosea zona închiriată .
Astfel, cum data introducerii prezentei cererii este de 22.07.2011 iar tulburarea în posesie invocată de reclamant a avut loc în primăvara anului 2010 când a acesta și-a luat în primire zona, instanța a apreciat că termenul de 1an prevăzut de art. 674 Cod procedură civ. este depășit și prin urmare este întemeiată excepția tardivității cererii posesorii.
Pe de altă parte nici din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză și nici din depozițiile testimoniale nu a reieșit că pârâtul a ocupat fără drept terenul închiriat de reclamant și astfel acesta și-ar fi pierdut sau redus în vreun fel folosința, pentru a justifica admiterea acțiunii acțiunea posesorii.
Potrivit art. 274 Cod proc. civ, reclamantul este partea căzută în pretenții motiv pentru care instanța a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată solicitate de pârât respectiv la plata sumei de 1400 lei cheltuieli reprezentând onorariu avocațial justificat prin chitanța de la fila 193.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel R. I. solicitând schimbarea ei în tot, în sensul admiterii acțiunii și respingerii excepției de tardivitate.
În motivarea apelului, în fapt, s-a arătat că sentința primei instanțe este netemeinică și nelegală, rezultatul unei greșite interpretări a probatoriului administrat.
Astfel, în mod eronat s-a reținut că apelantul a folosit o suprafață de teren mai mare decât cea închiriată, în realitate, așa cum rezultă din înscrisurile de la fila 42 și 36, declarația de eligibilitate viza suprafața de teren situată și în alte blocuri fizice, pe lângă suprafața de 100 ha din blocul fizic 353, M. Boilor.
Judecătoria Avrig a conchis, greșit, că orașul T., potrivit contractului de locațiune, nu trebuia să asigure suprafața de pășune eligibilă. Clauza de la Cap. II din contract trebuia, însă, interpretată în raport cu celelalte clauze, de pildă cele de la Cap. IV, unde se face referire la „pajiști” pentru „pășunatul animalelor” și nu la pășune împădurită”.
Așa cum a arătat și expertul, suprafețele de pășune, la momentul închirierii, nu s-au delimitat pe teren, ci numai pe hartă. În plus se achită o „taxă de pășunat” și nu o taxă pentru zona împădurită, așa cum s-a pus la dispoziția reclamantului .
Situația litigioasă a fost creată de pârât prin nerespectarea obligației de a delimita și preda în folosința locatorului suprafața de pășune.
Așa s-a ajuns ca zona de pădure eligibilă efectiv folosită de apelant să fie doar de 74,88 ha, diferența fiind pădure împădurită.
Așa fiind, indirect celălalt contract de închiriere cu R. G.I. s-a făcut în dauna drepturilor reclamantului.
Instanța de fond a dat eficiență doar răspunsului expertului la obiectivul nr. 4 în care se arată că pârâtul nu a depășit limita suprafeței concesionate și declarate la APIA. Expertul a mai arătat, însă, că suprafețele de folosință sunt delimitate ca pășune eligibilă.
În ceea ce privește acțiunea posesorie, în mod eronat prima instanță a reținut că pârâtul a început să folosească suprafața închiriată în anul 2010, primăvara, bazându-se pe depoziția martorului R. C., interpretată de instanță trunchiat.
Celelalte depoziții ale martorilor au arătat că terenul a fost folosit de reclamant și în 2010 și în 2011, așa încât acțiunea posesorie nu poate fi privită ca tardivă.
În drept au mai fost invocate dispozițiile art. 1420 alin. 1 pct. 3, art. 1426 Cod civil.
Intimatul R. G. I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Analizând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, Tribunalul îl găsește a fi neîntemeiat pentru considerentele ce urmează:
În primul rând, se impune a se observa faptul că primele motive de critică ale sentinței vizează chestiunile legate de nepunerea reclamantului în posesie, ca și locatar de către locator, cu suprafața totală de 100 ha pășune eligibilă și pe greșita interpretare a probelor administrate în acest sens, deși lecturând cererea introductivă de instanță, se observă că motivele pentru care s-a cerut constatarea nulității contractului de pășune încheiat între părți sunt altele, respectiv frauda de lege, cauza ilicită, imorală, falsă.
Instanța de fond a dat, însă, o corectă interpretare a contractului de închiriere încheiat de reclamant cu Primăria T., cât și a celorlalte probe administrate în cauză.
Nu poate fi primită critica apelantului potrivit căreia, din interpretarea sistematică a contractului de locațiune pe care el l-a închiriat, ar rezulta că pârâta Primăria Orașului T., s-a obligat să-i pună la dispoziție 100 ha pășune eligibilă APIA, așa cum pretinde acum apelantul.
Niciunde în cuprinsul contractului de pășune nr. 3855/2009 nu se vorbește de 100 ha „pășune eligibilă APIA”, ci de o suprafață de 100 ha pășune.
Mai mult, la art. IV pct. 4 din contract se menționează că „pentru atingerea potențialului de masă verde, crescătorul de animale, se obligă să execute fertilizări, lucrări de combaterea eroziunii solului, desecări, lucrări de întreținere (curățat mărăcini, distrugere mușuroaie, curățare de pietre și de vegetație arbustiferă nevaloroasă)” etc.
Instanța de fond a observat în mod corect că situația delicată a apelantului reclamant se datorează faptului că acesta, pentru a obține subvenția a declarat la APIA o suprafață totală de pășune eligibilă de 125,3 ha (fila 50 dosar fond), de care, însă, nu beneficia.
Expertul a arătat că reclamantul apelant deține suprafața de 100 ha teren și că aceasta nu se suprapune cu cea a pârâtului, însă faptul că ea nu reprezintă în întregime pășune eligibilă APIA este irelevant și nu poate constitui motiv de nulitate a contractului de pășune încheiat între părți.
Dacă reclamantul apelant ar considera că locatorul nu a respectat prevederile art. 1421 Cod civil, care-i stabilesc în sarcina celui din urmă obligația de a-i preda lucrul închiriat în starea corespunzătoare pentru a fi folosit potrivit destinației, ar fi trebuit să-și formuleze pretenții în acest sens, în raport cu locatorul și nu prin invocarea nulității contractului pârâtului.
Nici ultima critică, cea vizând greșita respingere ca tardivă a acțiunii posesorii, nu poate fi primită. Din dovezile administrate în cauză a rezultat că pârâtul R. G. I. a încheiat contractul de pășune în 11.02.2010 și atunci a și fost pus în posesie, așa încât, într-adevăr, a trecut mai mult de un an până la momentul introducerii acțiunii de către reclamant.
Pentru toate aceste considerente de fapt și în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge ca neîntemeiat apelul declarat și va păstra ca legală și întemeiată sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamantul R. I. împotriva sentinței civile nr.134/28.02.2013, pronunțată de Judecătoria Avrig, pe care o păstrează.
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Octombrie 2013.
PREȘEDINTE Judecător,
V. D. C. H.
Grefier
E. G.
Red. V.D./30.12.2013
Tehnored. E.G./10.01.2014
5 ex./2014
J.F. C. E. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 774/2013.... | Grăniţuire. Decizia nr. 162/2013. Tribunalul SIBIU → |
|---|
