Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 7148/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7148/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 15-03-2013 în dosarul nr. 199/2013
ROMANIA
TRIBUNALUL TIMIS
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 199/A
Ședința publică din 15.03.2013
PREȘEDINTE – M. R.
JUDECĂTOR – A. C.
GREFIER – F. S. H.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale împotriva sentinței civile 7148/12.11.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara in dosarul_, in contradictoriu cu intimatul-reclamant A. G. și cu intimatul-chemat în garanție S. A. V..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă pentru apelantul parat c.j. Ghe. D., pentru intimatul reclamant, av. I. A. D., lipsa fiind chematul in garantie.
Procedura completă.
A fost expus referatul cauzei de către grefier dupa care, nemaifiind alte cereri de formulat si probe de administrat, instanta constata incheiata cercetarea judecatoreasca si acorda cuvantul asupra apelului.
Reprezentantul apelantului parat solicita admiterea apelului.
Aparatorul intimatului reclamant solicita respingerea apelului si depune un set de inscrisuri, respectiv:copia minutei deciziei civile nr. 232/14.02.2013 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara in dos._/325/2011, copia minutei deciziei civile nr. 233/14.02.2013 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara in dos._/325/2011, copia minutei deciziei civile nr. 282/21.02.2013 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara in dos._/325/2011, cu titlu de practica judiciara, fara cheltuieli de judecata.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față:
Prin sentința civilă nr. 7148/12.11.2012, pronunțată in dosarul_ Judecătoria Timișoara a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea formulată de A. G. în contradictoriu cu pârâtul M. Apărării Naționale, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 lei, cu titlu de despăgubiri si a respins în rest acțiunea. Prin aceeasi hotarare a fost admisa cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V. si a fost obligat chematul în garanței la plata către pârât a sumei de 60.000 lei.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune invocat de pârât prin întâmpinare, ca potrivit art. 8 din decretul 167 din 1958 privind prescripția extinctivă prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Întrucât în cauză există o condamnare penală, potrivit art. 22 alin. 1 din codul de procedură penală hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Având în vedere acest text de lege, momentul cunoașterii persoanei care răspunde de faptă este momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare întrucât până la acel moment, atât învinuiții cât și inculpații beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Astfel, data la care începe să curgă termenul de prescripție de trei ani este 15.10.2008, cânt prin decizia penală nr. 558/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost stabilite în mod definitiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Deoarece din 15.10.2008 și până în data de 14.10 2011, când a fost formulată acțiunea nu se împlinise termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din decretul 167 din 1958, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea, invocată de pârât prin întâmpinare.
Analizând probele administrate în cauză, instanța a constatat următoare situație de fapt:
Prin sentința penală nr. 250/03.04.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 558/2008 a aceleiași instanțe, inculpații S. V. A. si Chitac M. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav si pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, reținându-se că activitatea desfășurată de inculpați în cadrul comandamentelor din care au făcut parte, constituite la Timișoara în seara zilei de 17 decembrie 1989, respectiv implicarea acestora în organizarea și coordonarea întregii activități de reprimare a demonstranților, prin dispunerea de masuri menite să aducă la îndeplinire ordinul de deschidere a focului și exercitarea controlului asupra executării acestora se înscrie în acțiunea complexă de ucidere și respectiv de rănire a victimelor, printre care și A. M., împușcată mortal in data de 17 decembrie 1989 in zona Piața Operei din Timișoara. În sentință s-a mai reținut că la data săvârșirii infracțiunilor inculpatul S. V. A. era prim locțiitor al ministrului apărării naționale iar inculpatul Chitac M. era comandantul trupelor chimice si al Garnizoanei București (f. 7-10, 18-99).
Din înscrisurile depuse la filele 3-6 ale dosarului a rezultat ca reclamanul este tatăl defunctei A. M., declarat erou-martir al Revoluției Romane din decembrie 1989.
Conform art. 998-999 cod civil orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci și de acela ce a cauzat neglijența sau imprudența sa.
Art. 1000 al. 1 Cod civil prevede ca „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, iar potrivit al. 3 al aceluiași articol „stăpânii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța a constatat că în speța sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a chematului in garanție S. V. A. pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicita săvârșita de acesta (infracțiunea de omor a fiicei reclamantului), vinovăția acestuia sub forma intenției, prejudiciul cert produs reclamantului prin uciderea fiicei acestuia, precum și raportul de cauzalitate între fapta ilicită a chematului în garanție și prejudiciu.
În același timp, deoarece la momentul săvârșirii faptei exista un raportul de prepușenie între pârâtul M. Apărării Naționale și cei 2 inculpați autori ai infracțiunii de omor, fără a se dovedi depășirea de către aceștia a limitelor funcțiilor încredințate, deoarece nu s-a probat existenta unei cauze exoneratoare de răspundere, instanța a retinut ca in cauza sunt îndeplinite si condițiile angajării răspunderii civile a pârâtului-comitent pentru faptele celor 2 prepuși ai săi, conform art. 1000 alin. 3 Cod civil.
Ca principiu in materia răspunderii civile delictuale se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită (damnum emergens si lucrum cesans).
Uciderea fiicei reclamantului de către armata, ca urmare a unor manifestații pașnice, a fost de natură sa-i provoace acesteia o suferință psihica de durată și greu de alinat, prejudiciul moral constând în atingeri grave ale drepturilor sale subiective nepatrimoniale, respectiv dreptul la o viața de familie normală, cu afecțiunea și sprijinul reciproc pe care le implică o căsnicie, actul de agresiune suferit schimbând in mod dramatic viața reclamantului.
Reclamantului i-a fost eliberat certificatul .-A, nr._ pentru confirmarea titlului de erou-martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat pentru fiica sa, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 nr. 341/2004, ceea ce valorează în sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul, ca reprezentant al societății, exprimând gratitudinea și respectul cuvenit participanților la evenimentele din 1989 si urmașilor eroilor martiri.
În același timp, așa cum s-a arătat prin întâmpinare, tot in baza legilor de recunoștință față de eroii-martiri reclamantul a beneficiat si de o . scutiri și beneficii materiale suportate din bugetul statului.
Cu toate acestea, instanța a apreciat că reparațiile materiale și morale de care a beneficiat reclamantul nu au acoperit integral prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a uciderii fiicei lui si, întrucât nu se poate apela la probe materiale pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, a considerat ca suma de 60.000 lei reprezintă o compensație justă, echitabila si totalmente rezonabila raportat la suferințele morale cauzate reclamantei, reparația pecuniara fiind menită să aline în parte atingerile aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale și să aducă satisfacție persoanei prejudiciate, respectiv pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Având în vedere considerentele arătate anterior, în baza dispozițiilor art. 998-999 raportate la art. 1000 al. 3 Cod Civil. instanța a admis in parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 60.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a faptei ilicite comise de către prepușii lui (damnum emergens), a respins în rest daunele morale pretinse de către reclamant ca nefiind justificate raportat la atingerea concreta adusa drepturilor sale personale nepatrimoniale.
Având în vedere faptul că pârâtul nu a răspuns pentru fapta proprie, ci pentru fapta ilicită și prejudiciul cauzat cu vinovăție de către chematul în garanție S. V. și de inculpatul Chitac M., ținuți să răspundă solidar conform art. 1003 Cod civil., in baza art. 60 si 63 Cod procedură civilă raportat la art. 1052 si 1053 cod civil instanța a admis cererea de chemare in garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V. și a obligat chematul în garanție la plata către pârât a sumei de 60.000 lei, la care pârâtul a fost obligat către reclamantă pentru chematul în garanție.
Potrivit art. 274 din codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții a fost obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Întrucât reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, instanța a respins cererea acestuia pentru obligarea pârâtului la plata acestor cheltuieli.
Impotriva hotararii a declarat apel pârâtul apelant M. Apărării Naționale, solicitand admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și, în subsidiar pe fond, ca inadmisibilă și neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului, paratul apelant a aratat că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar motivele pe care se sprijină această soluție sunt greșite.
Astfel, a reținut că în conformitate cu dispozițiile cirt.22 alin.1 C.proc.pen. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia rezultând, deci, că momentul cunoașterii persoanei care răspunde pentru fapta delictuală este cel la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă, în cazul lor - 15.10.2008, întrucât până la acel moment, atât învinuiții cât și condamnații beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Raționamentul instanței de fond este greșit, în primul rând, începutul termenului de prescripție pentru formularea acțiunii în pretenții, consacrat de art.8 din Decretul nr. 167/1958, este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, legea stabilind două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
În cauza de față. momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive este cel al trimiterii în judecată a celor doi pârâți, S. V. A. și C. M., și anume 30.12.1997 (dată la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată), fără a fi necesară condamnarea definitivă a acestora deoarece răspunderea civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală. In cadrul răspunderii civile nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală, definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca partea vătămată să îl cunoască. Din acel moment, termenul de prescripție a curs fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare prevăzute la art. 13, 14 și 16 din D.167/ 1958 -norme imperative de strictă interpretare și aplicare, astfel că se impune respingerea cererii ca prescrisă.
Mai mult, procesul penal suspendă cauza civilă, dar nu și termenul de prescripție al acesteia, ci numai acțiunea civilă începută înăuntrul acestui termen.
In al doilea rând, deși raționamentul instanței potrivit căruia termenul de prescripție ar curge de la data la care s-a stabilit vinovăția celor doi prepuși printr-o hotărâre penală definitivă este greșit, chiar admițându-l, dreptul material la acțiune era prescris la data introducerii cererii chiar și în această situație. Cauza penală în care au fost judecați și condamnați cei doi prepuși este o cauză a cărei complexitate se răsfrânge, privită din această perspectivă, și asupra termenului de prescripție.
Date fiind circumstanțele cauzei penale, momentul respectiv ar coincide cu data la care cei doi generali au fost condamnați definitiv în primul ciclu procesual - 25.02.2000.
Decizia penală nr.8/2000 pronunțată atunci a fost desființată patru ani mai târziu și în tot acest timp nu s-a făcut niciun demers judiciar de către recurent pentru recunoașterea dreptului său. De altfel, este absurd să se susțină că autorii faptei ilicite nu au fost cunoscuți din moment ce, în dosarul penal finalizat cu sentința nr.9/1999 a fost despăgubită în calitate de parte civilă, de către aceleași persoane necunoscute, mama reclamantului.
În acest sens, a arătat că după judecarea și condamnarea generalilor în rezervă S. V. și C. M. – Sentinta Penala Nr.9/1999 pronunțată în dosarul penal nr.2955/1998, definitivă prin Decizia penala nr.8/25.02.2000 - dos.55/1999 al CSJ, ÎCCJ a admis la 22 martie 2004 recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat Sentinta penala nr.9 și a trimis cauza pentru rejudecare.
Deși procesul penal s-a finalizat în anul 2008 prin pronunțarea deciziei penale nr.558/15.10.2008, problema necunoașterii autorilor faptei ilicite și. mai ales a persoanei responsabile civilmente nu a existat niciodată. Motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, soluționarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora ci, pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale (instanța de recurs a reținut în decizia penală nr.558/2008: .”...constată următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție prin sentința penală nr.250 din 3 aprilie 2007... în rejudecarea parțială pe fond a laturii penale -după casare in recurs în anulare..."); nici prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea făptuitorilor până la data rămânerii definitive a hotărârii penale nu este de natură să împiedice partea vătămată sau partea civilă să cunoască autorul faptei.
Sentința Judecătoriei Timișoara prin care s-a admis în parte acțiunea este netemeinică si nelegală din moment ce condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite. Hotărârea penală pe care se întemeiază acțiunea la instanța civilă are autoritate de lucru judecat în cauză însă, condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite sub aspectul prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit.
Certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat recurentului în calitate de urmaș, în condițiile Legii recunoștiinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr.341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, menită să aline suferința de durată. Compensarea nu s-a limitat la aceasta, statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate în temeiul aceluiași act normativ și a celui ce i-a precedat (în special de natură financiară -despăgubiri, indemnizații, alte drepturi...) sunt substanțiale și, mai mult, provin din aceeași sursă - bugetul de stat.
Instanța a considerat că suma stabilită prin hotărâre drept despăgubire reprezintă o compensație justă, echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele morale cauzate, dar hotărârea este nelegală și prin aceea că suma stabilită pentru „acoperirea prejudiciului moral" este foarte mare, acțiunea fiind desprinsă de cadrul procesului penal în care au fost judecați cei doi generali, deși trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale cu nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
In opinia paratului apelant, cuantificarea prejudiciului moral potrivit criteriilor arătate -consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară, profesională și socială - nu numai că este subordonată unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei dar, în cazul lor, și compensărilor acordat. în alte condiții, orice sumă de bani primită sau orice alt avantaj material nu face decât să crească patrimoniul părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat, fără a avea legătură cu prejudiciul moral, deja acoperit. S-a speculat doar, în mod repetat, un eveniment nefericit pentru a deveni o sursă ușoară de venit, acțiunea desprinzându-se de cauza inițială - suferința fizică și psihică pentru că, despăgubirea bănească oricât de mare este nu poate stinge durerea și nici nu realizează o reparație in sensul restabilirii situației anterioare.
În drept, apelantul parat si-a intemeiat apelul pe D. nr. 167/1958, art.998-1000 C.civ., art. 282 și urm. C.proc.civ. și celelelte dispoziții legale invocate.
Intimatul-reclamant A. G. a formulat intampinare, solicitand respingerea apelului ca nefondat si menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinica si legala.
In motivarea intampinarii, intimatul reclamant a aratat ca instanța de fond a admis in parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul A. G., obligând parata M.. sumei de 60.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de decesul fiicei sale. A. M., ca urmare a rănilor survenite prin impuscare la data de 17.12.1989.
Motivul apelului Ministerului Apărării Naționale cu privire la prescripția dreptului material la acțiune este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductiva reclamantul-intimat a pretins daune morale in cuantum de 500.000 lei, pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicita a paraților. Instanța de fond a admis in parte acțiunea, obligând M.. sumei de 60.000 lei, cu titlu de despăgubiri.
Daunele morale sunt definite in literatura de specialitate (M.E.) ca pagube viitoare eventuale (nesigure) in ceea ce privește producerea lor, au un caracter incert, prescripția in acest caz incepe sa curgă in momentul in care păgubitul a cunoscut efectiv sau trebuia sa cunoască realizarea eventualității.
In aceasta situație prescripția incepe sa curgă de la momente succesive diferite, pe măsura ce fiecare paguba este cunoscuta efectiv sau trebuia sa fie cunoscuta, desi ele au un izvor unic, aceeași fapta ilicita.
Prejudiciul cauzat de fapta ilicita a paraților a fost apreciat de intimat pana la data introducerii acțiunii având in vedere efectele decesului fiicei sale in timp asupra vieții unui părinte aflat la vârsta bătrâneții, lipsit de sprijin moral si material, determinând traume psihice, suferințe, stres, dezamăgire, sentimente de vinovăție in ceea ce privește efortul sau ca bunic de a o creste pe nepoata rămasa orfana.
Pentru o perioada de 11 ani, respectiv din 1997, cand a inceput procesul penal al prepusilor paratei, si pana in octombrie 2008, cand aceștia au fost condamnați definitiv, intimatul a așteptat fiecare zi urmarind o finalitate a justiției, așteptând un răspuns la intrebarea: "-Cine mi-a ucis fiica?".
Susținerile apelantului M.. faptul ca sora victimei s-a constituit parte civila in procesul penal nu dovedește ca intimatul cunoștea la acel moment făptuitorii si prejudiciul cauzat prin fapta lor. S. victimei s-a constituit parte civila in nume propriu, nu in calitate de reprezentant legal al tatălui sau. Daunele morale pretinse de acesta au fost apreciate dupa o perioada in care intimatul-reclamant a conștientizat repercusiunile decesului copilului sau, in timpul Revoluției din decembrie 1989.
A considerat ca atâta timp cat titularul dreptului material la acțiune nu cunoaște elementele indispensabile pentru a-l valorifica: prejudiciul si făptuitorul, exercitarea acestui drept poate fi intarziata, funcție de condițiile concrete aplicabile in fiecare caz in parte. In absenta cunoașterii acestor doua elemente cel păgubit se găsește in imposibilitatea absoluta de a acționa.
Asa cum a subliniat si in acțiunea introductiva, desi dreptul civil nu prevede in mod expres ca fapta ilicita sa fie contrara legii, in speța de fata, fapta ilicita este infracțiunea de omor deosebit de grav. cu consecința producerii de prejudicii succesive si viitoare asupra urmașilor victimei.
De altfel, instanța de fond, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, in același sens pronuntandu-se majoritatea instanțelor de fond in ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune in cauze având același obiect.
In ceea ce privește susținerile M.. compensației admise de instanța de fond, a solicitat a avea in vedere faptul ca suma de 60.000 lei reprezintă 10% din totalul despăgubirilor solicitate de reclamant prin acțiunea introductiva, aceasta suma fiind socotita ca echitabila si rezonabila, de către instanța de fond.
Pentru aceste motive a solicitat respingerea apelului formulat de M.. si menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinica si legala.
In drept, apelul a fost intemeiat pe dispozitiile legale anterior mentionate.
In apel nu au fost solicitate si administrate probe noi.
Deliberand asupra apelului, atat prin prisma motivelor invocate, cat si din perspectiva art. 295 C.pr.civ., tribunalul apreciaza ca acesta este intemeiat.
Prima instanta a respins in mod gresit exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, retinand, in esenta, ca data la care reclamantul a cunoscut persoana care raspunde de paguba pricinuita este data de 15.10.2008, cand a fost pronuntata decizia 558/2008 a ICCJ, prin care s-a stabilit in mod definitiv existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, data pronuntarii deciziei penale 558/15.10.2008 a ICCJ fiind, in opinia judecatoriei, momentul de la care a inceput sa curga prescriptia dreptului la actiune.
Conform art. 8 din Decretul 167/1958, prescriptia dreptului la actiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
In speta, data la care reclamantul a cunoscut atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea este momentul trimiterii in judecata a inculpatilor S. V. A. si Chitac M., prin rechizitoriul 11/P/30.12.1997 al Sectiei Parchetelor Militare.
Pentru antrenarea raspunderii civile delictuale nu este necesara condamnarea penala a autorilor faptelor ilicite. Daca am accepta teza contrara, ar insemna ca raspunderea civila delictuala sa poata fi antrenata doar pentru fapte ilicite ce constituie totodata si infractiuni, limitare nejustificata a sferei delictuale. Din aceleasi considerente, pentru angajarea raspunderii civile delictuale nu este necesara stabilirea printr-o hotarare penala definitiva a vinovatiei faptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciata sa il cunoasca.
. alin 1 C.pr.pen. arata ca hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia. Aceste dispozitii legale au insa intelesul ca, odata stabilite de catre instanta penala existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, instanta investita cu solutionarea actiunii civile va prelua aceste date ca atare, fara a se mai preocupa de stabilirea lor in cadrul procesului civil, ele opunandu-i-se cu autoritatea lucrului judecat. Acest aspect nu semnifica insa faptul ca persoana prejudiciata trebuie sa urmeze in primul rand calea raspunderii penale si nici nu influenteaza data de la care curge termenul de prescriptie al raspunderii civile delictuale.
Tot astfel, art. 19 alin 1 si 2 C.pr.pen. arata ca judecarea in fata instantei civile a actiunii pentru repararea pagubelor materiale si a daunelor morale pricinuite prin infractiune se suspenda pana la rezolvarea definitiva a cauzei penale. In acord cu cele sustinute si de catre apelant, tribunalul apreciaza insa ca aceste dispozitii trebuie interpretate in sensul ca procesul penal suspenda cauza civila, nu si termenul de prescriptie al acesteia, ci numai actiunea civila demarata in cadrul acestui termen.
Chiar daca ar fi primit rationamentul instantei conform caruia termenul de prescriptie ar curge de la data la care s-a stabilit, prin hotarare penala definitiva, vinovatia inculpatilor, tribunalul constata ca dreptul material la actiune ar fi prescris si in aceasta situatie. Aceasta intrucat procesul penal demarat a fost solutionat definitiv prin dec.pen. 8/25.02.2000 a ICCJ, fiind condamnati cei doi inculpati (desi aceasta hotarare a fost desfiintata la 22.03.2004, urmare a recursului in anulare declarat de procurorul general, cauza fiind trimisa spre rejudecare si pronuntandu-se, urmare a rejudecarii, decizia 558/15.10.2008 a ICCJ), iar in tot acest timp reclamantul nu a facut niciun demers judiciar pentru repararea prejudiciului.
Desi s-a incercat a se acredita de catre reclamant faptul ca intinderea prejudiciului a putut fi apreciata doar la data depunerii actiunii, avand in vedere efectele faptei in timp, aceste sustineri nu pot fi acceptate, intrucat, ., acceptandu-se ca numai ca urmare a trecerii timpului poate fi cuantificat prejudiciul, ar insemna ca termenul de prescriptie sa nu se implineasca niciodata. Mai mult, daunele morale a caror reparare o solicita reclamantul puteau fi cuantificate intermenul de prescriptie a raspunderii civile si solicitate in acelasi termen, urmand ca, in eventualitatea agravarii prejudiciului initial, reclamantul sa aiba deschisa calea unei noi actiuni, . de prescriptie.
Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art. 296 C.pr.civ., tribunalul va admite apelul, va schimba în tot sentința apelată, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune si va respinge ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. G. împotriva pârâtului M. Apărării Naționale.
In baza art. 60 raportat la art. 63 C.pr.civ., avand in vedere ca paratul nu a cazut in pretentii, va fi respinsa cererea de chemare în garanție formulată de acesta împotriva chematului în garanție S. V.-A..
Tinand cont ca pricina a fost dezlegata in baza exceptiei prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 137 alin 1 C.pr.civ. solutia pronuntata face de prisos analizarea aspectelor tinand de fondul cererii.
In baza art. 274 alin 1 C.pr.civ., va fi respinsa cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, apelantul nefacand dovada efectuarii unor astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale cu sediul in Bucuresti, .-5, sector 5, împotriva sentinței civile 7148/12.11.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara in dosarul_, in contradictoriu cu intimatul-reclamant A. G. cu dom. procedural ales la C.. Asociate de Av. I. A. D. & C. A. cu sediul in Timisoara,.. 9, . cu intimatul-chemat în garanție S. A. V. detinut in Spital Penitenciar Jilava cu sediul in Jilava, ., jud. I..
Schimbă în tot hotărârea apelată.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Respinge ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. G. împotriva pârâtului M. Apărării Naționale.
Respinge cererea de chemare în garanție.
Respinge cererea apelantului privind obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. R. A. C.
GREFIER
F. S. H.
Red MR
Tehnored MR/FSH
5 ex
Prima instanță – jud. C. S. D.
| ← Expropriere. Sentința nr. 330/2013. Tribunalul TIMIŞ | Reprezentativitate sindicat. Decizia nr. 296/2013. Tribunalul... → |
|---|
