Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1592/2013. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1592/2013 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 25-09-2013 în dosarul nr. 6276/86/2011*
Dosar nr._ Legea 221/2009
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă Nr. 1592/2013
Ședința publică de la 25 Septembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE L. A.
Grefier L. A.
P. de pe lângă Tribunalul Suceava reprezentat de procuror J. L.
Pe rol, soluționarea acțiunii civile având ca obiect „Legea nr.221/2009” formulată de reclamantul B. G., domiciliat în mun.Cîmpulung Moldovenesc, ..106, județul Suceava în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Suceava-Suceava, ..7, jud Suceava și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București cu sediul în ., sector nr.5.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care instanța constată că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă.
De asemenea instanța constată imposibilitatea administrării probei cu expertiza având în vedere că reclamantul nu a achitat onorariul provizoriu pentru expert pus în sarcina sa, în cuantum de 300 lei.
Reprezentant Parchetului arată că nu mai există în Suceava Direcția Generală a Finanțelor Publice, ci în Iași.
Instanța constată că citația emisă Statului R. prin Min Fin Publice prin DGFP Suceava are ștampila unității și este semnată, procedura de citare fiind legal îndeplinită.
De asemenea instanța constată că au fost depuse la dosar de către Primăria Mun Câmpulung Moldovenesc relațiile solicitate și invocă din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii.
Reprezentanta Parchetului arată că este de acord cu excepția invocată având în vedere că au fost acordate despăgubiri în condițiile legii speciale cu privire la cota de ½ pentru reclamant.
Instanța rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra acțiunii civile de față, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 02.06.2011 și înregistrată sub nr._, reclamantul B. G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat a se constata calitatea de deținut politic a bunicului său patern B. I. G., fiul Iui I. si E., născut la data de 10 aprilie 1904 in Câmpulung Moldovenesc si decedat la data de 7 decembrie 1965, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale in sumă de 2.000.000 Euro pentru condamnarea la 16 ani munca silnica și executarea parțiala a acesteia și la plata daunelor materiale în suma de 100 000 Euro, reprezentând confiscarea totala a averii.
În motivare a arătat că B. I. G. a avat ca fiu pe tatăl său B. I..
Atât bunicul cât si, tatăl său sunt în prezent decedați, el fiind singurul moștenitor în linie directa de gradul II.
Bunicul său împreuna cu un grup de încă 12 persoane au fost condamnați
de Tribunalul Regiunii a II a Militară în baza Sentinței penale nr. 84 din 20 aprilie 1.959.
Prin aceeași sentința s-a dispus si confiscarea totala a averii constând din:
-terenuri care au fost retrocedate;
-cota de 1/2 dintr-o casa si un grajd, situate în Câmpulung Moldovenesc, .. 25;
-una vaca în valoare de 3000 lei;
-una vițică în valoare de 2000 lei;
-șase oi în valoare de 300 leii/buc.;
-una căruță în valoare de 3000 lei,
Terenurile au fost restituite conform Lg.18/1991 si Lg. 1/2000, iar construcțiile nu au putut fi restituite deoarece autorii săi au cumpărat de la S. R. cota indiviza de 1/2 care a fost confiscată.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri și martori.
prin cererea formulată la data de 20.03.2012 reclamantul și-a restrâns acțiunea solicitând doar acordarea de despăgubiri materiale pentru conta de 1/2 din imobilele construcții, casă și grajd și pentru bunurile mobile indicate în cererea introductivă de instanță.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București a formulat întâmpinare apreciind că raportul extrajudiciar depus la dosar de către reclamant nu poate constitui o probă concludentă nefiind dispus de instanța de judecată, putând fi asimilat eventual unui înscris și nu unei expertize în sensul dispozițiilor art.201 Cod procedură civilă.
Conform dispozițiilor art.5 al.1 lit.”b” din legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenți acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței despăgubiri, prevăzute la art.4 al.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03._89, republicată cu modificările și completările ulterioare, sau ale legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare .
Față de prevederile legale mai sus menționate și având în vedere faptul că imobilele respective există( putând fi astfel restituite în natură), apreciază că reclamantul trebuie să facă dovada că bunurile evaluate(construcții și teren) nu fac obiectul legii nr.10/2001 sau legii nr.247/2005, în sensul că nu i-au fost restituite sau că nu a obținut despăgubiri prin echivalent.
A mai învederat faptul că nici raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar nu face vreo mențiune în acest sens. M. mult decât atât consideră că valoarea imobilelor evaluat de expert este pur orientativă, expertul menționând că aceasta este subiectivă, fiind exprimată ținând seama exclusiv de ipotezele și aprecierile relatate în raport.
A solicitat instanței să țină seama de precizările formulate și să pună în vedere reclamantului să facă dovada celor menționate mai sus, în sensul dispozițiilor art.5 al.1 lit.”b” din legea nr.221/2009.
Prin sentința civilă nr.793/27.03.2012, prima instanță a admis în parte acțiunea civilă, așa cum a fost restrânsă.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9800 lei cu titlu de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate și anume: una vacă în valoare de 3000 lei, una vițică în valoare de 2000 lei, șase oi în valoare de 300 lei fiecare și una căruță în valoare de 3000 lei.
A respins ca nefondată cererea reclamantului privind acordarea de despăgubiri materiale pentru cota de 1/2 din imobilul casă și un grajd, situate în municipiul Cîmpulung Moldovenesc, ..25, județul Suceava.
A luat act că reclamantul nu pretinde cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul Suceava a reținut următoarele:
Potrivit actelor de stare civilă aflate la fila 14 dosar reclamantul B. G. este fiul lui B. I. și nepotul lui B. I. G., decedat la data de 07.12.1965.
Prin sentința penală nr.84 din 20.4.1959 a Tribunalului Regiunii a II a Militară, B. I. G. ( bunicul reclamantului ) a fost condamnat la 16 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 209 pct.1 Cod penal, faptă ce constituie de drept o condamnare cu caracter politic, definită astfel de dispozițiile art. 2 lit.”a” din legea nr.221/2009.
Prin procesul verbal de confiscare nr.1700/59 din 29.08.1959 întocmit în baza sentinței de condamnare, a fost confiscată averea lui B. G. constând în următoarele bunuri:
- una casă compusă din 2 camere și anexe construită din lemn de brad, acoperită cu draniță situată în Cîmpulung Moldovenesc, ..17;
- un grajd construit din lemn situat lângă casă, în stare bună,
-2,50 ha teren pământ fânaț situat la locul Izvorul Alb-orașul Cîmpulung Moldovenesc;
- una vacă de culoare roșie în vârstă de 3 ani;
- una vițică în vârstă de cca. 5-6 luni
- șase oi țurcane;
- una căruță cu osie de fier în stare bună;
Prin sentința civilă nr.148/1960 a Tribunalului Popular al Raionului Cîmpulung Moldovenesc, a fost admisă în parte contestația formulată de contestatoarea Balanariu Rarița 8 soția lui B. I. G.), împotriva procesului verbal d confiscare n r.1700/59 din 29.8.1959, constatându-se că ½ din imobilul casă și ½ din grădină sunt bunuri proprii ale contestatoarei fapt ce rezultă din memoriul formulat de B. I. la data de 17.11.1966(f.9 ds.).
Potrivit art.5 al.1 lit.”b” din legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenți acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea Statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii nr.10/2001, sau ale legii nr.247/2005 .
Din declarațiile martorilor audiați în cauză, P. N. și G. Soltana rezultă că imobilul casă și grajd există și în prezent și se află în posesia reclamantului fiind într-o stare avansată de degradare(f.44-45 ds.).
Față de împrejurarea că aceste bunuri se află în posesia reclamantului, fiind așadar posibilă restituirea lor în natură, tribunalul a apreciat că reclamantul nu justifică despăgubirile materiale solicitate pentru ½ din imobile construcții casă și grajd, astfel că va respinge această cerere ca nefondată.
Cât privește bunurile mobile confiscate: o vacă, o junică, un număr de 6 oi și o căruță, instanța a constatat că măsura confiscării acestor bunuri a fost dovedită cu procesul verbal de confiscare nr.1700/29.08.1959, că nu s-a făcut dovada restituirii lor, astfel că reclamantul justifică despăgubirile materiale solicitate în conformitate cu dispozițiile art.5 al.1 lit.”b” din legea nr.221/2009 care nu distinge între bunurile mobile și imobile nefiindu-i permis așadar nici judecătorului să facă o asemenea distincție.
Cu referire la cuantumul despăgubirilor, au fost reținute depozițiile acelorași martori care au arătat că în prezent o căruță valorează 3000 lei, o vacă 4000-5000 lei, o junică 2500-3000 lei, iar o oaie 150-200 lei.
Pentru aceste considerente, tribunalul în baza art.5 al.1 lit.”b” din legea nr.221/2009 a admis în parte acțiunea astfel cum a fost restrânsă și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9800 lei cu titlu de despăgubiri materiale pentru bunurile mai sus menționate.
S-a va lua act că reclamantul nu pretinde cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul B. G. și pârâtul Statul Român prin Ministerul finanțelor Publice.
În motivele de recurs reclamantul a arătat că este inadmisibil ca instanța de fond să nu înțeleagă aspectul pe care l-a subliniat în acțiunea formulată, și anume faptul că autorii săi au cumpărat și au plătit bani pentru cota de ½ trecută abuziv în proprietatea statului prin confiscare. D. în acest mod au ajuns construcțiile în posesia sa, prin răscumpărarea lor de la Stat.
O restituire în natură nu este posibilă atât timp cât S. R., după confiscare, a vândut aceste imobile autorilor săi, astfel încât este posibilă reparația materială prin echivalent. Prin urmare este îndreptățit să primească prețul plătit de autorii săi pentru cota de ½ din imobile, confiscată și răscumpărată de Stat.
A precizat că solicită să i se acorde despăgubirile stabilite prin expertiza, reprezentând cota de ½ din construcții.
Pentru terenul confiscat, aferent cotei de ½ din construcțiile situate pe .-a dispus restituirea, dat fiind că la data răscumpărării de către autorii săi erau interzise prin lege vânzările de teren.
A solicitat admiterea recursului în sensul acordării despăgubirilor conform valorii stabilite prin expertiza efectuată.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în motivele de recurs a arătat că sentința instanței de fond este parțial nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:
A criticat obligarea pârâtului S. R. la plata către reclamant a sumei de 9.800 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate (o vacă, o vițică, șase oi și o căruță).
Conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.
Deși aceste norme sunt imperative, judecătorul fondului nu a efectuat demersurile menționate, nefiind solicitat/reconstituit dosarul în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare și nefiind solicitat punctul de vedere al asociației Foștilor Deținuți Politici din România.
Aceste verificări se impuneau a fi efectuată în condițiile în care prin coroborarea art. 209 din Codul penal din 1936 cu art. 1 și 7 din Legea nr. 221/2009 rezultă că nu poate persoanele condamnate potrivit art. 209 Cod penal pot beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009.
Față de aceasta, a apreciat că fondul pricinii nu a fost cercetat corespunzător, sens în care a solicitat casarea în parte a sentinței cu trimitere spre rejudecare.
Deși condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 1 Cod penal se regăsește în situația prevăzută de art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, a considerat că se impunea ca prin hotărârea recurată instanța de fond să se pronunțe asupra eventualului caracter politic al condamnării, respectiv a măsurii administrative dispuse.
Pentru ca această condamnare să producă efectele enumerate în expunerea de motive este necesară intervenția instanței de judecată, singura autoritate care are competența de a interpreta și aplica actul normativ invocat. A apreciat că nu este suficientă calificarea dată de lege, ci este necesar a se verifica în ce măsură prevederile Legii nr. 221/2009 pot fi aplicate în fiecare situație în care se pretinde Statului R. o anumită conduită față de unele împrejurări de fapt pe care reclamanții le expun, dar care trebuie confirmate prin mijloace de probă reglementate în legislația actuală (art. 1169 Cod civil).
Un motiv în plus îl constituie chiar dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, care nu exclud situațiile expuse la art. 1 alin. 2 din lege, ci le completează, astfel încât nu se poate aprecia că pentru cazurile expuse la art. 1 alin. 2 constatarea condamnării ca fiind cu caracter politic se produce de drept, în timp ce, pentru celelalte situații, această constatare trebuie făcută de către instanța de judecată.
Ca urmare, a apreciat că în cauză instanța de fond trebuia să se pronunțe asupra eventualului caracter politic al măsurii administrative.
Apreciază că dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative vizează exclusiv bunuri imobile, dat fiind faptul că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sus menționate vizează regimul juridic al unor bunuri imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
A apreciat că în temeiul Legii nr. 221/2009 nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor mobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
În ceea ce privește cuantificarea sumei acordată cu titlu de despăgubiri civile reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, a apreciat că aceasta are un caracter arbitrariu.
Având în vedere că acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit se poate face doar la nivelul valorii bunurilor confiscate, a apreciat că nu au fost depuse documente din care să rezulte care a fost valoarea acestora.
Apreciază că declarațiile martorilor nu pot avea valoare probantă care să justifice cuantumul despăgubirilor acordate în cuantum de 9.80 lei.
A cerut casarea în parte a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, menținând dispozițiile privind respingerea ca nefondată a cererii de acordare a despăgubirilor materiale pentru cota de ½ din imobilul casă și un grajd. În subsidiar, a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii în totalitate a acțiunii ca nefondată.
În drept, a invocat art. 304 pct. 5, 9, art. 3041, art. 312 alin. 3 C.pr.civ.
Prin decizia nr.1714/26.06.2012, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis recursul formulat de reclamantul B. G., a casat în parte sentința civilă cu privire la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru cota de ½ din imobilul casă și grajd situate în mun Câmpulung Moldovenesc, ..25, jud Suceava și a trimis cauza spre rejudecare cu privire la acest capăt de cerere primei instanțe.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel S. a reținut următoarele:
1. Recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:
Art. 4 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretat ca fiind în legătură cu alin. 1 și 2 din același articol, alineate care se referă la constatarea caracterului politic pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2 (care reglementează condamnările de drept cu caracter politic) sau art. 3 (care reglementează măsurile administrative cu caracter politic).
Condamnarea dispusă pentru autorul reclamantului constituie însă de drept condamnare cu caracter politic, fiind enumerată expres în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, instanța nefiind obligată să ia măsuri pentru obținerea/reconstituirea dosarului în care a fot pronunțată hotărârea de condamnare, nici să solicite punctul de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.
Autorul reclamantului a fost condamnat pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prevăzut în art. 209 pct. 1 din Codul penal din 1936 („faptul de a face propagandă pentru instalarea, prin violență, a dictaturii unei clase sociale asupra alteia, ori pentru suprimarea, prin violență, a unei clase sociale sau, în general, pentru răsturnarea, în mod violent, a ordinei sociale existente în Stat”) și nu pentru săvârșirea vreuneia dintre faptele exemplificate la art. 7 din Legea nr. 221/2009, iar recurentul nu a dovedit că faptele săvârșite de către acesta ar fi urmărit vreunul dintre scopurile vizate de acest text legal.
De altfel, pârâtul-recurent nici nu a invocat un anume scop dintre cele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 221/2009, ci a formulat apărări generale privind faptul că nu toate persoanele condamnate potrivit art. 209 din Codul penal din 1936 pot beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, fără referiri concrete la situația autorului reclamantului.
În consecință, fondul pricinii a fost cercetat, fiind nefondat acest motiv de recurs.
În ce privește omisiunea primei instanțe de a constata prin dispozitivul sentinței caracterul politic al condamnării, Curtea reține că, potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății” (art. 129 alin. 6 C.pr.civ.).
Or, prin cererea din data de 20.03.2012 (f. 66 dosar de fond) reclamantul-recurent a precizat obiectul acțiunii, acesta fiind doar acordarea de despăgubiri materiale, iar nu și constatarea caracterului politic de drept al condamnării.
Intervenția instanței peste manifestarea de voință a reclamantului care stabilește limitele în care se desfășoară judecata sub aspectul obiectului, astfel cum invocă pârâtul-recurent, este de natură a aduce atingere principiului disponibilității și, în consecință, ar fi nelegală.
Prima instanță a făcut mențiune în considerentele sentinței că această condamnare este una de drept, iar pârâtul-recurent nu a dovedit că faptele săvârșite de autorul reclamantului ar fi urmărit vreunul dintre scopurile vizate de art. 7 din Legea nr. 221/2009, după cum s-a arătat anterior.
Pentru aceste motive, prima instanță nu a încălcat limitele investirii, fiind neîntemeiat acest motiv de recurs.
A mai arătat recurentul că în mod nelegal s-a dispus prin sentința recurată acordarea de despăgubiri pentru bunuri mobile, întrucât art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, prin trimiterea făcută la Legea nr. 10/2001 și la Legea nr. 247/2005, se referă la bunurile imobile confiscate, nu și la bunurile mobile.
Dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 fac referire la „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare”, nefăcând distincție între bunuri mobile și bunuri imobile, iar unde legea nu distinge nici interpretul nu poate să o facă.
Trimiterea făcută la Legea nr. 10/2001 și la Legea nr. 247/2005 vizează situația în care între bunurile confiscate s-au aflat și imobile pentru care persoanele arătate la art. 5 alin. 1 au obținut despăgubiri în temeiul acestor din urmă acte normative și urmărește a evita situația în care o persoană ar putea obține de două ori despăgubiri pentru același imobil și nicidecum această trimitere nu poate fi interpretată în sensul că ar exclude din categoria bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri materiale, în temeiul Legii nr. 221/2009, pe cele mobile.
Prin urmare, această critică apare ca fiind neîntemeiată și nu a putut fi primită.
Dovada valorii bunurilor mobile confiscate s-a făcut cu martori, proba fiind admisibilă sub acest aspect, astfel încât este irelevant faptul că nu au fost depuse documente la dosar. În plus, față de vârsta înaintată a martorilor și de domiciliul acestora (același cu cel al autorului reclamantului), nu se poate concluziona că evaluarea dată de aceștia bunurilor confiscate este arbitrară.
Art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 arată că despăgubirile ce se acordă pentru bunurile confiscate reprezintă „echivalentul valorii” lor, iar acest echivalent nu poate avea în vedere decât valoarea de circulație („prețurile practicate în prezent pe piața liberă”, după cum arată pârâtul-recurent) indicată de martori, soluția primei instanțe fiind temeinică sub acest aspect.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., recursul declarat de pârât a fost respins ca nefondat.
2. În ce privește recursul declarat de reclamant, Curtea reține că art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul descendenților până la gradul al II-lea ai persoanei condamnate politic de a li se acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Curtea a reținut, contrar primei instanțe, că pentru cota de ½ din imobilul casă și grajd situate în mun. Câmpulung Moldovenesc, .. 25, jud. Suceava sunt incidente aceste dispoziții legale, reclamantul-recurent fiind îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru aceste bunuri.
După cum a reținut în mod corect și prima instanță, acestea au fost confiscate de la autorul reclamantului-recurent, în urma condamnării politice, prin procesul-verbal de confiscare nr. 1700/59 din 29.08.1956, astfel cum a fost modificat prin sentința civilă nr. 148/1960 a Tribunalului Popular al Raionului Câmpulung Moldovenesc.
De asemenea, bunurile nu au fost restituite ulterior confiscării. Împrejurarea că acestea sunt în prezent în posesia reclamantului-recurent se datorează faptului că au fost cumpărate de B. Rarița (mama reclamantului-recurent) de la S. R. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 409/168 din 6.03.1974 de fostul notariat de Stat local Câmpulung Moldovenesc (f. 7 dosar de fond), iar nu restituirii lor de către Stat.
Nu i se poate refuza reclamantului-recurent acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile confiscate de la autorul său și nerestituite acestuia sau moștenitorilor lui doar pentru faptul că o terță persoană a cumpărat aceste bunuri de la Stat.
În ce privește valoarea acestor bunuri pentru care reclamantul-recurent justifică îndreptățirea, Curtea constată că în cauză este necesară efectuarea unei expertize judiciare, cea depusă în fața primei instanțe fiind extrajudiciară și contestată de pârâtul-recurent.
Fiind necesară administrarea unei probe care nu este admisibilă în recurs, astfel încât modificarea sentinței nu este posibilă, în baza art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 1-3 și 5 C.pr.civ., Curtea a admis recursul reclamantului, a casat în parte sentința, respectiv cu privire la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale pentru cota de ½ din imobilul casă și grajd situate în mun. Câmpulung Moldovenesc, .. 25, jud. Suceava, și a trimis cauza primei instanțe, spre rejudecarea acestui capăt de cerere.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Suceava la data de 06.09.2012 sub nr._ .
Prin încheierea de ședință din data de 27.06.2012, instanța a încuviințat pentru reclamant efectuarea probei cu expertiză pentru evaluarea imobilului și a pus în vedere reclamantului să achite onorariul provizoriu pentru expert în cuantum de 300 lei.
Prin adresa emisă de instanță ( fila 33 dosar) au fost solicitate relații de la Primăria Câmpulung Moldovenesc aceasta depunând răspuns la filele 37-43 dosar.
La termenul de judecată din data de 25.09.2013 instanța a constatat imposibilitatea administrării probei cu expertiza având în vedere că reclamantul nu a achitat onorariul provizoriu pentru expert.
Instanța, la termenul din 25.09.2013 a invocat din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii
Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul constată următoarele:
Instanța constată că în rejudecare a fost investită cu soluționarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale, în temeiul Legii nr.221/2009, pentru cota de ½ din imobilul casă și grajd situate în mun. Câmpulung Moldovenesc, ..25, jud. Suceava, confiscată de la B. G., autorul reclamantului în urma condamnării politice, prin procesul verbal de confiscare nr.1700/59 din 29.08.1956, astfel cum a fost modificat prin sentința civilă nr.148/1960 a Tribunalului Popular al Raionului Câmpulung Moldovenesc.
Cu adresa nr._/9.09.2013, Primăria Municipiului Câmpulung Moldovenesc a înaintat dispoziția nr. 381/19.05.2006 prin care, în temeiul Legii nr.10/2001, s-a propus ca pentru imobilul mai sus menționat B. Gheorgh, reclamantul din prezenta cauză să primească despăgubiri în condițiile Legii nr.247/2005.
Din analiza dispozițiilor art.5 lit.b) din Legea nr.221/2009 rezultă că, pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr.221/2009 trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: reclamantul să aibă calitatea de persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, calitatea de soț, sau calitatea de descendent al unei astfel de persoane, până la gradul al II-lea inclusiv și bunurile pentru care se solicită despăgubirea să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001. Art.5 alin.(5) din Legea nr.221/2009 nu conține prevederi privitoare la caracterul subordonabil, sau la subsidiaritatea Legii nr. 10/2001, în raport cu Legea nr.221/2009, ci reflectă tocmai principiul neacordării unei duble reparații.
Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin.(1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, astfel că aplicarea Legii nr.221/2009 este prioritară, doar în ipoteza în care, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru obținerea acelorași despăgubiri, nu s-a soluționat.
Ori, în cauza de față s-a dovedit că demersurile reclamantului, în temeiul Legii nr.10/2001 s-au finalizat cu recunoașterea dreptului acestuia de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de ½ din imobilul casă și grajd situate în mun. Câmpulung Moldovenesc, ..25, jud. Suceava .
Față de dispozițiile legale mai sus enunțate, reclamantul nu poate pretinde obținerea unor despăgubiri, în temeiul unei alte reglementări legale, pentru aceleiași bunuri, deci nu poate pretinde în mod legal, obținerea unei duble reparații a daunelor, motiv pentru care cererea acestuia va fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca inadmisibilă acțiunea având ca obiect „Legea nr.221/2009” formulată de reclamantul B. G., domiciliat în mun.Cîmpulung Moldovenesc, ..106, județul Suceava în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Suceava-Suceava, ..7, jud Suceava și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București cu sediul în ., sector nr.5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.09.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
L. A. L. A.
Red L.A
Tehnored.L.A.
4 ex./15.10.2013
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 1591/2013. Tribunalul SUCEAVA | Anulare act. Decizia nr. 1432/2013. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
