Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 962/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 962/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 962/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 962/PI
Ședința publică din 14 martie 2013
Completul compus din:
Președinte: A. A.
Grefier: A. T.
S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamantul Crițu C. G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri - Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Ministerul Public a fost reprezentat de P. de pe lângă Tribunalul T., prin procuror S. V. D..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, tribunalul constată cauza în stare de judecată, acordând cuvântul pe fond.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea acțiunii.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 19.06.2012, reclamantul Crițu C. G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 90.000 lei și a daunelor morale în cuantum de 100.000 lei în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, se arată că, în data de 18.06.1951, bunica sa a fost deportată în Câmpia Bărăganului, fără a i se asigura condiții minime de existență unde au locuit într-un bordei de pământ bătut, acoperit cu stuf, aproape 5 ani, în perioada 18.06._55. În tot acest timp, au avut de înfruntat sărăcia, frigul, mizeria, lipsa de alimente și boli dintre cele mai grave, cum ar fi febra tifoidă. Din acea localitate, având ștampilă D.O. (domiciliu Obligatoriu) pe actele de identitate, se puteau deplasa doar până la 5 kilometri de . a arătat că, în momentul plecării, autoarea sa a fost deposedată de toate bunurile mobile și o parte din cele imobile, în principal terenuri și pășuni. Context în care solicită contravaloarea cheltuielilor ocazionate de deplasările bianuale dintre bărăgan și banat, diferența de câștig lunar la care ar fi fost îndreptățită bunica sa, cheltuielile necesare la revenirea în localitatea de domiciliu pentru asigurarea existenței, precum și a celor generate de vânzarea păgubitoare a bunurilor, impusă la plecare pentru a supraviețui în B..
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii,, având în vedere Deciziile Curții Constituționale cu nr. 1358/21.10.2010 și, respectiv, cu nr. 1360/2010, dar și decizia dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 12/2011.
Analizând legalitatea și temeinicia pretențiilor alegate jurisdicțional prin observarea exactă și riguroasă a efectelor generate pe plan procesual de admiterea demersului constituțional finalizat prin Decizia nr. 1358 dată de jurisdicția de contencios constituțional la 21.10.2010 asupra dispozițiilor Lg. nr. 221/2009 ce se constituie în cauza debendi a disputei procesuale pendinte, configurate legislativ de imperativul art. 147 alin. 1 din Constituția revizuită în corelație cu alin.3 apartenent art. 31 din Lg. nr. 47/1992, instanța reține următoarele:
Uzând de dispozițiile art. 5 alin. 1 din Lg. nr. 221/2009 și prevalându-se de vocația de a accede la beneficiul deja anunțatei legi reparatorii, - pretins conferită ex lege de ipotezele particularizate legislativ de lit. e apartenentă alin. 1 al art. 3 din legea în discuție și, respectiv, de art.1 alin. 2 lit. a și h, ambele din legea specială - reclamantul a investit, la data de 19.06.2012, instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pretenții constând în despăgubiri de ordin moral și material, solicitate pentru suferințele cauzate bunicii sale prin măsurile represive luate contra ei de regimul comunist în perioada de referință a Lg. nr. 221/2009, 06.03._89.
În adevăr, art.5 alin.1 din Lg. nr.221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material și moral cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si dupa decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare;
c) repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotărârea judecătoreasca de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară".
Numai că norma legală supra enunțată a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art. 29 din Lg. nr. 47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art.5 alin. 1 lit. a din Lg. nr. 221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art. 4 din Decretul lege nr. 118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Lg. nr. 221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art. 4 apartenent Decretului lege nr.118/1990.
Ceea ce, statuează pe calea aparatului argumentativ jurisdicția de contencios constituțional, nesocotește valoarea supremă de dreptate, ca valoare esențială a statului de drept, proclamată de art. 1 alin. 3 din Constituție și conferă caracter neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Lg. nr. 221/2009, care, ca efect al admiterii demersului constituțional, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010.
Or, în așa situație, activității jurisdicționale din cauza pendinte au a i se circumscrie exclusiv verificarea efectelor în plan procesual ale deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege sau al unei ordonanțe, prin plasarea în coordonatele art. 31 alin. 1 și 3 din Lg. nr. 47/1992 republicată - care, de altfel, preiau principiul consacrat constituțional de art. 147 apartenent Constituției revizuite - conform cărora: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie” și „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale supra enunțate, cu ușurință se identifică, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie (I. M. și D. C.) și cele patru efecte ale declarării neconstituționalității, respectiv: suspendarea de drept a dispozițiilor constatate neconstituționale pe o perioadă de 45 de zile; încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după expirarea termenului de 45 de zile; inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise și, finalmente, nașterea posibilității (și nu obligației) Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.
Devenind astfel obligatorie și concluzia, raportat la exigențele imperativului art. 31 alin. 3, - care conferă entităților statului cu atribuții de legiferare posibilitatea și nu obligația de a examina prevederea respectivă și de o pune în acord cu dispozițiile Constituției - că nevalorizarea acestei posibilități atrage inexorabil încetarea efectelor juridice ale normei legale invalidate constituțional.
Așa stând lucrurile, cum prin deja anunțata Decizie nr. 1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art. 5 alin. 1 lit. a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Lg. nr. 221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art. 147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează și concluzia că pretențiile ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Lg. nr. 221/2009 rămân fără suport legislativ. Și aceasta, pentru că norma legală declarată neconstituțională conferea legislativ chiar vocația de a accede la beneficiul legii. Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr.12/2001, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
În ceea ce privește daunele materiale, instanța observă din lecturarea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din legea cu nr. 221/2009 (și care spune că” acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.) că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al legii cu nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă cu îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul legii cu nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente legii cu nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii cu nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr.18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile legii 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. 3 al aceluiași text de lege (și care spune că „ În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.) -, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
Or, în speță, petiționarul solicită în esență restituirea unor cheltuieli generate de mutarea în B., de revenirea acasă, precum și de deplasările pretins efectuate în perioada deportării între B. și Banat, Ceea ce, prin raportare la argumentele ce preced, exclude incidența art. 5 alin. 1 lit. b apartenent legii cu nr. 221/2009.
De aceea, reluând recapitulativ cele deja spuse, tribunalul găsește acțiunea nefondată, context în care o va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată de reclamantul Crițu C. G., cu domiciliul în Timișoara, ., ., județul T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., cu sediul în Timișoara, .. 9B, județul T..
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 14 martie 2013.
Președinte, Grefier,
A. A. A. T.
Red./tehnored. AA
Ex. 5/27.05.2013
| ← Reprezentativitate sindicat. Decizia nr. 296/2013. Tribunalul... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 741/2013. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
