Uzucapiune. Decizia nr. 1385/2014. Tribunalul SUCEAVA

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă instanța a constatat că din extrasele de CF depuse la dosar proprietari tabulari înscriși în CF nr.260 a . sunt numiții Ș. S. și Alfredus Franciscus Balabașciuc, fiecare cu o cotă de ½ din parcelele înscrise.

Prin plângerea formulată la această instanță la data de 23.02.2007 și înregistrată sub nr._, numitul B. Alfredus - Franciscus al cărui moștenitor este pârâta din prezenta cauză, B. S. a chemat în judecată pe intimații Comisia Județeană Suceava pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comisia locală de fond funciar V. Dornei, RNP - Direcția Silvică Suceava, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună modificarea hotărârii nr. 3562/22.12.2006 a Comisiei Județene Suceava și să i se reconstituie dreptul de proprietate asupra suprafeței de 5,180 ha teren agricol și 2,00 ha teren pădure, situat în mun. V. Dornei, după autorii săi I. și V. B., Johan și Iosephina S..

După cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în dosarului nr._ din întreaga suprafață solicitată spre reconstituire face parte și suprafața de teren înscrisă în CF 260 . în care inițial dreptul de proprietate a fost înscris în cote de ½ pentru Ș. S. și petentul B. Alfredus - Franciscus, în prezent cea mai mare parte a parcelelor sunt înscrise pentru petent cu excepția parcelei nou formate nr. 5463 care s-a înscris într-o altă CF 1137 în baza sentinței civile nr. 708/3.09.1999 a Judecătoriei V. Dornei, proprietara tabulară O. S., iar suprafețele de 5000 mp și 2427 mp sunt stăpânite în prezent de către intervenientul din dosarul nr._, D. V. a F..

Prin sentința civilă nr. 898 din 13.07.2011 Judecătoria V. Dornei a respins plângerea la legile de fond funciar, formulată de petentul B. ALFREDUS- FRANCISCUS, (decedat la 21.06.2007) și continuată de petenta B. S. prin mandatar Theiss E. Ewald și intervenienți în interes accesoriu –D. V., D. M. SPERANȚA, ca neîntemeiată.

În analiza cererii în revendicare, instanța a reținut faptul că în conformitate cu principiile ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza S. Taub împotriva României, cauza A. Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza I. și M. împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc.).

Față de soluția adoptată anterior de instanță în ceea ce privește suprafața de teren de 2277 mp care face obiectul cererii reconvenționale a pârâtei reclamante s-a constatat că reclamanții pârâți nu pot înfățișa un titlu de proprietate pentru această suprafață.

Pârâta reconvențional s-a apărat susținând că dovada dreptului său de proprietate este făcută cu înscrierea în cartea funciară din anul 1955 realizată în baza Certificatului de moștenitor din 08.12.1954 emis de NSR V. Dornei.

După cum s-a arătat anterior prin Hotărârea nr. 3562 din 22.12.2006 emisă de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava a fost respinsă contestația formulată de Balabascczuk Alfredus Franciscus prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 5,1850 ha teren agricol și suprafața de 2,00 ha teren cu vegetație forestieră situat în municipiul V. Dornei, teren trecut în proprietatea statului prin expropriere. Împotriva acestei hotărâri s-a formulat plângere care a fost respinsă de Judecătoria V. Dornei ca neîntemeiată prin Sentința civilă nr. 898 din 13.07.2011 Judecătoria V. Dornei.

Este fără îndoială deci că terenul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin expropriere, fapt necontestat de nici una din părțile în litigiu, astfel că antecesorul pârâtei reclamante a pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia. Cooperativizarea a reprezentat un mod special de dobândire a dreptului de proprietate, translația proprietății operând în puterea legii, astfel că nu era necesară întabularea în cartea funciară decât pentru publicitate și opozabilitate, dar nu pentru însăși constituirea dreptului real.

Prin urmare, în ceea ce privește titlul pârâtei reclamante, se constată că potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 18/1991 “stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept.” și deci în cauză se aplică această lege, cu caracter special și nu dispozițiile Legii nr. 115/1938.

Astfel, dreptul de proprietate al antecesorului pârâtei reclamante s-a stins odată cu trecerea terenului în patrimoniul statului, fiind răsturnată prezumția de proprietate instituită prin art. 32 din Legea nr. 115/1938 și în consecință, aceasta nu se poate prevala de înscrierile din cartea funciară, fiind necesară urmarea procedurii reglementată de Legea nr. 18/1991, astfel că titlul de proprietate exhibat de reclamantul pârât are prioritate față de extrasul (și înscrierea) de carte funciară.

Din interpretarea textelor de mai sus rezultă că nu numai exercitarea, dar și dovada dreptului de proprietate este condiționat de obținerea deciziei ori a hotărârii judecătorești de reconstituire a dreptului de proprietate.

Or, în speță, o asemenea decizie sau hotărâre judecătorească nu există și prin urmare pârâta reclamantă nu poate face dovada dreptului de proprietate.

În cauza A. și alții contra României se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și având în vedere că pârâtei reclamante nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit acesteia recunoașterea unui drept la restituirea imobilului.

Ca urmare, nici pârâta reclamantă nu deține un „bun actual” din perspectiva C.E.D.O. și nici speranța legitimă de a-l dobândi.

Într-o astfel de situație, în care niciuna din părți nu poate înfățișa un titlu instanța va respinge cererea reconvențională dând astfel câștig de cauză reclamanților care sunt posesori, pe baza principiului „in pari causa, melior est causa possidentis”.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, instanța a apreciat cererea reconvențională ca fiind nefondată.

În temeiul art.20 și 26 din Legea nr.7/1996, republicată a dispus înscrierea în C.F. a mun. V. Dornei a dreptului de proprietate al reclamantului D. V., asupra suprafeței de teren de 1045 mp identic cu . CF nr. 1963 a ..

Instanța a compensat cheltuielile de judecată ale părților, în temeiul art.276 Cod procedură civilă, având în vedere modul de soluționare a prezentei cauze, reclamanții pârâți D. V. și M. și pârâta reclamantă B. S. aflându-se fiecare în culpă procesuală.

Împotriva sentinței sus menționate a formulat recurs pârâta B. S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare, a arătat că un prim motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (1865) „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Această critica a hotărârii primei instanțe are în vedere faptul că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile legale aplicabile în cauză atunci când a dispus respingerea cererii reconvenționale.

Instanța de fond a apreciat că nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat, susținând că dreptul de proprietate al antecesorului său s-a stins odată cu trecerea terenului în patrimoniul statului, fiind răsturnată prezumția de proprietate instituită prin art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938. S-a motivat de către prima instanță că terenul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin expropriere, aspect care nu ar fi fost contestat de către niciuna dintre părțile din litigiu, astfel încât antecesorul său a pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia.

Această motivare nu poate fi satisfăcătoare din mai multe puncte de vedere. În primul rând, nu există nici o dovadă la dosarul cauzei că terenul ar fi fost expropriat de la autorul său, neexistând nici o decizie de expropriere în acest sens și în al doilea rând, nu este adevărat că recurenta ar fi recunoscut că terenul a trecut în patrimoniul statului prin expropriere. Este adevărat că o parte din terenurile care au aparținut autorului său și care au format obiectul dosarului nr._ au fost preluate în mod abuziv, fiind ocupate apoi de construcții edificate de statul român, dar nu este cazul terenului în litigiu. Și, în nici un caz, pentru nici unul dintre terenurile care au aparținut autorului său nu există nici o decizie de expropriere.

Instanța de fond susține că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu ar fi trecut la stat prin cooperativizare, aceasta reprezentând un mod special de dobândire a dreptului de proprietate, translația proprietății operând în puterea legii, astfel încât nu era necesară întabularea în cartea funciară decât pentru publicitate și opozabilitate, dar nu pentru însăși constituirea dreptului real.

Mai motivează instanța de fond soluția de respingere a cererii sale în revendicare imobiliară prin raportarea la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora „stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se regăsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept"". Prima instanță conchide că în speță se aplică această lege, cu caracter special și nu dispozițiile Decretului - Lege nr. 115/1938.

Considerentele instanței de fond sunt total eronate, pentru că pleacă de la o premisă greșită și anume aceea că terenul în litigiu ar fi devenit proprietatea statului prin cooperativizare. Zona mun. V. Dornei, în care se include și terenul în litigiu, nu a format niciodată obiectul cooperativizării, ceea ce înseamnă că dispozițiile legale invocate de instanța de fond, art. 8 din Legea nr. 18/1991, sunt inaplicabile în speță.

Nefiind vorba despre zonă cooperativizată, nu se poate susține că statul român ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin acest mod special de dobândire. Nu a existat nici o cooperativă agricolă de producție la V. Dornei fiind o zonă de munte necooperativizată, și nu au existat nici un fel de preluări de terenuri la stat cu acest titlu. De altfel, nu există nici o dovadă scrisă că la V. Dornei s-ar fi procedat la asemenea preluări de terenuri ia stat, cu acest titlu.

În plus, un aspect neglijat total de către instanța de fond este cel referitor la momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al autorului său. Conform înscrierilor din CF nr. 260 a ., dreptul de proprietate al autorului său B. Alfredus-Franciscus datează din anul 1955, înscrierea fiind realizată în baza certificatului de moștenitor din 8 dec. 1954. emis de N.S.R. V. Domei.

Cât privește acțiunea în revendicare imobiliară, este adevărat că demersul său vine după o lungă perioadă în care autorul său nu a putut să-și manifeste atributele dreptului de proprietate, dar aceasta a fost o situație care nu a depins în mod exclusiv de voința sa, fiind mai degrabă rezultatul constrângerilor de natură politică din perioada de dinainte de 1989, defunctul său soț emigrând din România în Republica Federală Germania în anul 1980, lăsând în România mai multe bunuri imobile în zona V. Dornei, care figurau înscrise fie pe numele său fie pe numele unor membri ai familiei sale, fie pe Statul Român, ca urmare a preluării abuzive a acestora în vederea construirii unor blocuri de locuințe.

Pe de altă parte, pentru că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, reclamanta reconvențional a înțeles să uzeze și de această cale în dorința de a-și recupera, pe dreptul comun, ceea ce nu a reușit pe calea legilor speciale.

Cum în dosarul cauzei nu există nici o dovadă că terenul ar fi fost preluat la stat, și cum, în nici un caz, nu a fost vorba despre vreo cooperativizare, cum eronat susține instanța de fond, rezultă faptul că sunt inaplicabile dispozițiile legale avute în vedere de prima instanță, cele ale Legii nr. 18/1991, ceea ce înseamnă că prezumția de proprietate instituită prin art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938 nu a fost răsturnată, dreptul de proprietate al autorului său nefiind stins, pentru că nu a existat o trecere a terenului în patrimoniul statului.

Se poate vorbi cel mult, de o abandonare, evident impusă, silită, de condițiile social-politice și economice existente anterior anului 1989, a terenului de către autorul său în momentul emigrării, dar această situație de fapt, a terenului rămas fără stăpân, nu putea fi speculată decât prin intermediul unei uzucapiuni, așa cum au și încercat reclamanții-intimați D. V. și D. M. Speranța. Fiind însă vorba despre o zonă cu regim de carte funciară, în care se aplică încă prevederile Decretului-Lege nr. 115/1938, uzucapiunea invocată de către reclamanți nu a fost acceptată de instanță tocmai prin prisma încălcării prevederilor art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938. potrivit cărora "cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat".

Instanța de fond își motivează soluția de respingere a acțiunii reclamanților cu privire la suprafața de 2.277 m.p. pe aceste dispoziții, precizând că nu este îndeplinită condiția ca reclamanții să fi posedat imobilul timp de 20 ani după moartea ultimului proprietar tabular înscris în cartea funciară.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă (1865) „instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Această critică a sentinței recurate se referă la împrejurarea, mai sus­menționată, că instanța de fond a calificat în mod eronat terenul în litigiu ca fiind cooperativizat și că statul ar fi dobândit, prin cooperativizare, dreptul de proprietate asupra acestuia.

Pornind de la această premisă eronată, rezultând dintr-o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății s-a ajuns ca instanța de fond să aprecieze că reclamanta recurentă nu a făcut dovada proprietății asupra terenului în litigiu, fiind răsturnată prezumția de proprietate care opera în favoarea sa, în baza înscrierilor din cartea funciară, prin aprecierea, ca aplicabile în cauză, a dispozițiilor Legii nr. 18/1991, deși nu era cazul.

Pe cale de consecință, în acest context, în măsura în care a constatat că reclamanții-pârâți reconventional nu au putut înfățișa un titlu de proprietate pentru suprafața de 2.277 m.p. care formează obiectul cererii sale reconvenționale precizate, instanța de fond trebuia să admită această cerere pentru că, spre deosebire de reclamanții-intimați care dețin abuziv terenul, fără nici un titlu, recurenta are de partea mea înscrierea în cartea funciară, care face dovada dreptului de proprietate. Potrivit art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938, „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei". Contrar susținerilor instanței de fond, nu există la dosar dovada că terenul ar fi trecut în proprietatea statului prin modul special de dobândire al cooperativizării; ca atare, dispozițiile legale invocate de prima instanță (art. 8 din Legea nr. 18/1991) nu sunt aplicabile în speță.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă (1865) "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Această critică a hotărârii instanței de fond are în vedere afirmațiile

contradictorii care sunt prezente în considerentele sentinței recurate în privința

existentei sau inexistenței unui titlu de proprietate al numiților D. V. si D.

M. Speranța cu privire la suprafața de 2.277 m.p. care formează obiectul cererii sale reconvenționale.

Concret, instanța de fond precizează expres, în cuprinsul paginii nr. 4 din sentință, că, față de soluția adoptată anterior de instanță în ceea ce privește suprafața de teren de 2.277 m.p. care face obiectul cererii reconvenționale a pârâtei reclamante, se constată că reclamanții pârâți nu pot înfățișa un titlu de proprietate pentru această suprafață.

După doar câteva aliniate, în motivarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, aceeași instanță de fond susține, în finalul aliniatului al doilea din pagina nr. 5 a sentinței, că „titlul de proprietate exhibat de reclamantul pârât are prioritate față de extrasul (și înscrierea) de carte funciară"

O altă contradicție în considerentele sentinței recurate este aceea legată de

faptul că, deși instanța de fond respinge acțiunea reclamanților prin uzucapiunea suprafeței

de 2.277 m.p., pentru argumentul neîndeplinirii condiției de timp, 20 ani de la moartea

proprietarului tabular, prevăzută de art. 28 din Decretul - Lege nr. 115/1938, când

motivează soluția de respingere a cererii reconvenționale susține că prezumția de

proprietate bazată pe înscrierea în cartea funciară a fost răsturnată, terenul trecând în

proprietatea statului.

Există deci o fractură de logică în motivarea instanței referitoare la soluțiile adoptate în privința acțiunii și cererii reconvenționale în legătură cu suprafața de 2.277 m.p. instanța respinge cererea de constatare a uzucapiunii, pentru că nu au trecut 20 ani de la decesul proprietarului tabular, autorul său, B. Alfredus-Franciscus, dând astfel eficiență înscrierii în cartea funciară, considerându-l proprietar; instanța respinge și cererea reconvențională, întrucât nu-l consideră proprietar pe autorul său, pe motivul că prezumția de proprietate consacrată de art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938 a fost răsturnată prin trecerea terenului în patrimoniul statului, prin cooperativizare.

Distinct de motivele de recurs înfățișate, având în vedere faptul că este vorba despre o hotărâre care nu poate fi atacată cu apel, potrivit dispozițiilor art. 304¹ Cod procedură. civilă (1865), recursul nu este limitat doar la motivele prevăzute de art. 304, solicitând ca instanța de control judiciar să analizeze cauza sub toate aspectele.

Prin prisma efectului devolutiv al recursului în cauza de față, urmează ca instanța de control judiciar să analizeze în ce măsură motivarea instanței de fond din perspectiva jurisprudenței CEDO este temeinică și legală.

Prima instanță apreciază că recurenta-reclamantă reconventional nu deține un „bun actual" și nici speranța legitimă de a-l dobândi, pentru motivul că i-a fost respinsă plângerea care a format obiectul dosarului nr._, prin sentința civilă nr. 898 din 13.07.2011, pronunțată de Judecătoria V. Dornei.

Această argumentație a instanței de fond pleacă de la presupunerea că dreptul de proprietate al autorului său s-a stins odată cu trecerea terenului în patrimoniul statului. Mai arată prima instanță că, potrivit jurisprudenței Curții Europene, nu va fi considerat „bun actual" speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp.

Cum însă la dosarul cauzei nu există dovada stingerii dreptului de proprietate al autorului său, fiind cert faptul că terenul nu a trecut în patrimoniul statului prin cooperativizare, înseamnă că întregul eșafodaj închipuit de instanța de fond se prăbușește. Dreptul său de proprietate nu „s-a stins de mult timp" pentru ca să fie analizată legitimitatea speranței redobândirii acestui drept. Dacă nu s-a făcut dovada trecerii în patrimoniul statului a suprafeței de 2.277 m.p., înseamnă că dreptul său de proprietate există, este de actualitate, înscris în cartea funciară, nefiind stins. Pe baza acestei circumstanțe factuale, instanța de fond trebuia să admită cererea reconvențională.

Iar în legătură cu dosarul nr._ al Judecătoriei V. Dornei și hotărârea pronunțată, a precizat că soluția de respingere a plângerii nu a vizat fondul dreptului de proprietate, ci s-a bazat pe neîndeplinirea condiției imperative prevăzute de art. 48 din Legea nr. 18/1991, privind existența cetățeniei române a defunctului soț, B. Alfredus Franciscus. Oricum a fost o interpretare foarte restrictivă, rigidă și cinică a instanței de fond privind dispozițiile legale referitoare la condiția cetățeniei române care a venit în contradicție și a încălcat prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța de fond a motivat în acel dosar că petentul B. Alfredus Franciscus nu a îndeplinit condiția imperativă prevăzută de art. 48 din Legea nr. 18/1991, asupra căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Deciziile nr. 630/26.07.2007 și nr. 640/28.07.2007. nici la momentul formulării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate și nici pe parcursul procesului.

Ceea ce a omis însă instanța de fond să observe este că decesul soțului său B. Alfredus Franciscus a intervenit înainte de emiterea celor două decizii ale Curții Constituționale, care au tranșat problema neconstituționalității prevăzute de art. 48 din Legea nr. 18/1991. Astfel, B. Alfredus Franciscus a decedat la data de 21.06.2007, cu câteva zile înainte de pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 630/26.07.2007 și nr. 640/28.07.2007.

Prin urmare, chiar și dacă s-ar fi dorit conformarea petentului B. Alfredus Franciscus acestei cerințe imperative a existenței cetățeniei române ca și condiție prealabilă pentru reconstituirea dreptului de proprietate, fizic această procedură de redobândire a cetățeniei române nu mai era posibilă din cauza decesului petentului înainte de pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 630/26.07.2007 și nr. 640/28.07.2007. Nu a fost nici temeinic și nici legal ca prima instanță să motiveze respingerea plângerii pentru lipsa calității de cetățean român a defunctului B. Alfredus Franciscus, în situația concret expusă mai sus, deoarece această condiție imperativă nu a putut fi realizată dintr-un motiv/cauză obiectivă: decesul petentului intervenit înainte ca Curtea Constituțională să se pronunțe asupra constituționalității prevăzute art. 48 din Legea nr. 18/1991. Dacă ar mai fi trăit, cu siguranță că B. Alfredus Franciscus și-ar fi redobândit cetățenia română, așa cum a procedat și recurenta.

În drept a invocat dispozițiile art. 304, 304¹ Cod procedură civilă (1865).

Examinând recursul pârâtei B. S. în raport de motivele invocate, de dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, de actele și lucrările dosarului și de considerentele sentinței civile atacate, tribunalul reține că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor detalia.

Primul motiv de recurs indicat de recurentă este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, potrivit căruia „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, întrucât instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile legale aplicabile în cauză atunci când a dispus respingerea cererii reconvenționale, apreciind că nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat, susținând că dreptul de proprietate al antecesorului său s-a stins odată cu trecerea terenului în patrimoniul statului, fiind răsturnată prezumția de proprietate instituită prin art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938.

Cu privire la aspectele invocate se reține că analizând cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă instanța a constatat că din extrasele de CF depuse la dosar proprietari tabulari înscriși în CF nr.260 a . sunt numiții Ș. S. și Alfredus Franciscus Balabașciuc, fiecare cu o cotă de ½ din parcelele înscrise. De asemenea, din raportul de expertiză efectuat în dosarului nr._ reiese că din întreaga suprafață solicitată spre reconstituire face parte și suprafața de teren înscrisă în CF 260 . în care inițial dreptul de proprietate a fost înscris în cote de ½ pentru Ș. S. și petentul B. Alfredus - Franciscus, în prezent cea mai mare parte a parcelelor fiind înscrise pentru petent cu excepția parcelei nou formate nr. 5463 care s-a înscris într-o altă CF 1137 în baza sentinței civile nr. 708/3.09.1999 a Judecătoriei V. Dornei, proprietara tabulară O. S., iar suprafețele de 5000 mp și 2427 mp sunt stăpânite în prezent de către intervenientul din dosarul nr._, D. V. a F..

Instanța de fond a apreciat că recurenta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat, susținând că dreptul de proprietate al antecesorului său s-a stins odată cu trecerea terenului în patrimoniul statului, fiind răsturnată prezumția de proprietate instituită prin art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938.

S-a motivat de către prima instanță că terenul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin expropriere, aspect care nu ar fi fost contestat de către niciuna dintre părțile din litigiu, astfel încât antecesorul său a pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia.

În acest context, nemulțumirea recurentei vizează faptul că nu există nici o dovadă la dosarul cauzei că terenul ar fi fost expropriat de la autorul său, neexistând nici o decizie de expropriere în acest sens și în al doilea rând, nu este adevărat că ea ar fi recunoscut că terenul a trecut în patrimoniul statului prin expropriere. Recurenta subliniază că o parte din terenurile care au aparținut autorului său și care au format obiectul dosarului nr._ au fost preluate în mod abuziv, fiind ocupate apoi de construcții edificate de statul român, dar nu este cazul terenului în litigiu, iar pentru nici unul dintre terenurile care au aparținut autorului său nu există nici o decizie de expropriere.

Referitor la aspectele invocate de recurentă, tribunalul constată că acestea nu sunt întemeiate, întrucât prin Hotărârea nr. 3562 din 22.12.2006 emisă de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava a fost respinsă contestația formulată de Balabascczuk Alfredus Franciscus prin care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 5,1850 ha teren agricol și suprafața de 2,00 ha teren cu vegetație forestieră situat în municipiul V. Dornei, reținându-se că terenul a trecut în proprietatea statului prin expropriere, fapt ce reztultă cu evidență din conținutul înscrisului existent la fila 74 dosar de fond.. Împotriva acestei hotărâri s-a formulat plângere care a fost respinsă de Judecătoria V. Dornei ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 898 din 13.07.2011 Judecătoria V. Dornei, irevocabilă prin decizia civilă nr. 786 din 10 aprilie2012, astfel că rămâne statuat că terenul a fost expropriat, recurenta nefăcând dovada contrară celor reținute..

Prima instanță a constatat, în mod corect, că în conformitate cu principiile ce se desprind din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, relevantă fiind cauza S. și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza S. Taub împotriva României, cauza A. Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.

Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției, potrivit cauzei Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza I. și M. împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc.

În acțiunea în revendicare având ca obiect bunuri imobile reclamantul trebuie să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, în favoarea pârâtului operând o prezumție relativă de proprietate, desprinsă din faptul posesiunii bunului. Proba se face prin titlul de proprietate, care poate să fie un act translativ sau declarativ, hotărâre judecătorească, act de partaj, o tranzacție etc. Dacă părțile prezintă acte de proprietate, instanța va compara titlurile de proprietate înfățișate de părți și va da câștig de cauză părții al cărei titlu este preferabil. în practică. Dovada dreptului de proprietate este problema cea mai dificilă de rezolvat pentru reclamantul din acțiunea în revendicare, întrucât acesta trebuie să dovedească nu numai că este în posesia unui titlu de proprietate, dar și faptul că persoana de la care a dobândit bunul era proprietară, aceasta, la rândul său, dobândind de la un proprietar. Dificultatea probei dreptului de proprietate este dată și de imprecizia unora dintre actele juridice care servesc drept titluri de proprietate, precum și de faptul că pârâtul poate invoca faptul că actul translativ de proprietate, care face dovada dreptului de proprietate al reclamantului nu-i este opozabil.

În speța dedusă judecății, în lipsa dovezii proprietății, acțiunea de revendicare formulată de recurentă este nefondată, deși aceasta se prevalează, în recurs, de faptul că în dosarul nr._ al Judecătoriei V. Dornei, prin hotărârea pronunțată, s-a precizat că soluția de respingere a plângerii nu a vizat fondul dreptului de proprietate, ci s-a bazat pe neîndeplinirea condiției imperative prevăzute de art. 48 din Legea nr. 18/1991, privind existența cetățeniei române a defunctului soț, B. Alfredus Franciscus. Instanța de fond a motivat în acel dosar că petentul B. Alfredus Franciscus nu a îndeplinit condiția imperativă prevăzută de art. 48 din Legea nr. 18/1991, asupra căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Deciziile nr. 630/26.07.2007 și nr. 640/28.07.2007 nici la momentul formulării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate și nici pe parcursul procesului, deși, susține recurenta, B. Alfredus Franciscus a decedat la data de 21.06.2007, cu câteva zile înainte de pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 630/26.07.2007 și nr. 640/28.07.2007. În cauza menționată, s-a reținut că după decesul petentului intervenit la data de 21.06.2007, moștenitoarea acestuia, soția supraviețuitoare B. S., a redobândit cetățenia română conform certificatului constatator nr. 2002/18.06.2009 și a solicitat continuarea procesului început de autorul său, fapt ce nu a fost de natură să suplinească lipsa condiției cetățeniei române a celui care a formulat cererea, întrucât condiția calității de cetățean român în accepțiunea prevăzută de art. 48 din Legea 18/1991 republicată, trebuie să fie îndeplinită de persoana îndreptățită să solicite redobândirea dreptul de proprietate asupra unor terenuri în baza legilor de fond funciar și care în acest sens a formulat cererea, și nu de către moștenitorii acestuia.

Recurenta precizează că un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă (1865) „instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia", făcând referire la împrejurarea că în măsura în care s-a constatat că reclamanții-pârâți reconventional nu au putut înfățișa un titlu de proprietate pentru suprafața de 2.277 m.p. care formează obiectul cererii sale reconvenționale precizate, instanța de fond trebuia să admită această cerere pentru că, spre deosebire de reclamanții-intimați care dețin abuziv terenul, fără nici un titlu, recurenta are de partea sa înscrierea în cartea funciară, care face dovada dreptului de proprietate.

Argumentele prezentate de recurentă nu sunt relevante pentru considerentele expuse anterior, privind dovada dreptului de proprietate pentru terenul revendicat.

Se susține că potrivit art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938, „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei". Contrar susținerilor instanței de fond, nu există la dosar dovada că terenul ar fi trecut în proprietatea statului prin modul special de dobândire al cooperativizării; ca atare, dispozițiile legale invocate de prima instanță, art. 8 din Legea nr. 18/1991, nu sunt aplicabile în speță.

Anterior s-a argumentat că terenul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin expropriere, conjunctură în care antecesorul pârâtei reclamante a pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia. Da altfel, chiar autorul B. Alfredus Franciscus a uzat de prevederile Legii fondului funciar, formulând cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile înscrise în cartea funciară, context în care, în mod corect prima instanță a concluzionat că potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 18/1991 „stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept.” și deci în cauză se aplică această lege, cu caracter special și nu dispozițiile Legii nr. 115/1938.

Dreptul de proprietate al lui B. Alfredus Franciscus s-a stins odată cu trecerea terenului în patrimoniul statului, fiind răsturnată prezumția de proprietate instituită prin art. 32 din Legea nr. 115/1938 și în consecință, recurenta nu se poate prevala de înscrierile din cartea funciară, fiind necesară urmarea procedurii reglementată de Legea nr. 18/1991, dovada dreptului de proprietate fiind condiționată de obținerea deciziei ori a hotărârii judecătorești de reconstituire a dreptului de proprietate.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă (1865) „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", recurenta apreciind că există o fractură de logică în motivarea instanței referitoare la soluțiile adoptate în privința acțiunii și cererii reconvenționale în legătură cu suprafața de 2.277 m.p. instanța respinge cererea de constatare a uzucapiunii, pentru că nu au trecut 20 ani de la decesul proprietarului tabular, autorul său, B. Alfredus-Franciscus, dând astfel eficiență înscrierii în cartea funciară, considerându-l proprietar; instanța respinge și cererea reconvențională, întrucât nu-l consideră proprietar pe autorul său, pe motivul că prezumția de proprietate consacrată de art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938 a fost răsturnată prin trecerea terenului în patrimoniul statului, prin cooperativizare.

Pentru argumentele dezvoltate anterior, se apreciază că motivul invocat este irelevant, în condițiile în care recurenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru terenul revendicat.

Nici apărările referitoare la faptul că la dosarul cauzei nu există dovada stingerii dreptului de proprietate al autorului său, fiind cert faptul că terenul nu a trecut în patrimoniul statului prin cooperativizare, iar dreptul său de proprietate nu „s-a stins de mult timp" pentru ca să fie analizată legitimitatea speranței redobândirii acestui drept, dacă nu s-a făcut dovada trecerii în patrimoniul statului a suprafeței de 2.277 m.p., înseamnă că dreptul său de proprietate există, este de actualitate, înscris în cartea funciară, nefiind stins și pe baza acestei circumstanțe factuale, instanța de fond trebuia să admită cererea reconvențională, nu sunt de natură a determina schimbarea soluției instanței de fond.

Pentru considerenele expuse, tribunalul va confirma soluția atacată, apreciind că aceasta își găsește suport în probatoriul administrat a cărui judicioasă analiză a condus la stabilirea unei situații de fapt corecte și la pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă obligă recurenta să plătească intimaților D. V. și D. M. Speranța cheltuieli de judecată în sumă de 500 lei, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței de la fila 27 dosar.

Pentru aceste motive,

În numele Legii,

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S., cu domiciliul ales la Cabinet avocat „B. S.”, cu sediul în comuna Dorna Candrenilor, ., județul Suceava împotriva sentinței civile nr. 412 din 14.05.2014 pronunțată de Judecătoria V. Dornei în dosar nr._, intimați fiind reclamanții D. V. și D. M. Speranța, ambii domiciliați în V. Dornei, ., județul Suceava și pârâții M. V. Dornei, prin primar, S. Ș., cu domiciliul necunoscut, A. M., domiciliată în V. Dornei, Unirii, nr. 187 A, județul Suceava, C. G. din V. Dornei, ., județul Suceava, C. Laurenția, cu același domiciliu, D. G. din V. Dornei, ., județul Suceava și D. I., domiciliat în V. Dornei, nr. 187, județul Suceava.

Obligă recurenta la plata către intimații D. V. și D. M. Speranța a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din data de 16 septembrie 2014.

Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,

I. M. I. G. G. D. P. L.

Red. I.M./Jud. fond: H. D. L./Tehnored. P.L./ 2 ex./30.10.2014