Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1315/2012. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1315/2012 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 18-06-2012 în dosarul nr. 1315/2012
Dosar nr._ Revendicare imobiliară
ROMÂNIA
TRIBUNALUL S.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA NR. 1315
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 18 IUNIE 2012
PREȘEDINTE T. A. M.
JUDECĂTOR V. O. D.
JUDECĂTOR I. G.
GREFIER S. A.-M.
Pe rol, judecarea recursului formulat de către reclamanții Z. N., Z. C. și Z. C., împotriva sentinței civile nr. 250 pronunțată la data de 9 februarie 2010 de Judecătoria Cîmpulung M. în dosar nr._, intimați fiind pârâții A. C. Ș., A. M. A., A. Ș. – decedat, S. R. – prin Ministerul Finanțelor Publice București, Administrația F. S. și C. L. al mun. Cîmpulung M..
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat H. M., pentru pârâții intimați A. C. Ș., A. M. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare cu părțile legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Apărătorul pârâților intimați A. C. Ș., A. M. A. arată că nu are cereri de formulat și solicită acordarea cuvântului la dezbateri pe fondul cauzei.
Instanța constatând recursul în stare de judecată a acordat cuvântul la dezbateri pe fondul cauzei.
Avocat H. M. pentru A. C. Ș., A. M. A. solicită respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că din probele administrate rezultă că imobilul a fost proprietatea def. Z. V. care a decedat la data de 12 iunie 1996, acesta s-a stabilit în Germania împreună cu familia, situație care potrivit Decretului nr. 223/1974 imobilul a fost trecut în proprietatea statului, iar foștii proprietari au fost despăgubiți.
Precizează că după anul 1990 imobilul a fost închiriat autorului pârâților intimați care ulterior a și cumpărat acest imobil, iar în anul 2008 a fost donat pârâtului intimat A. M. A..
P. acțiunea inițială s-a solicitat revendicarea imobilului, ulterior aceasta a fost modificată solicitându-se constatarea nulității Deciziei nr. 515/1987 de trecere a imobilului la stat și a contractului de vânzare-cumpărare, instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă pe motiv că reclamanții au revendicat construcțiile pe calea dreptului comun și nu în baza Legii nr. 10/2001, aceștia critică hotărârea susținând că deși s-a admis proba cu efectuarea în cauză a unei expertize instanța a revenit de la această probă, că excepția inadmisibilității nu a fost pusă în discuție, că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere și că hotărârea încalcă principiul adoptat prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă în mod corect instanța a revenit de la proba cu expertiză și nu a analizat fondul cauzei, întrucât s-a pronunțat asupra excepției, iar în ceea ce privește punerea în discuție a acesteia, arată că reclamanții nu au fost prezenți în instanță, astfel că nu s-a avut cui acorda cuvântul pe aceasta.
Precizează că în cauză nu este dată neconcordanța la care se referă pct. 4 din Decizia nr. 33/2008, întrucât reclamanții nu au apelat la procedura specială și nu au indicat care sunt aceste neconcordanțe, la data introducerii acțiunii imobilul era donat pârâtului intimat A. M. A., în cauză s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, solicitare întemeiată pe disp. art. 948 al. 4 Cod civil, însă reclamanții nu au indicat cauza ilicită și în mod corect a fost respinsă acțiunea având în vedere faptul că reclamanții au fost despăgubiți.
Arată că pârâții intimați au invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, întrucât termenul de 1 an prev. de art. 45 al. 5 din Legea nr. 10/2001 a fost depășit, cu cheltuieli de judecată.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Cîmpulung M. la 16 iulie 2008, reclamanții Z. N., Z. C., Z. C. în calitate de moștenitori după defunctul Z. V. au chemat în judecată pe pârâtul A. S. solicitând ca acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie construcțiile constând din: casă de locuit cu 3 camere și mansardă, magazie de lemne, coteț și beci separat și terenul aferent construcției (fără a preciza întinderea) imobile situate în C. M., ..
În motivare au arătat că sunt moștenitoare în calitate de soție supraviețuitoare și fiice după defunctul Z. V. decedat la 12 iunie 1996 în Germania, că autorul lor a fost proprietarul imobilelor obiect al revendicării în prezenta cauză, că în 1986 familia lor a emigrat în Germania, imobilul fiind preluat de primăria orașului C. M. și repartizat pârâtului ca locuință.
Au precizat reclamantele că la apariția Lg.10/2001 nu au formulat cerere pentru retrocedarea imobilului înțelegând să folosească calea acțiunii în revendicare pe drept comun.
Ulterior s-au depus două precizări respectiv întregiri la acțiune, chemând în judecată S. prin M. Finanțelor apoi în întregirea acțiunii solicitând să se constate nulitatea deciziei 515 din 30 noiembrie 1987 prin care au fost trecute imobilele în proprietatea statului pentru cauză ilicită, contrară constituției și Codului civil de la momentul respectiv; să se constate de asemenea nulitatea contractului de vânzare cumpărare 5924 din 5 iunie 2000 prin care A. Ș. cumpără casa în litigiu, nulitate derivând din nulitatea deciziei de trecere a imobilelor în proprietatea statului; intabularea dreptului lor de proprietate în cartea funciară.
Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii arătând că el a cumpărat imobilele cu bună credință, însă a invocat excepții solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă, respingerea acțiunii ca fiind făcută de o persoană fără calitate procesuală activă, invocând de asemenea excepția prescripției dreptului de a cere anularea contractului de vânzare cumpărare 5924 din 5 iunie 2000.
Primăria M. C. M. a trimis la dosar o întâmpinare prin care a arătat că în opinia lor bunurile din litigiu nu pot fi dobândite printr-o acțiune în revendicare ci pe cale Lg.10/2001, aceleași susțineri făcându-le și DGFP S. prin întâmpinări trimise la dosar.
S-au depus la dosar:actul de partaj autentificat sub nr.70 din 27 ianuarie 1982 încheiat între Z. Z., Z. I. și Z. V. conform căruia imobilele au revenit în lot lui Z. V. ceilalți doi copartajanți renunțând la sulte, extras CF 9249 C. M. conform căruia clădirea cu casa nr.5 de pe . mp, . ca proprietari S. R. pentru teren și Z. V. pentru construcție în baza actului de partaj din 1982 și cu drept de folosință pentru teren Z. V., plan de situație cu releveu pentru construcțiile din litigiu, certificat de deces tradus în limba română pentru Z. V. decedat la 12 iunie 1996, la locul numit Teublitz, Bundesautobahn, certificat de căsătorie a lui Z. V. cu R. N., certificate de naștere ale fiicelor, reclamantele C. și C. Z., încheiere de carte funciară din anul 2007 privind intabularea lui A. Ș. asupra CF 9249 C. M., . de 100 mp cu casa nr.5 d pe . curte de 61 mp cu anexa C2 în baza Decretului-lege 112/1995, extras pentru CF 9249 C. M. intabulat pentru A. Ș., în ce privește construcțiile și S. R. asupra terenului, Decizia 515 din noiembrie 1987, conform căreia s-a decis preluarea și trecerea în proprietatea statului cu plată a casei P+M de 60 mp cu magazie, bucătărie, beci garaj plus magazie evaluate la plafonul maxim de 80.000 lei situate în C. M., ., aparținând lui Z. V., care a primit aprobarea de a pleca definitiv din țară, contract de vânzare cumpărare 5924/5 iunie 2000 încheiat între Primăria C. M. și A. Ș. cu privire la locuința din litigiu.
P. sentința civilă nr. 250 din data de 9 februarie 2010, Judecătoria Cîmpulung M. a respins acțiunea pentru revendicare introdusă de reclamanții Z. N., Z. C. și Z. C., în contradictoriu cu pârâții A. Ș., S. R. prin M. Finanțelor București, Administrația F. S. și C. L. al M. C. M. astfel cum a fost formulată, precizată și întregită, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în prezenta speță reclamanții au înțeles să revendice pe calea dreptului comun conform art.480 cod civil imobilele construcții și teren preluate în proprietatea statului cu plată, categorie de imobile pentru care s-a adoptat în vederea revendicării Legea 10/2001, ca lege specială, aplicabilă imobilelor considerate preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Reclamantele însă au precizat în mod expres că nu înțeleg să se folosească de prevederile legii speciale, apreciind că în opinia lor se impune să redobândească aceste imobile pe calea dreptului comun.
Cauza cu toate capetele de cerere rezultate atât din acțiunea introductivă, cât și din precizările și întregirile ulterioare constituie un tot unitar în care instanța a apreciat că nu se impune disjungerea și soluționarea vreunui capăt de cerere pe calea dreptului comun, toate cererile derivând unele din altele. Astfel admiterea cererii pentru constatarea nulității absolute a deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului ar putea duce la o soluție în cererea de nulitate a contractului de vânzare cumpărare, funcție și de alte aspecte privind buna sau reaua credință a părților contractante și implicit la o eventuală admitere a acțiunii în revendicare sau la realizarea drepturilor pretinse de reclamante sub formă de despăgubiri.
Toate acestea, însă, nu pot constitui obiect al analizei pe calea unei acțiuni de drept comun, ci în procedura specială prevăzută de legea 10/2001.
Aceasta este concluzia impusă de decizia nr.33 din 9 iunie 2008 a ICCJ, care stabilește în urma analizei practicii neunitare în materie faptul că pe data intrării în vigoare a Lg.10/2001 acțiunea în revendicarea imobilelor preluate de stat fără un titlu valabil sau prin vicierea consimțământului și care fac obiectul unor legi speciale de reparație, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială, acolo urmând a fi discutată și nulitatea absolută a actului de înstrăinare ca o premisă a restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, având în vedere concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului, exigențele art.1 din Protocolul 1 și principiul securității raporturilor juridice, care trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință.
Urmând același raționament a fost avut în vedere și principiul de drept specialia generalibus derogant și evitarea încălcării acestuia, astfel încât s-a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun și că, în caz de concurs între legea specială și legea generală urmează să se aplice legea specială chiar dacă acest aspect nu este precizat în mod expres în legea specială.
În acest context, dată fiind inadmisibilitatea acțiunii pe calea dreptului comun și implicit necompetența materială a judecătoriei, analizarea celorlalte excepții referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantului și prescripția dreptului la acțiune precum și a excepțiilor ridicate de S. R. prin Direcția Finanțelor Publice au apărut ca de prisos în cadrul procesual în care se află în acest dosar, motiv pentru care, respingând acțiunea, ca inadmisibilă, judecătoria nu s-a mai pronunțat și asupra celorlalte excepții.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele Z. N., Z. C. și Z. C. prin care au solicitat în principal admiterea acestuia, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată sub aspectul tuturor capetelor de cerere prin care a fost completată și întregită acțiunea principală.
În motivare au arătat că pentru a pronunța sentința recurată instanța de fond în considerente motivează că reclamantele sunt moștenitoarele legale ai def. Z. V., decedat în Germania la data de 12 iunie 1996, iar autorului lor i-as fost preluată abuziv de către S. R. una casă de locuit compusă din 3 camere, mansardă, magazie de lemne, coteț, beci, în baza Decretului 223/1974, ca urmare a faptului că au emigrat în Germania.
Din cuprinsul actelor depuse de către pârâți în cauză rezultă că preluarea acestui imobil – casă de locuit s-a făcut în baza Deciziei nr. 515/30 noiembrie 1987, conform căreia s-a făcut preluarea și trecerea în proprietatea statului cu plată a casei P+M de 60 mp, magazie, bucătărie, beci, garaj evaluate la acea dată la plafonul maxim de 80.000 lei la nivelul anului 1987, imobil situat în Cîmpulung M., ..
La data preluării, acest imobil a fost atribuit spre folosință fostului primar al mun. Cîmpulung M. de la acea dată, pârâtului A. Ș., care ulterior prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5924/5 iunie 2000, Primăria Cîmpulung M. în calitatea de vânzătoare i-a vândut această casă pârâtului.
La termenul din data de 30 septembrie 2008, în temeiul disp. art. 132 pct. 2 lit. b Cod procedură civilă, au înțeles să modifice acțiunea inițială în sensul că au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului R., prin M. de finanțe, după care în raport de actele depuse de către pârâtul S. R., respectiv decizia de preluare și contractul de vânzare-cumpărare către pârâtul A. Ș., au întregit acțiunea cu încă două capete de cerere, respectiv constatarea nulității deciziei de preluare și a contractului de vânzare-cumpărare.
Pârâții citați au depus întâmpinări solicitând respingerea acțiunii pentru motive diferite, care nu au fost avute în vedere de către instanța de judecată.
Pe baza materialului probator administrat în cauză, instanța de fond apreciază că acțiunea așa cum a fost formulată, completată și întregită este inadmisibilă, având în vedere decizia Î.C.C.J. București nr. 33/9 iunie 2008, care în urma analizei practicii neunitare a instanțelor de judecată a stabilit că pe data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv de către S. R., nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, ci prin respectarea procedurii impusă de această lege specială.
Sentința este nelegală, pronunțată cu încălcarea disp. art. 129, 137 Cod procedură civilă.
Deși s-a admis efectuarea unei expertize în cauză, s-a achitat onorariul expertului constructor, la termenul din data de 12 ianuarie 2010, instanța a revenit asupra probatoriului admis și a rămas cu cauza în pronunțare, pronunțare care s-a amânat la termenele din data de 19 ianuarie, 26 ianuarie, 2 februarie și apoi 9 februarie 2010, pe excepție, respingând acțiunea ca inadmisibilă.
Această excepție nu a fost pusă în discuția părților, fiind discutată de instanță în camera de deliberare, ceea ce a încălcat disp. art. 137 Cod procedură civilă, situație logică din punct de vedere juridic ce impune instanței de control judiciar admiterea recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În același timp, prin întregirea și completarea cererii de chemare în judecată, instanța de fond a fost investită și cu alte capete de cerere și anume: constatarea nulității deciziei de preluare și a contractului de vânzare-cumpărare, cereri asupra cărora nu s-a pronunțat, dacă este competentă să le rezolve din punct de vedere material, dacă le admite, le respinge cu motivarea impusă de lege, respectiv Codul de procedură civilă.
P. aceasta s-au încălcat disp. art. 129 Cod procedură civilă, motiv pentru care se impune admiterea recursului, trimiterea spre rejudecare, pentru ca instanța să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere din acțiunea introductivă, modificată și întregită.
Pe fond, cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare după principiile dreptului comun, sentința este la fel de nelegală și în contradicție cu principiul adoptat prin decizia nr. 33 a Î.C.C.J. pct. 4 potrivit căruia ”în cazul când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și CEDO, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice”.
Este motivul pentru care, după . acestei decizii, deci după publicarea ei în MO, au completat capătul de cerere principal cu unul subsidiar în sensul că în măsura în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului, să li se plătească despăgubiri bănești.
Dar aceste aspecte cu privire la neconcordanța între legea specială și CEDO trebuia rezolvată de instanța de judecată prin administrarea probatoriului în cauză și analiza judcioasă a acestora în raport de motivele invocate privind nulitatea deciziei de preluare a imobilului, incidența D. nr. 223/1974 în raport cu dispozițiile constituționale de atunci, declararea ca abuzivă a acestei legi, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare dintre Primărie și pârâtul A. Ș..
Astfel, la solicitarea instanței de judecată, la termenul din data de 10 februarie 2009 au argumentat motivele de nulitate absolută a deciziei nr. 515/30 noiembrie 1987, cât și a contractului de vânzare-cumpărare dintre Primăria Cîmpulung M. și pârâtul A. Ș., pe cauză ilicită.
Cu privire la decizie, aceasta este un act abuziv, ilegal, contrar Constituției și a D. 223/74, care la rândul lui a fost declarat abuziv, act normativ în baza căruia s-a făcut preluarea, împrejurare sesizată de instanța de judecată, dar nemotivată, făcând aluzie, cu frică parcă, la soarta acestei decizii, cum că dacă ar fi anulată ar duce implicit la anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Or, se pune firesc întrebarea pentru ce se judecă oamenii, pentru ce apelează la justiție, să fie pronunțate hotărâri judecătorești prin care să se pună capăt abuzurilor și prin aceasta pentru a-și recăpăta drepturile încălcate, prin reparații în natură sau echivalent.
Cât timp instanța de judecată din componența dosarului a preluat numai ceea ce i-a convenit sau a fost favorabil pârâților în cauză, a dat dovadă de o totală imparțialitate și a dus la pronunțarea unei sentințe neconforme cu legea.
Invocarea de către instanța de judecată a existenței unei singure căi procesuale de a-și redobândi proprietatea bunului, abuziv preluat din patrimoniul autorului lor, reprezintă o încălcare a principiului liberului acces la justiție, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, situație juridică rezolvată în mai multe cazuri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cae a statuat că revendicarea este o acțiune reală, acest caracter se conservă atât timp cât există posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului și numai în situația în care lucrul a dispărut din cauza uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubire, caz în care acțiunea devine personală.
Or, în speță lucrul revendicat există, a fost individualizat prin actele depuse la dosar, respectiv decizia de preluare, hotărârea de partaj, contractul de vânzare-cumpărare, nu a dispărut, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre uzurpator și pârâtul A. Ș. nu duce la concluzia dobândirii acestui lucru iremediabil în proprietatea pârâtului dobânditor, atât timp cât actul de dobândire este lovit de nulitate absolută, sancțiunea asupra căreia instanța de judecată trebuia să se pronunțe, constatând cauza ilicită car a stat la baza încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare.
Pârâtul A. M.-A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat:
- soluționarea cauzei de instanța competenta,
- aprobarea acțiunii lor așa cum a fost ea formulata,
- respingerea acțiunii reclamantelor definitiv si irevocabil (legea 10/2001, legea 245/2006, Decizia înaltei Curți de Casație si Justiție cu nr. 2479/2007).
- în cazul in care reclamantele considera ca se cade sa stea prin tribunale, sa fie scos din cauza definitiv si irevocabil, întrucât ei au cumpărat imobilul de la S. R. in condițiile legii 112/1995, acesta fiind la acea vreme liber de sarcini (nu făcea obiectul niciunui litigiu).
- sa fie recunoscut si prin hotărâre judecătoreasca dreptul de proprietate asupra imobilului si terenului din ., conform art. 37 din HGR nr. 20/1996. Dovada in acest sens este adresa 391/P/AG din 18.04.2008 si a contractului de vânzare-cumpărare,
- obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecata, conform chitanței (fila dosar nr. 163), respectiv executarea reala in cazul in speța,
- daune morale in valoare de 100.000 lei, întrucât s-a produs decesul tatălui său, după doi ani de stres si nesiguranța, mai exact faptul ca la 60 de ani se dorea sa fie lăsat in . copiii, după ce din anul 1988 a renovat, întreținut si modernizat imobilul ce face obiectul prezentei cauze,
- după caz, încadrarea juridica corespunzătoare conform legii actuale.
În motivare a arătat că așa cum rezulta din probatoriu, reclamantele, cu buna știința (întrucât aveau avocat angajat), au pornit acțiune împotriva lor, considerând probabil ca vor induce in eroare instanța si/sau îi vor speria pe ei astfel încât sa le cedeze proprietatea sau sa le despăgubească in numerar.
Defunctul Z. V. si soția acestuia, Z. N., parte in prezentul proces au procedat la întocmirea dosarului de emigrare, fapt ce s-a si întâmplat in anul 1987, motiv pentru care au procedat la înstrăinarea proprietății din ., C. M., Jud. S..
Întrucât conform legii române de la acea vreme nu se puteau considera cetățeni ai Germaniei cu domiciliul in România, s-au făcut demersurile pentru înstrăinarea imobilului (casa si dependințe).
Conform Deciziei nr. 515 din 30.11.1987 (fila dosar nr. 86), numiții Z. V. si Z. N., pe de o parte, si S. R. prin Primăria C. M., de cealaltă parte, au procedat la vânzare de către familia Z., respectiv cumpărare de către S. R., motiv pentru care imobilul in litigiu a fost evaluat la suma de 80.000 lei in anul 1987.
Legea in drept, Decretul nr. 223/1974, Decretul nr. 467/1979 privind evaluarea bunurilor imobile intrate in proprietatea Statului.
Invederează instanței ca numiții Z. V. si N. au primit suma de 80.000 lei in anul 1987, dovada fiind decizia nr. 515 din 30.11.1987 (fila dosar nr. 86).
Rezulta clar faptul ca obiectul cauzei trebuia soluționat (analizat in prealabil) pe cale amiabila de către Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor in baza situației juridice conform legii 245/2006.
Acțiunea reclamanților nu este de natura de a naște obligații fata de ele nici de către S. R., întrucât au solicitat emigrarea de buna voie, contractul de vânzare-cumpărare a imobilului fiind efectuat inerent emigrării. Solită instanței sa procedeze conform legii in drept întrucât situația creata de către reclamante si-a produs efectul negativ asupra familiei sale. Tatăl său fiind bolnav de inima, nu a mai rezistat stresului si a decedat la vârsta de 60 ani, cu o săptămâna înainte de comunicarea hotărârii primei instanțe (dovada fiind comunicarea hotărârii judecătorești si certificatorul de deces, acte ce sunt anexate).
De asemenea, menționează faptul ca din moment ce a fost chemat in instanța de către reclamanți, starea tatălui său s-a înrăutățit in mod accentuat, acesta necesitând in luna septembrie 2009 internare de urgenta la spital pentru trei săptămâni. Pentru a susține acest fapt, a pus la dispoziție doua acte ce dovedesc situația medicala precara a tatălui său din anii 2008 si 2009, acte ce sunt anexate.
Pârâtul C. L. al mun. Cîmpulung M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca legală și temeinică.
În motivare a arătat că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă, având în vedere decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în Monitorul oficial nr. 108/23.02.2009), care stabilește: „cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de către instanțele judecătorești - concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale (Legea nr. 10/2001), conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială".
Totodată, decizia nr. 33/2008 stabilește că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, acesta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Or, prin acțiunea formulată se aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice. Bunurile imobile situate în . din C. M. (casă de locuit și anexe gospodărești) au fost dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5924/05.06.2000 de A. Ș. (menționăm că A. Ș. a decedat la data de 22.03.2010).
De altfel, în recursul formulat se precizează că având în vedere prevederile deciziei nr. 33/2008 s-a solicitat în subsidiar acordarea de despăgubiri bănești.
Or, astfel cum a menționat și în întâmpinarea depusă la instanța de fond, pentru a obține despăgubiri recurenții trebuiau să depună în termenul legal notificare, urmând a beneficia de măsuri reparatorii conform procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a actelor normative conexe.
De asemenea, consideră neîntemeiate susținerile din recurs cu privire la viciile de procedură referitoare la discutarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, precum și cele privitoare la analizarea fondului.
P. decizia civilă nr. 1155 din data de 14 septembrie 2010, Tribunalul S. a anulat, ca netimbrat, recursul formulat de reclamantele Z. N., Z. C. și Z. C., împotriva sentinței civile nr.250/09.02.2010 a Judecătoriei C. M., pronunțată în dosar nr._, intimați fiind pârâții A. Ș., S. R. prin M. Finanțelor București, Administrația F. S. și C. L. al M. C. M..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 35 din Ordinul Ministerului Justiției nr.760/1999, de aprobare a Normelor metodologice pentru aplicarea Lg.146/1997, taxele judiciare de timbru se datorează și se achită anticipat, instanțele judecătorești putând amâna executarea acestei obligații până cel mai târziu la primul termen de judecată, în mod cu totul excepțional și motivat.
Conform dispozițiilor art.20 alin.3 din Legea privind taxele judiciare de timbru nr.146/1997, neîndeplinirea acestei obligații de plată până la termenul stabilit, se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
În speță, prin citațiile emisă la data de 12 mai 2010, li s-a comunicat recurentelor obligația de a achita taxa judiciară de timbru în sumă de 10 lei și timbru judiciar în valoare de 3 lei, aferente cererii de recurs, dar acestea nu s-au prezentat în instanță și nici nu au depus la dosar chitanțele doveditoare.
Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale sus menționate, tribunalul a anulat recursul ca netimbrat.
P. cererea adresată Tribunalului S. la data de 20.09.2010, contestatorii Z. N., Z. C. și Z. C. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1155/14.09.2010 a Tribunalului S. solicitând admiterea contestației și anularea deciziei .
În motivare au arătat că au achitat în termen legal taxa judiciară de timbru stabilită în recurs.
P. întâmpinarea depusă la dosar, numitul A. M. A., a solicitat, respingerea ,ca nefondată, a contestației și menținerea, ca legală și temeinică a deciziei nr. 1155 din 14.09.2010 .
În motivare a arătat că la ultimul termen din data de 14.09.2010, recursul reclamantelor a fost anulat ca netimbrat.
Potrivit art. 35 din Ordinul Ministerului Justiției nr. 760/1999, de aprobare a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii 146/1997, taxele judiciare de timbru se datorează și se achită anticipat, că potrivit art. 20 alin. 3 din Legea privind taxele judiciare de timbru nr. 146/1997, neîndeplinirea acestei obligații de plată până la termenul stabilit, se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, că recurentele au fost înștiințate în dese rânduri, prin citații, de obligația de a achita taxă judiciară de timbru, însă acestea nu au făcut dovada plății din cauză că nu s-au prezentat în instanță și nici nu au depus la dosar chitanțele aferente plății.
P. decizia civilă nr. 41 din data de 12 aprilie 2011, Tribunalul S. a admis contestația în anulare formulată de către contestatorii Z. N., Z. C. și Z. C., împotriva deciziei civile nr. 1155/14.09.2010 a Tribunalului S., intimații fiind Achirilie Ș., S. R. prin M. Finanțelor București, Administrația F. S. și C. local al mun. C. M., a anulat decizia civilă nr. 1155/14.09.2010 pronunțată de Tribunalul S. –Secția civilă în dosarul nr._ și a trimis dosarul la arhiva instanței în vederea repartizării aleatorii la completul de recurs civil.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că inițial, prin sentința civilă nr. 250/09.02.2010, pronunțată de Judecătoria C. M. în dosar nr._, s-a respins acțiunea pentru revendicare formulată de Z. N., Z. C. și Z. C., în contradictoriu cu pârâții A. Ș., S. R. prin M. Finanțelor București, Administrația F. S. și C. L. al M. C. M..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele Z. N., Z. C. și Z. C., criticând-o pentru nelegalitate.
La termenul din 14.09.2010, instanța a constatat că recursul este netimbrat și l-a anulat în temeiul disp. art. 35 din Ordinul Ministerului Justiției nr.760/1999, de aprobare a Normelor metodologice pentru aplicarea Lg.146/1997 și a disp. art.20 alin.3 din Legea privind taxele judiciare de timbru nr.146/1997 rap. la art. 302 1 alin. 2 Cod procedură civilă.
P. contestația în anulare de față, contestatoarele, în temeiul disp. art. 318 alin. 1 Cod procedură civilă, au invocat faptul că taxa de timbru aferentă cererii de recurs a fost achitată în termen și depusă în dosarul de recurs însă instanța de control judiciar, din eroare nu a observat acest lucru anulând recursul ca netimbrat și prejudiciindu-le prin aceea că nu a examinat motivele de recurs.
Într-adevăr, din examinarea chitanței (fila 4 dosar) . nr._/8.09.2010, în valoare de 10 lei, plătitor Z. N., contestatoarele au făcut dovada că, cu aproximativ o săptămână înaintea termenului de judecată a recursului - 14.09.2010, acestea și-au îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru aferentă cererii de recurs pe care o formulase în dosar nr._ a Tribunalului S..
Coroborând acest înscris cu cererile fila 2,3 dosar din care au rezultat împrejurările în care chitanța de plată a taxei de timbru și cerere de acordare a unui nou termen de judecată pentru lipsă apărare, formulată de contestatoarele-recurente nu a ajuns la cunoștința instanței, tribunalul a apreciat că, în speță, este dat motivul prevăzut de art. 318 Cod procedură civilă pentru admiterea contestației în anulare specială.
Din interpretarea textului de lege sus amintit reiese că în situația în care au fost săvârșite greșeli materiale cu caracter procedural, cum ar fi de exemplu, anularea recursului ca netimbrat, deși partea achitase taxa de timbru, greșeală esențială care, dacă nu s-ar fi produs, soluția din recurs ar fi fost alta, poate fi îndreptată pe calea contestației în anulare.
Față de aceste considerente, contestația a fost admisă așa cum a fost formulată.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului S. sub nr._ .
Examinând recursul, ce se subsumează prev. art. 304 pct. 5, 9 Cod procedură civilă, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a considerentelor sentinței și a criticilor invocate, tribunalul reține următoarele:
Au invocat recurenții greșita revenirea de la administrarea probei cu expertiză în construcții.
Într-adevăr, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, proba a fost încuviințată la solicitarea recurenților la termenul de judecată din data de 27 octombrie 2009 (f. 147), instanța revenind implicit de la administrarea ei la un termen ulterior, din 12 ianuarie 2010, când a rămas în pronunțare asupra excepțiilor inadmisibilității, lipsei calității procesuale active și prescripției dreptului la acțiune, invocate de către intimații – persoane fizice.
Măsura dispusă este corectă, fiind impusă de împrejurările cauzei, deoarece soluționarea acesteia pe excepție a făcut de prisos cercetarea fondului, or proba cu expertiză în construcții era destinată a lămuri tocmai chestiuni de fond.
Fără temei au pretins recurenții faptul că nu s-ar fi pus în discuția contradictorie a părților excepția inadmisibilității acțiunii, contrariul rezultând din conținutul încheierii de ședință din 12 ianuarie 2010, când s-a dezbătut cauza în prezenta intimaților persoane fizice, care au pus concluzii pe excepția inadmisibilității și pe celelalte două excepții sus-arătate, pe care tot ei le-au invocat prin întâmpinare.
Faptul că recurenții n-au fost prezenți la dezbateri (f. 180), deși au fost legal citați, le este imputabil lor, iar nu instanței, cu atât mai mult cu cât cunoșteau despre aceste excepții, fiindu-le comunicată întâmpinarea și punându-li-se în vedere prin adrese să răspundă la aceasta (f. 36).
În ceea ce privește soluția dată în cauză, respectiv respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, motivat de faptul că fostul proprietar ar avea la dispoziție doar procedura specială prev. de Legea nr. 10/2001, concluzie impusă, în opinia instanței de fond, de decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J., se impun următoarele precizări:
Așa cum rezultă din considerentele sus-menționatei decizii, instanța supremă a stabilit că de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, însă a admis și anumite „excepții” de la această regulă, menționând aici persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și pe cei care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, deschizându-le așadar acestora calea acțiunii în revendicare, cu condiția ca bunul litigios să nu fi fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea disp. Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Or, tocmai aceste împrejurări nu au fost verificate de instanța de fond, cu atât mai mult cu cât a și fost investită cu verificarea legalității titlului intimaților-persoane fizice – contractul de vânzare-cumpărare nr. 5924/5 iunie 2000 prin care A. Ș. ca și chiriaș a cumpărat imobilul de la Primăria Cîmpulung M. în baza Legii 112/1991 (f. 31), precum și cu verificarea modului în care acesta a fost preluat la stat prin decizia civilă nr. 515/1987 în baza decretului nr. 223/1974.
Deși s-au constituit în cereri distincte, motivate în fapt și în drept – a se vedea f. 42, 43, 52, 68, 69, instanța nu le-a soluționat prin dispozitiv, pronunțându-se doar cu privire la revendicarea imobiliară, referindu-se la aceste cereri doar prin considerente, considerându-le inadmisibile, apreciind că doar în procedura prevăzută de legea nr. 10/2001 putea fi discutată nulitatea absolută a actului de înstrăinare.
Reține tribunalul că nu există un fundament legal care să conducă la o astfel de concluzie, deși instanța a făcut referire în acest sens la decizia Î.C.C.J. nr. 33/2008, care nu are însă asemenea statuări.
P. urmare, acțiunea fostului proprietar vizând constatarea nulității absolute a actului de dobândire încheiat de către chiriaș este perfect admisibilă.
Așa fiind, reținând pe de o parte că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare nu a fost suficient cercetată prin prisma excepțiilor admise chiar de către instanța supremă, iar pe de altă parte că instanța nu s-a pronunțat cu privire la celelalte două capete de cerere, în baza art. 312 al. 3 Cod procedură civilă tribunalul va admite recursul, va casa sentința civilă și va trimite cauza spre rejudecare.
În rejudecare, se va analiza și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru capătul de cerere vizând nulitatea absolută a actului de înstrăinare, invocată prin întâmpinare și întemeiată pe art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Admite recursul formulat de către reclamanții Z. N., Z. C. și Z. C. – la Cabinet avocat T. M. – Onești, ., ., împotriva sentinței civile nr. 250 pronunțată la data de 9 februarie 2010 de Judecătoria Cîmpulung M. în dosar nr._, intimați fiind pârâții A. C. Ș., A. M. A., domiciliați în Cîmpulung M., ., jud. S., A. Ș. – decedat, S. R. – prin Ministerul Finanțelor Publice București, cu sediul în București, ., sector 5, Administrația F. S. și C. L. al mun. Cîmpulung M..
Casează sentința civilă nr. 250/9 februarie 2010 a Judecătoriei Cîmpulung M. și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.06.2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
T. A. M. V. O. D. I. G.
Grefier,
S. A.-M.
Red. V.O.D.
Judecător fond M. M.
Tehnored. S.A.M.
2 ex./6.07.2012
| ← Fond funciar. Decizia nr. 2536/2012. Tribunalul SUCEAVA | Fond funciar. Decizia nr. 1312/2012. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
