Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 325/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 325/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 325/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 325/PI
Ședința publică din 31 ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: A. A.
GREFIER: A. T.
S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamantul T.-K. T. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri - Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă, pentru reclamantul, lipsă, avocat B. P., lipsă fiind pârâtul.
Ministerul Public a fost reprezentat de P. de pe lângă Tribunalul T., prin procuror Ț. O..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra admisibilității demersului judiciar din perspectiva Deciziei nr. 15 pronunțată de Î.C.C.J. în dosarul nr. 12/2012.
Reprezentantul reclamantului solicită admiterea acțiunii.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea acțiunii.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 12.06.2012, reclamantul T.-K. T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate că măsura administrativă a deportării antecesoarei sale T.-K. E. (născută Wittye) în fostul URSS, în perioada ianuarie 1945-1949, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic; să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 90.000 euro (în echivalent lei la data plății), pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative aplicate; să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, mama sa, T.-K. E., născută Wittye, la 29.06.1974, în Saravale, județul T., a fost ridicată în luna ianuarie 1945 de jandarmi, din mijlocul familiei, îmbarcată în vagoane de transport animale și sub escortă militară dusă cu trenul timp de 3 săptămâni în URSS, pentru singurul motiv, de natură politică, acela de a fi etnic german.
Timp de 5 ani a avut stabilit domiciliul obligatoriu într-un lagăr de muncă, respectiv într-o mină de cărbuni din Dombas, împreună cu alte persoane de etnie germană, fiind păziți zi și noapte de militari înarmați. A muncit în cele mai dificile condiții, câte 14 ore pe zi, indiferent de anotimp sau de condiții meteo.
În toată această perioadă a suportat un regim alimentar de exterminare: pâine și ceai dimineața și un borș subțire seara.
Caracterul politic al deportării este mai mult decât evident, motivul fiind naționalitatea germană a mamei sale.
Acțiunea de deportare în masă în fosta URSS din perioada 1945-1949 a avut ca scop prestarea de muncă forțată neplătită și a vizat cetățenii români de origine germană, bărbați cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani și femei cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani, a avut caracter politic și a fost îndeplinită de autoritățile române. În această perioadă au fost deportate circa 30.000 de persoane, reprezentând 15% din populația de naționalitate germană din Transilvania și Banat. Din cauza condițiilor foarte grele, circa 12% din deportați au murit, rata maximă a deceselor înregistrându-se în anul 1947.
Deși măsura deportării în URSS la muncă forțată a fost dispusă anterior datei de 6 martie 1945, această măsură administrativă intră sub incidența Legii nr. 221/2009, întrucât legea face trimitere în mod expres la dispozițiile OUG nr. 214/1999 - art. 3 lit. e, care definesc măsurile administrative abuzive ca fiind „orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. 1, în baza cărora s-a dispus:
a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări;
b) internarea în spitale de psihiatrie;
c) stabilirea de domiciliu obligatoriu,
d) strămutarea într-o altă localitate;
e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice.”.
Reclamantul menționează că antecesoarea sa a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.
În drept, a invocat Legea nr. 221/2009, art. 2 alin. 1, lit. e și art. 3 lit. c, d, e din OUG nr. 214/1999, art. 1359 C.civ., art. 2 și art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 274 C.proc.civ.
În baza art. 242 alin. 2 C.proc.civ., a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a solicitat, referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de deportare . munca din fosta U.R.S.S. suferita de reclamant, respingerea acestui capăt de cerere ca neintemeiat având in vedere si Decizia nr. 15 pronunțata de ICCJ in Dosar nr. 12/2012, obligatorie; pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiata si nedovedita, respingerea capătului de cerere privind daunele morale solicitate ca vădit neintemeiate; respingerea cheltuielilor de judecata
În motivare, a arătat că, în fapt, prin acțiunea formulata de reclamantul T.-K. T. se solicita instanței sa se constate caracterul politic al condamnării antecesoarei reclamantului in URSS in perioadal 945-1949 reprezentând o administrativa cu caracter politic; obligarea paratului la acordarea de despăgubiri in cuantum de 90.000 euro pentru prejudiciul moral pe care apreciază ca la suferit in urma masuri administrative luate.
In drept, reclamantul isi intemeiaza acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
I) Referitor la acțiunea in constatarea caracterului politic al măsurii administrative de deportare . munca din fosta U.R.S.S. suferita de reclamant, solicita respingerea acțiunii in constatare ca neintemeiata.
1.In primul rand invederează instanței decizia nr. 15 pronunțata de ICCJ in dosarul nr. 12/2012, obligatorie, prin care s-a statuat ca:
„In interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ si art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 deportarea si prizorieratul in fosta URSS anterior datei de 6.03.1945 nu reprezintă masuri administrative cu caracter politic in sensul Legii 221/2009. OBLIGATORIE potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) din C.p.c.”.
Astfel invederează instanței ca deportarea autoarei reclamantului in URSS in luna ianuarie 1945 pentru 3 săptămâni, deci, anterior datei de 6.03.1945 nu reprezintă masuri administrative cu caracter politic, ca urmare, nu se incadreaza in masurile administrative prevăzute de Legea 221/2009, caz in care, cererea reclamantului este vădit neintemeiata.
2.In al doilea rand invederează instanței ca, in ceea ce privește acest capăt de cerere privind constatarea caracterului politic al unor masuri administrative, solicita respingerea acțiunii ca vădit neintemeiata, întrucât reclamanta nu a făcut dovada faptului ca măsura administrativa suferite in anii 1945-1949 reprezintă alte masuri decât cele prevăzute la art. 3 din lege, asa cum prevăd dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009:
„ART. 4. (...) 2) Persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător.”.
„ART. 3. Constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost intemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a)Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 si Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b)Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 si Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c)Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d)Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 si Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e)deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 si nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f)Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.”.
Ca urmare, in condițiile in care reclamanții nu au dovedit existenta condițiilor in care poate fi promovata o acțiune in constatarea caracterului politic al masurilor administrative suferite, condiții stabilite in mod expres de prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, susține ca acțiunea este neintemeiata si se impune a fi respinsa ca atare.
De asemenea, invederează instanței faptul ca acest caz menționat si anume deportarea etnicilor germani in fosta U.R.S.S. in perioada anilor 1945-1948 in vederea efectuării muncii de reconstrucție a acestui stat străin, excede obiectului Legii nr. 221/2009 care, asa dupa cum rezulta din chiar titlul actului normativ, privește exclusiv condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Din interpretarea coroborata a dispozițiilor art. 1 si art. 3 din legea menționata rezulta faptul ca atat condamnările cat si masurile administrative trebuie sa fi fost pronunțate sau dispuse de către regimul comunist din România in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, si sa fi fost suferite ca urmare a unor fapte săvârșite inainte de data de 6 martie 1945 sau dupa aceasta data si care au avut drept scop impotrivire fata de regimul totalitar comunist instaurat in România la data de 6 martie 1945.
Or, in speța, reclamanții nu au făcut dovada faptului ca deportarea autorului lor, ca muncitor in fosta U.R.S.S. in perioada 1945-1949 pentru reconstrucția acestei tari, a fost dispusa la data de 15.01.1945, insa nu pentru pretinse fapte comise de autorul reclamanților având drept scop impotrivire fata de regimul totalitar comunist instaurat in România la data de 6 martie 1945.
Din contra, măsura deportării reclamantei ca muncitor incepand cu anul 1945 pentru reconstrucția U.R.S.S. impotriva căreia, la inceputul celui de-al doilea război mondial, România a declarat stare de război, a avut un caracter pur militar iar nu unul politic, deportarea acestor etnici germani din România reprezentând unul din efectele câștigării celui de-al doilea război mondial de către puterile aliate, din care a făcut parte si fosta U.R.S.S.
In consecința, intrucat măsura de deportare a reclamantei incepand cu anul 1945, la finele celui de-al doilea război mondial si pentru efectuarea de munca forțată pentru reconstrucția unui stat invingator in război, respectiv fosta U.R.S.S., nu reprezintă nici condamnare pronunțata printr-o hotărâre judecătoreasca si nici măsura administrativa luata de organele fostei miliții sau securități in perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 in contextul regimul comunist existent in România in aceea perioada, pentru comiterea de către autorul reclamanților a vreunor fapte care sa fi avut ca scop impotrivirea fata de regimul totalitar comunist instaurat la data de 6 martie 1945, singura vina a acestuia fiind faptul ca avea naționalitatea (germana) a unei tari care a pierdut războiul (Germania), rezulta ca acest caz invocat nu face obiectul de reglementare al Legii nr. 221/2009.
III) Pe fondul cauzei, solicita respingerea acțiunii ca neintemeiata si nedovedita având in vedere următoarele argumente:
Referitor la capătul de cerere privind despăgubirile morale pentru prejudiciul moral suferit de către autorul reclamantului datorita măsurii administrative cu caracter politic luata impotriva acestuia de deportare . munca din fosta U.R.S.S. in anii 1954-1965, solicita respingerea acțiunii ca vădit neintemeiata având in vedere faptul ca despăgubirile morale se acorda doar in cazul condamnărilor nu si al masurilor administrative, si sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a) de la art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009:
„ART. 5 1) Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, dupa decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. (...);
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, (...);
c) repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotărârea judecătoreasca de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.”.
Susține ca, daca in cazul unui reclamant - persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - acesta are dreptul de a solicita obligarea statului la suportarea tuturor celor trei tipuri de masuri reparatorii, in cazul unui reclamant - persoana care a suferit o măsura administrativa cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - acesta are dreptul de a solicita doar obligarea statului la suportarea celui de-al doilea tip de masuri reparatorii, respectiv acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative.
Cum, in cauza, autorul reclamanților a făcut in perioada anilor 1953-1965 obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, rezulta ca nu sunt indeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009:
„ART. 3 Constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: (...)”. Anexează in acest sens sentința civila nr. 1.997/F/17.12.2009 pronunțata de Tribunalul Ialomița in dosarul nr. 4._ .
In subsidiar, solicita respingerea acțiunii ca nedovedita si neintemeiata având in vedere faptul ca afirmațiile reclamanților cu privire la prejudiciul moral cauzat autorului acestora reprezintă simple afirmații care nu pot fi avute in vedere de către instanța in condițiile in care acestea sunt nedovedite prin mijloace de proba prevăzute de normele procedurale civile.
Este fara indoiala faptul ca răspunderea statului reglementata de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este o răspundere civila delictuala, izvorâta dintr-o fapta ilicita comisa cu vinovăție.
Prin urmare, si in cazul răspunderii statului reglementata de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 trebuie sa fie indeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv: existenta prejudiciului; existenta faptei ilicite; existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu; existenta vinovăției.
Pretinsul prejudiciu moral suferit de către autorul reclamanților si datorat măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva acestuia trebuie sa îndeplinească toate condițiile necesare oricărui alt tip de prejudiciu pentru a putea fi reparat. Spre exemplu, prejudiciul trebuie sa fie cert si determinat sau determinabil. Or, prejudiciul moral este incomensurabil.
Astfel, in speța nu s-a dovedit nici existenta si nici cuantumul prejudiciului moral suferit de către autorul reclamantului si nici celelalte caractere pe care trebuie sa le indeplineasca prejudiciul in cadrul răspunderii civile delictuale, si anume ca acesta sa fie cert, direct si personal, nu s-a dovedit fapta ilicita săvârșita de către paratul S. R., raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu moral suferit, si nici culpa paratului S. R..
In alta ordine de idei, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul "moral" este nevoie de un criteriu sigur de referința, de un reper fata de care un judecător sa poată aprecia mărimea daunelor "morale" pe care le poate acorda reclamantei. Or, fiecare are despre sine un anumit sistem de autoapreciere, iar reputația (aprecierea celorlalți) presupune un număr indefinit de "imagini" ale persoanei, de unde un număr infinit de posibilități de cuantificare a prejudiciului "moral", care se poate, astfel, dovedi tot atat de greu de prețuit in bani ca si aerul. In practica judiciara romaneasca, in urma unor decizii discutabile ale fostei C.S.J. din anul 2001, aprecierea valorii daunelor "morale" a fost lăsata la aprecierea discreționara a judecătorului, de unde au putut apărea aberații de hotărâri de obligare la daune morale in cuantumuri neverificabile, nedovedite si nejustificabile in mod obiectiv.
In fine, cel ce solicita acoperirea in bani a prejudiciului "moral" se afla in fata unui paradox: el va ramane cu respectivul sentiment de frustrare chiar si dupa "acoperirea in bani" a prejudiciului moral, intrucat sentimentele nu dispar dupa ce sunt plătite. In realitate, ceea ce, dupa 1990, indeobste numim "prejudiciu moral", este produsul unei confuzii.
Suferința, durerea, frustrarea, dorința de răzbunare, sunt stări afective negative ce nu pot fi considerate prejudicii reparabile in bani. Nu se pot prețui si nici tranzactiona sentimente. Numai daca afrontul adus elementelor personalității ar avea efecte prejudiciabile din punct de vedere material, anume daca din fapta ilicita cu efect prejudiciabil asupra elementelor personalității ar rezulta o pierdere financiara sau o declasare pe plan profesional, ar fi admisibila acoperirea in bani a prejudiciului "moral". Acesta este sensul adevărat al dispozițiilor referitoare la drepturile personale prescrise de CEDO. Prejudiciul "moral" este in realitate tot un prejudiciu material.
Înalta Curte de Casație si Justiție a apreciat constant ca prejudiciul moral, constând in lezarea onoarei sau a reputației unei persoane, sau alte suferințe de ordin psihic, justifica acordarea unor compensații materiale persoanei vătămate, compensații care se stabilesc prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avandu-se in vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecații.
In opinia pârâtei, indemnizația nu poate fi stabilita decât prin raportare la gravitatea prejudiciului suferit, pentru ca numai stabilita in acest mod isi poate atinge scopul de a reprezenta efectiv o reparație a daunei morale.
Dar cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului numai orientativ si nu exact, pe langa acest criteriu instanța de judecata trebuie sa apeleze si la un al doilea criteriu, si anume la criteriul echității. Aceasta pentru motivul ca indemnizația destinata reparării prejudiciului moral trebuie sa fie justa, echitabila si nu exagerata.
Susține ca pretențiile civile solicitate de către reclamanți cu titlu de despăgubiri, . exagerat isi pierd chiar caracterul de reparație morala si se pot transforma, se poate spune, . imbogatire fara just temei.
In concluzie, pentru aceste motive, pârâtul solicită respingerea cererii de chemare in judecata ca neintemeiata.
Solicita aplicarea dispoz. art. 242 alin. ultim C.pr.civila.
Analizând legalitatea și temeinicia pretențiilor alegate jurisdicțional prin observarea exactă și riguroasă a efectelor generate pe plan procesual de admiterea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ si art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 ce se constituie în cauza debendi a disputei procesuale pendinte, instanța reține următoarele:
Uzând de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. e din Lg. nr. 221/2009 în corelație cu art. 3 lit. c, d, și e din OUG nr. 214/1999, reclamantul a investit la data de 12.06.2012 instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pretenții constând în despăgubiri de ordin moral solicitate pentru suferințele cauzate lui si mamei sale prin măsura deportării în URSS a autoarei sale, în perioada ianuarie 1945-1949.
În adevăr, art.5 alin. 1 din Lg. nr. 221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material și moral cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si dupa decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare;
c) repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotărârea judecătoreasca de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară ".
Numai că acordarea beneficiului actului normativ prevalat rămânea subsumată, în speță, dovedirii caracterului abuziv al măsurii administrative a deportării antecesoarei reclamantului în fosta URSS în perioada IANUARIE 1945-1949; de vreme ce această măsură nu se circumscrie celor stabilite ex lege, de imperativul art. 3 apartenent legii cu nr. 221/2009 ca fiind abuzive, fiind necesară corelarea celei din urmă legi cu OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România. Devenind îngăduită și concluzia că revine instanței sarcina de a constata, în prealabil, caracterul politic atât al măsurii administrative nereglementate expres de legea cu nr. 221/2009, în condițiile de exigență ale art. 4.
Referitor la măsura deportării în fosta URSS, Înalta Curte de Casație și justiție, prin decizia cu nr. 15/12.11.2012, dată în interesul legii și publicată în MO nr.837 din_, a statuat că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Cum deciziile date în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești în virtutea art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, iar în speță, autoarea petiționarului a fost deportată în URSS anterior date de 6 martie 1945, se detașează îndeajuns de clarificator și concluzia că petiționara nu legitimează vocația de accede la beneficiul legii reparatorii cu nr. 221/2009.
Abstracție făcând de faptul că pretențiile pendinte alegate vizează numai despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, și că măsura reparatorie prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. a din Lg. nr. 221/2009 și că această norma legală a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art. 29 din Lg. nr. 47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. a din Lg. nr. 221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art. 4 din Decretul lege nr. 118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Lg. nr. 221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art. 4 apartenent Decretului lege nr. 118/1990.
Ceea ce, statuează pe calea aparatului argumentativ jurisdicția de contencios constituțional, nesocotește valoarea supremă de dreptate, ca valoare esențială a statului de drept, proclamată de art. 1 alin. 3 din Constituție și conferă caracter neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Lg. nr. 221/2009, care, ca efect al admiterii demersului constituțional, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010.
Or, în așa situație, activității jurisdicționale din cauza pendinte au a i se circumscrie exclusiv verificarea efectelor în plan procesual ale deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege sau al unei ordonanțe, prin plasarea în coordonatele art. 31 alin. 1 și 3 din Lg. nr. 47/1992 republicată - care, de altfel, preiau principiul consacrat constituțional de art. 147 apartenent Constituției revizuite - conform cărora: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie” și „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale supra enunțate, cu ușurință se identifică, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie (I. M. și D. C.) și cele patru efecte ale declarării neconstituționalității, respectiv: suspendarea de drept a dispozițiilor constatate neconstituționale pe o perioadă de 45 de zile; încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după expirarea termenului de 45 de zile; inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise și, finalmente, nașterea posibilității (și nu obligației) Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.
Devenind astfel obligatorie și concluzia, raportat la exigențele imperativului art. 31 alin. 3, - care conferă entităților statului cu atribuții de legiferare posibilitatea și nu obligația de a examina prevederea respectivă și de o pune în acord cu dispozițiile Constituției - că nevalorizarea acestei posibilități atrage inexorabil încetarea efectelor juridice ale normei legale invalidate constituțional. Așa stând lucrurile, cum prin deja anunțata Decizie nr. 1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art. 5 alin. 1 lit. a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Lg. nr.221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art. 147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează și concluzia că pretențiile ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Lg. nr. 221/2009 rămân fără suport legislativ. Și aceasta, pentru că norma legală declarată neconstituțională conferea legislativ chiar vocația de a accede la beneficiul legii. Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr. 12/2001, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul va respinge demersul judiciar pendinte inițiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată de reclamantul T.-K. T., cu domiciliul procedural ales la avocat P. B., în Timișoara, ., județul T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., cu sediul în Timișoara, .. 2B, județul T..
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31 ianuarie 2013.
Președinte, Grefier,
A. A. A. T.
Red. A.A.
Tehnored. A.T.
Ex. 5/20.03.2013
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 1713/2014. Tribunalul TIMIŞ | Expropriere. Sentința nr. 330/2013. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
