Servitute. Decizia nr. 571/2014. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 571/2014 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 5662/285/2012
Ds. nr._ servitute
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA NR. 571
Ședința publică din data de 04 martie 2014
Completul compus din:
Președinte: S. A.
Judecător: C. L.
Judecător: V. E. L.
Grefier: N. A.
Pe rol, judecarea recursului formulat de intervenienta C. D. și reclamanții M. C. M., M. M. I., M. E. I. împotriva sentinței civile nr. 3582/16.12.2013 pronunțată de Judecatoria Radauti în dosarul nr._, intimată fiind pârâta L. O..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat C. L. pentru recurenții lipsă și intimata asistată de avocat I. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că la dosar s-au depus, prin serviciul registratură, chitanța nr. 5366 în sumă de 5 lei reprezentând taxă judiciară de timbru din partea recurentei M. C. și întâmpinare din partea intimatei în dublu exemplar.
Avocat C. L. depune la dosar chitanța nr._ în sumă de 4 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar de 0, 3 lei și o . înscrisuri, respectiv plan de situație, extras de carte funciară și autorizație de construcție.
Instanța comunică un exemplar al întâmpinării depusă de intimată d-nei avocat C. L. și pune în discuție proba cu înscrisurile depuse de aceasta.
Având cuvântul, avocat I. A. arată că lasă la aprecierea instanței.
Instanța admite proba cu înscrisurile depuse de apărătoarea recurenților.
Întrebate fiind, părțile arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind formulat alte cereri și invocate alte excepții, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat C. L. solicită admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare pentru motivele expuse pe larg în cererea de recurs de la filele 3-6 dosar.
Avocat I. A. solicită respingerea recursului ca nefondat pentru motivele expuse pe larg în întâmpinarea de la filele 10-11 dosar, cu cheltuieli de judecată, depunând în acest sens chitanța nr. 19 în sumă de 400 lei reprezentând onorariu avocat.
Declarând dezbaterile închise, instanța rămâne în pronunțare.
După deliberare,
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr._ din17.10.2012, reclamanții Mighidean C. M., Mighidean M. I. și Mighidean E. I., au chemat-o în judecată pe pârâta L. O., solicitând instanței să o oblige pe aceasta să le permită accesul de la locuința lor, situată în mun.Rădăuți, . D, până la calea publică ( . drum lung de 50 . și lat de 3 m.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt coproprietari ai locuinței situate în mun.Rădăuți, ., precum și ai terenului aferent, în suprafață d e 494 m.p. singura calea de acces la drumul public o constituie un drum lung de 50 m. și lat de 6 m., folosit de toți vecinii de mai mult de 40 ani, dar cu privire la care pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate, în anul 2012, împiedicându-i să-l mai folosească.
Pârâta depus întâmpinare ( f. 30) prin care a arătat că este de acord cu stabilirea unui drum de trecere (cu piciorul și cu autoturismul).
Pârâta a formulat și o cerere reconvențională (f.30) prin care a solicitat:
- obligarea reclamanților la plata sumei de 40 lei lunar, cu titlu de despăgubiri pentru servitutea de trecere, cu motivarea că legea prevede expres o asemenea despăgubire, iar suma solicitată este în concordanță cu prejudiciul suferit prin limitare a exercițiului dreptului său de proprietate;
- obligarea reclamanților „ să închidă noaptea porțile de la intrare, care delimitează drumul respectiv de . curățenia”, să nu parcheze mașinile pe drumul de trecere și să contribuie la curățenia acestuia, cu motivarea că, în lipsa unui acord al părților, instanța trebuie să stabilească condițiile de exercitare a dreptului d e servitute, pentru evitarea unor neînțelegeri viitoare.
În cauză a formulat o cerere de intervenție în interes propriu numita C. D. ( cererea de a f21- verso), solicitând obligarea pârâtei să-i permită și ei folosirea aceluiași drum de trecere, de la locuința situată în ., până la drumul public.
Prin încheierea de ședință din 18 martie 2013, instanța a admis în principiu cererea de intervenție în temeiul art. 52 alin. 1 C.p.c.
Față de cererea de intervenție pârâta a depus întâmpinare și cerere reconvențională ( f 47), având exact aceeași atitudine procesuală ca și față de reclamanți( a fost de acord cu stabilire a servituții, a solicitat obligare a intervenientei la plata unei despăgubiri însumă de 40 lei lunar, precum și obligarea acesteia la exercitarea servituției, în condițiile menționate mai sus.
Reclamanții și intervenienta au formulat o întâmpinare comună la cererile reconvenționale ( f 38-39) solicitând respingerea acestora.
Prin cererea de la f 33 reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei să-și ridice porțile de la capătul drumului de trecere.
În vederea soluționării cauzei, părțile au depus la dosar înscrisuri, au fost audiați martorii propuși de acestea, și s-a efectuat o cercetare la fața locului.
Prin sentința civilă nr. 3582/16.12.2013, prima instanță a admis acțiunea civilă având ca obiect „acțiune confesorie în servitute de trecere”, formulată de reclamanții Mighidean C. M., Mighidean M. I. și Mighidean E. I., ambii reprezentați prin Mighidean C. M., în contradictoriu cu pârâta L. O., intervenientă fiind C. D., a admis cererea de intervenție, a obligat pârâta să permită reclamanților,respectiv intervenientei, accesul (cu piciorul sau autoturismul) de la locuințele acestora, situate în . ( reclamanți),respectiv . ( intervenienta),la locul public ( drumul situat dincolo de podețul de pe pârâtul Toplița), accesul a fost permis pe drumul existent în prezent, a cărui lățime pârâta o poate restrânge, dar nu mai puțin de 3 m, a admis în parte cererile reconvenționale, a obligat reclamanții să plătească pârâtei, cu titlu de despăgubiri, suma de 480 lei anual, a obligat intervenienta să plătească pârâtei, cu titlu de despăgubiri, suma de 480 lei anual, a compensat în parte cheltuielile de judecată și obligă pârâta să le plătească reclamanților suma de 10 lei, cu acest titlu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că situația (de fapt și juridică) care determină crearea servituții a luat naștere înainte de data de 1.10.2011, când a intrat în vigoare Noul Cod Civil, astfel încât, condițiile de creare a servituții ( inclusiv sub aspectul nașterii dreptului la despăgubire, pretins de pârâtă) vor fi analizate în conformitate cu prevederile Codului civil din 1864 ( denumit în continuare C. C.1864), în temeiul art. 3 din Legea 71/2011.
Art. 5 alin. 2 din legea 71/2011 prevede că: „ Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din /…/ raporturile ce vecinătate”….Așadar, în cererea ce privește condițiile de exercitare a dreptului de servitute ( al doilea capăt al cererilor reconvenționale), legea aplicabilă este Noul cod civil ( denumit în continuare N.C.C.)
Referitor la cercetarea la fața locului
Atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de intervenție cuprind o aparentă contradicție: locuințele reclamanților și intervenientei ce constituie fondurile dominante, sunt situate în . 3)- ceea ce induce ideea că au deschidere la această stradă, dar în același timp reclamanții și intervenienta solicită crearea unei căi de acces la această stradă.
Pentru a lămuri acest aspect, instanța a efectuat o cercetare la fața locului ( în data de 5 septembrie 2013), ocazie cu care s-a constatat că locuințele tuturor părților au deschidere la drumul din litigiu, care face legătura cu . pe un podeț pe pârâul Tolplița).
Toate părțile au confirmat că drumul se află în prezent pe proprietatea privată a pârâtei.
În consecință, constatând că situația de fapt nu ridică nicio controversă între părți, instanța nu a mai încheiat procesul verbal prevăzut de art. 215 alin. 2 C.proc. civ.
Referitor la acțiunea principală
Reclamanții sunt coproprietarii casei de locuit situată în . D, precum și ai terenului aferent, în suprafață de 495 m.p., identic cu p.v. 6111 din CF 8244 Rădăuți, conform extrasului de CF de la f 10.
Pârâta este proprietara suprafeței de 2776 m.p. teren identic cu . nr._ din CF_ Rădăuți, conform extrasului CF de la f 7.
Terenul reclamanților reprezintă un loc înfundat, în sensul art. 616 C.C.1864, iar singura cale de acces la drumul public este peste terenul pârâtei, peste o porțiune care este și în prezent amenajată și practicată ca drum de acces.
În consecință, instanța va admite această cerere, în temeiul art. 616 C.C.1864.
Pârâta a susținut că se impune efectuarea unei expertize pentru delimitarea exactă a drumului de trecere, ce constituie servitutea instituită în favoarea reclamanților.
După cum s-a arătat, în prezent există un drum de trecere foarte bine delimitat, mai lat de 3m. (reclamanții au solicitat crearea unui drum lat de 3m).
În această situație, instanța a apreciat că nu se mai impune efectuarea unei asemenea expertize, și că servitutea poate fi practicată pe întreaga lățime a drumului existent, pârâta având însă posibilitatea să restrângă lățimea acestuia în limita a 3m.
Referitor la cererea de intervenție
Intervenienta deține locuința situată în ., aceasta având – în raport cu aspectele care interesează în speță - exact același regim juridic ca și locuința reclamanților.
În consecință, în baza aceluiași temei legal, instanța a admis cererea de intervenție, mențiunile făcute mai sus, cu privire la acțiunea principală, fiind aplicabile și în cazul acestei cereri.
Referitor la primul capăt al cererilor reconvenționale
Art. 616 C.C. 1864 prevede că proprietarul fondului dominant ( reclamanții și intervenienta) are obligația „ de a-l despăgubi pe proprietarul fondului aservit”( pârâta), „ în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona”.
Pârâții au susținut că, de vreme ce terenul pe care s-a stabilit servitutea este folosit și de pârâtă cu aceeași destinație - drum de trecere - aceasta nu suportă, în realitate, nici o pagubă prin crearea servituții.
Instanța nu poate fi de acord cu acest punct de vedere.
Pe de o parte, prin însăși crearea servituții, dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului său se transformă dintr-un drept deplin într-unul „ dezmembrat”, iar acest lucru scade, în mod obligatoriu, valoarea dreptului.
Pe de altă parte, simplu fapt că pârâta este obligată să permită accesul altor persoane pe terenul său, îi creează acesteia un disconfort ce se impune compensat prin acordarea unei despăgubiri.
În ceea ce privește cuantumul acestei despăgubiri, reclamanții au depus la dosar o expertiză extrajudiciară( f 49-56), care estimează valoarea de piață a chitiei anuale la 10 lei m.p.
Cum suprafața minimală a dreptului de acces este de aproximativ 150 m.p. ( la o lățime minimă de 3 m. și o lungime, indicată chiar de reclamanți de 5o m) ar însemna că, anual, chiria ce s-ar putea obține este de 1500 lei.
Având în vedere că:
- această evaluare a fost contestată doar formal de către reclamanți și întemeiată, care nu au administrat probe din care să rezulte o altă valoare;
- există o mare similitudine între „ chirie „ și „servitute de trecere „ ( în ambele situații se pune în discuție „ folosința”;
- nu există criterii legale de evaluare ale despăgubirilor,
instanța a apreciat că solicitările pârâtei, de a obliga reclamanții și intervenienta la plata a câte 480 lei lunar, cu titlu de daune, sunt rezonabile și justificate.
Referitor la completarea acțiunii și la al doilea capăt al cererilor reconvenționale.
Este adevărat că, așa cum a susținut pârâta, art. 619 N.C.C. precede că: „ întinderea și modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate /…./ prin hotărâre judecătorească”, dar instanța a apreciat că această dispoziție legală vizează exclusiv:
- limitele materiale ale drumului de trecere, iar acestea au fost stabilite de instanță;
- modul efectiv de exercitare a servituții, iar instanța - conform acordului părților - va stabili că trecerea se va face cu piciorul și autoturismul ( evident, pot fi folosi și mijloace de transport de mici dimensiuni, cum sunt bicicleta sau mopedul).
În rest, „comportamentul” proprietarilor ( fondului aservit și al fondului dominant), este reglementată de art. 765 și urm. N.C.C. și el nu poate fi „ particularizat” în cuprinsul unei hotărâri judecătorești.
În consecință, pârâta are libertatea, pe care instanța nu o poate cenzura, de a amplasa sau nu porți la capătul drumului.
Bineînțeles că, dacă sunt porți, aceste ar trebui să fie descuiate sau, dacă sunt încuiate, chei de acces trebuie să aibă și reclamanții și intervenienta.
De asemenea, dacă, de exemplu, reclamanții sau intervenienta ar parca un autoturism pe drumul de acces, atunci ar împiedica, în acest fel, accesul pârâtei și ar încălca prevederile art. 768 N.C.C. ( „ proprietarul fondului dominant /…./) nu poate produce prejudicii proprietarului fondului aservit prin exercitarea servituții „).
Așa fiind instanța a respins aceste cereri.
Referitor la cheltuielile de judecată
Pârâta a recunoscut pretențiile reclamanților și intervenientei prin întâmpinări și a solicitat să se facă aplicarea prevederilor art. 275 C.p.c.
Întrucât reclamanții au fost nevoiți, în prealabil, să formuleze o cerere de ordonanță președințială, pentru a obliga pârâta să le permită accesul pe drumul din litigiu( cerere ce a fost admisă de instanța de judecată), instanța a apreciat că nu mai era nevoie de o „ punere în întârziere” formală, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile art. 275 C.p.c.
În consecință, instanța a compensat cheltuielile cu taxele judiciare de timbru( în măsura admiterii cererilor), până la concurența celei mai mici dintre acestea și a compensat în totalitate onorariile avocaților deoarece nu este firesc ca o parte să-i plătească celeilalte cheltuieli de judecată doar pentru că adversarul său a plătit avocatului un onorariu mai mare.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs intervenienta C. D. și reclamanții M. C. M., M. M. I., M. E. I. criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În motivare au arătat că nemulțumirea constă în modul cum a fost soluționat primul capăt de cerere în sensul că deși o obligă pe pârâtă se recunoască dreptul de servitute, îi permite acesteia să limiteze lățimea căii de acces fără a ține seamă de faptul că pentru lărgirea uliței, reclamanții au mutat gardul spre interiorul curții, cedând practic din terenul lor, situație învederată instanței atât în scris cât și verbal cu ocazia cercetarii locale efectuate la data de 05.09.2013.
Au mai precizat că completul ce s-a deplasat în teren avea obligația să consemneze cele constatate la fața locului într-un proces verbal, din redactarea textului nerezultând posibilitatea de opțiune pentru complet, în noua redactare obligația fiind detaliată în cel mai mic amănunt, iar neîntocmirea procesului - verbal determină imposibilitatea pentru instanța de recurs de a verifica constatările făcute cu ocazia cercetării locale de către instanța de fond, constatări pe care trebuia să se întemeieze soluția pronunțată. Prin neredactarea procesului verbal s-au omis următoarele: La fața locului s-au exprimat poziții contradictorii ale părților, consemnarea din hotărâre că situația de fapt nu ridică controverse, necorespunzând realității;o chestiune esențială ce se impunea a fi consemnată era aceea că pârâta folosește și ea aceeași cale de acces, chiar mai mult decât celelalte părți din cauză, având ii vedere că locuința sa, este situată la capătul opus intrării, celelalte părți folosind doar parte din drum, având locuințele situate mai aproape de calea publică, care este . . s-a consemnat; legat de mențiunea de mai sus, trebuia să se consemneze de unde începe . se termină raportat la aceleași date pentru . deja înscrisurile oferite de aplicația Google Maps)care dovedeau o altă situație decât cea reținută de instanță. Fiind indicată suprafața de teren pe care reclamanții au cedat-o în vederea lărgirii drumului, instanța, făcând și constatarea directă a acestei situații, era obligatoriu sa fie consemnată în conținutul procesului verbal, ce nu a fost însă încheiat, dându-i posibilitatea completului să-i permită pârâtei limitarea dreptului de servitute această restricție extinzându-se chiar și asupra terenului proprietatea reclamanților, soluție ce nu poate fi considerată ca legală.
Susțin recurenții că din modul în care în dispozitiv se menționează "admite acțiunea" s-ar putea înțelege că au fost admise toate capetele de cerere, fapt ce nu rezultă însă și din considerente, iar în condițiile în care în dispozitiv nu se menționează nimic cu privire la capătul vizând obligația de ridicare a porților, concluzia este că instanța a omis să se pronunțe cu privire la acesta, fapt ce constituie un alt motiv de nelegalitate.
Obținerea autorizației de construcție în timpul judecării cauzei - aprilie 2013 nu poate constituii un argument pentru menținerea porților autorizația fiind emisă împotriva interdicției instituite prin disp. art. 7 pct. 9 Legea 50/1991, terenul fiind în litigiu. Dreptul proprietarului de a-și îngrădi proprietatea trebuie să respecte însă servitutea de trecere de care se bucură vecinul său.
Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii vizează modul în care instanța a înțeles să soluționeze cererea reconvențională formulată de pârâtă referitor la plata despăgubirilor, modul în care au fost acordate despăgubirile denotă un tratament inechitabil aplicat părților, ignorându-se probele administrate în cauză, dispozițiile legale și practica judiciară, dispozițiile legale prevăzute de art. 616 Cod Civil și practica judiciară vorbind despre o obligație de despăgubire pentru pagubele ce s-ar produce prin crearea căii de acces, ori obligând recurenții la plata despăgubirilor, instanța de fond a reținut aspecte ce nu au nimic comun cu paguba, respectiv scăderea valorii dreptului prin dezmembrare, argumentele instanței pentru acordarea despagubirilor, în lipsa dovezilor, nu pot fi luate în considerare.
Au precizat că servitutea există de foarte multă vreme, că obligația de a o respecta nu presupune nici un fel de cheltuieli, că nu se poate vorbi de prejudiciu câtă vreme deservește ambele fonduri, părțile preluând-o de la autorii lor având obligația să o respecte și unii și ceilalți. Că, atâta vreme cât despăgubirile nu au fost calculate pentru toate persoanele ce folosesc calea de acces, nu se poate discuta nici de o împărțire corespunzătoare a obligației.
Recurenții sunt nemulțumiți și de modalitatea în care au fost calculate cheltuielile de judecată în cauză neputând opera compensarea acestora.
Intimata L. O. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat precizaând că servitutea de trecere a fost stabilită de către instanța de judecată exact așa cum s-a solicitat prin acțiune, pe o lățime de 3 m și tocmai în acest sens s-au făcut precizările privind posibilitatea restrângerii de către aceasta a drumului de trecere la această lățime de 3 m. cu respectarea prevederilor art. 619 din Noul Cod Civil.
Cercetarea locală a fost efectuată în cauză pentru lămurirea poziției reclamanților și intervenientei, care susțineau că terenul din litigiu afectat de drumul de trecere ar fi de fapt drum public, respectiv . toate acestea au solicitat obligarea ei la crearea unei căi de acces. Neîntocmirea unui proces verbal nu a avut nici un efect asupra soluției pronunțate în cauză, iar aspectele pe care recurenții ar fi vrut să le lămurească judecătorul printr-un asemenea proces verbal exced obiectului cauzei.
A precizat că prima instanță le-a admis cererea așa cum au formulat-o inițial, astfel că nemulțumirile actuale ale recurenților sunt nefondate.
A mai arătat că cererea de obligare a ei la ridicarea porților metalice montate pe terenul proprietatea sa, a fost calificată ca fiind una de completare a acțiunii în condițiile prevăzute de art. 619 din Noul Cod civil în sensul că într-un asemenea caz instanța de judecată determină întinderea și modul de exercitare a dreptului de trecere. Or prima instanță a motivat pe deplin faptul că intimata, ca proprietară a terenului, are posibilitatea de a amplasa sau nu porți de acces, cu condiția de a nu împiedica trecerea, neputând fi vorba despre un capăt de cerere distinct care să fi fost ignorat de către prima instanță.
A mai precizat că în mod corect prima instanță a soluționat cererea reconvențională cu privire la despăgubiri, având în vedere că servitutea de trecere nu este gratuită, proprietarul fodului aservit fiind îndreptățit la despăgubiri pentru prejudicul cauzat datorită limitării prerogativelor dreptului său de proprietate.
Referitor la cheltuielile de judecată soluția primei instanțe îi avantajează pe recurenți, arată intimata, nefiind întemeiate criticile aduse prin cererea de recurs, în condițiile recunoașterii la primul termen a pretențiilor din acțiune. Cererea de ordonanță președințială nu are relevanța reținută în prezenta cauză, în sensul anihilării incidenței disp. art. 275 C.pr. civ 1965, cu atât mai mult cu cât în mod constant poziția mea a fost aceea de a le permite trecerea peste terenul proprietatea mea, deși și-au amplasat locuințele în loc înfundat în cunoștință de cauză.
Recursul este neîntemeiat.
Examinând sentința atacată în limita motivelor de recurs invocate ce se subscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 cod procedură civilă în raport cu dispozițiile legale incidente, cu probatoriul administrat și considerentele sentinței, tribunalul constată următoarele:
Din probele administrate în cauză coroborate cu susținerile părților și „scurtul istoric” al terenului prezentat prin cererea de recurs tribunalul constată că pârâta intimată L. O. este proprietara terenului reprezentând fondul aservit din litigiu dobândit prin moștenire, iar autorii săi l-au dobândit, la rândul lor, cu mult timp înainte, drepturile acestora fiind înscrise în cartea funciară, opozabilă inclusiv recurenților. Pârâta intimată a întocmit documentația tehnică pentru emiterea unei autorizații de construcție a unui gard în anul 2012, situație în care s-a efectuat comasarea parcelelor de către specialist.
Probatoriul administrat în cauză confirmă susținerea intimatei potrivit căreia poarta de acces a fost amplasată cu circa 20 de ani în urmă, iar prin soluționarea definitivă a cererii de ordonanță președințială în favoarea reclamanților intimați, pârâta a înțeles că nu poate bloca accesul reclamanților și al intervenientei aceasta fiind obligată să respecte dreptul de servitute solicitat și în prezenta cauză.
Astfel, după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, servitutea de trecere a fost stabilită de instanța de fond în condițiile solicitate de reclamanți prin acțiune, respectiv pe o lățime de 3m și cu respectarea dispozițiilor art. 619 din Noul Cod Civil potrivit cărora întinderea și modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate prin hotărâre judecătorească.
În cauză, instanța de fond a admis proba cu cercetare locală ce a avut drept scop lămurirea situației de fapt în raport cu poziția părților în litigiu care susțineau că terenul afectat de drumul de trecere ar fi de fapt drum public, respectiv . toate acestea s-a solicitat obligarea intimatei la crearea unei căi de acces. La fața locului instanța a constatat în prezența părților care au confirmat că accesul la . peste terenul pârâtei intimate, iar faptul că nu a fost întocmit un proces verbal de cercetare locală nu are nici un efect asupra soluției pronunțată în cauză exced obiectului cauzei.
Argumentele prezentate de recurenți prin cererea de recurs privind necesitatea stabilirii prin procesul verbal de cercetare locală a configurației drumului de trecere nu pot fi primite în condițiile în care s-a opus categoric în primă instanță solicitării pârâtei intimate de a se efectua un plan de situație în acest sens, respectiv a unui act de dezmembrare a corpului său de proprietate.
Reclamanții intimați au solicitat obligarea pârâtei recurente la ridicarea porților metalice montate pe terenul proprietatea sa, cerere care a fost calificată ca fiind una de completare a acțiunii. Această cerere se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 619 din Noul Cod civil în sensul că instanța determină întinderea și modul de exercitare a dreptului de trecere. Ori, din considerentele sentinței atacate se observă că prima instanță a motivat judicios faptul că pârâta intimată, ca proprietară a terenului are posibilitatea de a amplasa sau nu porți de acces, cu condiția de a nu împiedica trecerea. În aceste condiții nu poate fi vorba de un capăt de trecere distinct care să fi fost ignorat de prima instanță.
Prin sentința atacată a fost admisă cererea reconvențională a pârâtei intimate prin care a solicitat despăgubiri acestea fiind acordate în mod legal având în vedere că stabilirea unei servituți de trecere nu este gratuită, proprietarul fondului aservit fiind îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat datorită limitării prerogativelor dreptului său de proprietate.
Și în practica judiciară s-a statuat că evaluarea juridică a despăgubirilor pe care proprietarul fondului dominant le datorează, are în vedere caracterul perpetuu al servituții de trecere, cea mai bună metodă de reparare a prejudiciului cauzat la instituirea unui drept de servitute fiind calcularea cedării forțate a folosinței terenului pe care s-a instituit servitutea, fără a ignora posibilitatea folosirii acestuia și de către proprietarul fondului aservit.
Corect a reținut prima instanță că valoare orientativă a prejudiciului cauzat prin cedarea forțată a folosinței terenului din litigiu ca fiind de 1500 lei anual astfel cum a fost stabilită prin expertiza extrajudiciară efectuată și depusă la filele 49-56 dosar. Prejudiciul a fost stabilit de instanță având în vedere că drumul de trecere este folosit de trei familii, inclusiv familia pârâtei intimate, suma acordată cu titlu de despăgubiri fiind de 480 lei anual pentru fiecare din familii, fiind pe deplin justificată.
Cu privire la motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată, din actele și lucrările dosarului, rezultă că soluția primei instanțe este justificată în condițiile recunoașterii la primul termen de către pârâta intimată a pretențiilor din acțiune. Cererea de ordonanță președințială nu are relevanța reținută în prezenta cauză cu atât mai mult cu cât poziția intimatei a fost aceea de a permite trecerea peste terenul proprietatea sa.
Pentru toate aceste aspecte, Tribunalul în temeiul art. 312 aliniat 1 Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă ca părți căzute în pretenții, intervenienta recurentă și reclamanții recurenți vor fi obligați să achite pârâtei intimate L. O. suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat conform chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul formulat de intervenienta C. D. domiciliată în mun.Rădăuți, ., jud. Suceava și reclamanții M. C. M. domiciliată în mun. Rădăuți, . D, jud. Suceava, M. M. I., M. E. I. ambii reprezentați prin Mighidean C. M. împotriva sentinței civile nr. 3582/16.12.2013 pronunțată de Judecatoria Radauti în dosarul nr._, intimată fiind pârâta L. O. domiciliată în mun. Rădăuți, ., jud. Suceava, ca nefondat.
Dispune obligarea în solidar a recurenților C. D., M. C. M., M. M. I., M. E. I. să achite pârâtei intimate L. O. suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă
Pronunțată în sedința publica din data de 04.03.2014
Președinte Judecător Judecator, Grefier
S. A. C. L. V. E. L. N. A.
Red. SA/Tehn. NA
Jud. fond B. B.
2 ex/25.03.2014
| ← Reziliere contract. Decizia nr. 129/2014. Tribunalul SUCEAVA | Expropriere. Sentința nr. 1056/2014. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
