Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 9751/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9751/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 20-09-2013 în dosarul nr. 574/2013
ROMANIA
TRIBUNALUL TIMIS
SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 574/A
Ședința publică din 20.09.2013
PREȘEDINTE – M. R.
JUDECĂTOR – A. C.
GREFIER – F. S. H.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 9751/05.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara in dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. A. și cu intimatul-chemat în garanție S. A. V..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă pentru intimata reclamanta lipsa, av. C. A., pentru apelantul parat, c.j.D. G., lipsa fiind intimatul chemat in garantie.
Procedura completă.
A fost expus referatul cauzei de către grefier, dupa care reprezentantul apelantului parat depune note de sedinta.
Nemaifiind alte cereri de formulat si probe de administrat, instanta constata incheiata cercetarea judecatoreasca si acorda cuvantul asupra apelului.
Reprezentantul apelantului parat solicita admiterea apelului, schimbarea hotararii, respingerea ca prescrisa a actiunii, iar in subsidiar solicita respingerea ca neintemeiata .
Aparatorul intimatului reclamant solicita respingerea apelului, mentinerea hotararii pronuntata de prima instanta ca temeinica si legala, cu cheltuieli de judecata pe cale separata.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față:
Prin sentința civilă nr. 9751/05.04.2012, pronuntata in dosarul_ Judecătoria Timisoara a admis in parte actiunea formulata de reclamanta O. A. impotriva paratului M. A. Nationale, a obligat paratul sa plateasca reclamantei suma de 50.000 lei cu titlu de despagubiri, respingand in rest actiunea. Prin aceeasi hotarare a fost admisa cererea de chemare in garantie formulata de paratul M. A. Nationale impotriva chematului in garantie Stanculescu V. si obligat chematul in garantie la plata catre parat a sumei de 50.000 lei, fara cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin sentinta penala nr. 250/03.04.2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, ramasa definitiva prin decizia penala nr. 558/2008 a aceleiasi instante, inculpatii Stanculescu V. A. si Chitac M. au fost condamnati pentru savarsirea infractiunii de omor deosebit de grav si pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor deosebit de grav, retinandu-se ca activitatea desfasurata de inculpati in cadrul comandamentelor din care au facut parte, constituite la Timisoara in seara zilei de 17 decembrie 1989, respectiv implicarea acestora in organizarea si coordonarea intregii activitati de reprimare a demonstrantilor, prin dispunerea de masuri menite sa aduca la indeplinire ordinul de deschidere a focului si exercitarea controlului asupra executarii acestora se inscrie in actiunea complexa de ucidere si respectiv de ranire a victimelor, printre care si O. G., impuscat mortal in data de 17 decembrie 1989 in zona Piața Operei din Timisoara. In sentinta s-a mai retinut ca la data savarsirii infractiunilor inculpatul Stanculescu V. A. era prim loctiitor al ministrului apararii nationale iar inculpatul Chitac M. era comandantul trupelor chimice si al Garnizoanei Bucuresti.
Din inscrisurile depuse la filele 3-6 ale dosarului rezulta ca reclamanta este sotia supravietuitoare a defunctului O. G., declarat erou-martir al Revolutiei Romane din decembrie 1989.
Conform art. 998-999 C.civ. orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci si de acela ce a cauzat neglijenta sau imprudenta sa.
Art. 1000 al. 1 C.civ. prevede ca „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, iar potrivit al. 3 al aceluiasi articol „stapanii și comitentii, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Avand in vedere cele aratate mai sus, instanta a constatat ca in speta sunt intrunite cumulativ conditiile prevazute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea raspunderii civile delictuale a chematului in garantie Stanculescu V. A. pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicita savirsita de acesta (infractiunea de omor a sotului reclamantei), vinovatia acestuia sub forma intentiei, prejudiciul cert produs reclamantei prin uciderea sotului acesteia, precum si raportul de cauzalitate intre fapta ilicita a chematului in garantie si prejudiciu.
In acelasi timp, deoarece la momentul savarsirii faptei exista un raportul de prepusenie intre paratul M. A. Nationale si cei 2 inculpati autori ai infractiunii de omor, fara a se dovedi depasirea de catre acestia a limitelor functiilor incredintate, deoarece nu s-a probat existenta unei cauze exoneratoare de raspundere, instanta a retinut ca in cauza sunt indeplinite si conditiile angajariii raspunderii civile a paratului-comitent pentru faptele celor 2 prepusi ai sai, conform art. 1000 al. 3 C.civ.
Ca principiu in materia raspunderii civile delictuale se aplica principiul repararii integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicita (damnum emergens si lucrum cesans).
Uciderea sotului reclamantei de catre armata, ca urmare a unor manifestatii pasnice, a fost de natură sa-i provoace acesteia o suferință psihica de durată și greu de alinat, prejudiciul moral constand in atingeri grave ale drepturilor sale subiective nepatrimoniale, respectiv dreptul la o viata de familie normala, cu afectiunea si sprijinul reciproc pe care le implica o casnicie, actul de agresiune suferit schimband in mod dramatic viata reclamantei.
Reclamantei i-a fost eliberat certificatul .-ONR._ pentru confirmarea titlului de erou-martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat pentru sotul său, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 nr. 341/2004, ceea ce valorează in sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul, ca reprezentant al societatii, exprimand gratitudinea si respectul cuvenit participanților la evenimentele din 1989 si urmașilor eroilor martiri.
In acelasi timp, asa cum a aratat la ultimul termen de judecata, tot in baza legilor de recunoștință față de eroii-martiri reclamanta a beneficiat si de o . scutiri și beneficii materiale suportate din bugetul statului.
Cu toate acestea, instanta a apreciat ca reparatiile materiale si morale de care a beneficiat reclamanta nu au acoperit integral prejudiciul moral suferit de aceasta ca urmare a uciderii sotului ei si, întrucat nu se poate apela la probe materiale pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, a considerat ca suma de 50.000 lei din partea paratului reprezinta o compensatie justa, echitabila si totalmente rezonabila raportat la suferintele morale cauzate reclamantei, reparatia pecuniara fiind menita sa aline in parte atingerile aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale si sa aduca o satisfactie persoanei prejudiciate, respectiv pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Avand in vedere considerentele aratate anterior, in baza dispoz. art. 998-999 rap. la art. 1000 al. 3 C.civ. instanta a admis in parte actiunea formulata de reclamanta si a obligat paratul la plata catre reclamanta a sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a delictului civil comis de catre prepusii lui (damnum emergens), si a respins in rest daunele morale pretinse de catre reclamanta ca nefiind justificate raportat la atingerea concreta adusa drepturilor sale personale nepatrimoniale.
Avand in vedere faptul ca paratul nu a raspuns pentru fapta proprie, ci pentru fapta ilicita si prejudiciul cauzat cu vinovatie de catre chematul in garantie Stanculescu V. si de inculpatul Chitac M., tinuti sa raspunda solidar conform art. 1003 C.civ., in baza art. 60 si 63 C.pr.civ. raportat la art. 1052 si 1053 C.civ. instanta a admis cererea de chemare in garantie formulata de paratul M. A. Nationale impotriva chematului in garantie Stanculescu V. si a obligat chematul in garantie la plata catre parat a sumei de 50.000 lei, la care paratul a fost obligat catre reclamanta pentru chematul in garantie.
Instanța a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Impotriva hotararii a declarat apel pârâtul, solicitand admiterea apelului si schimbarea în tot a hotărarii atacate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune si repingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului paratul apelant a aratat că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, cel mai probabil, însușindu-și motivele dezvoltate în notele de ședință de reprezentanta reclamantei; paratul apelant a apreciat că aceste motive nu puteau fi primite din mai multe considerente.
In primul rând, termenul de prescripție pentru formularea acțiunii nu a început să curgă la data de 15.10.2008 (începutul curgerii termenului susținut de reclamantă), data la care cei doi prepuși ai ministerului au fost condamnați definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav în cel de-al doilea ciclu procesual.
Astfel, potrivit art.3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general al prescripției este de 3 ani, iar începutul este consacrat de art.8 din decret ca fiind data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Norma de drept arătată stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia sa cunoască aceste elemente.
In cauza de față, momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive este cel al trimiterii în judecată a celor doi pârâți. S. V. A. și C. M., și anume 30.12.1997 (dată la care rechizitoriul privind ( punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată), fără a fi necesară condamnarea definitivă a acestora deoarece răspundere civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală.
În cadrul răspunderii civile nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penala, definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca partea vătămată să îl cunoască.
Din data de 30.12.1997, dată ce poate fi considerată ca moment obiectiv de cand putea fi promovată această acțiune și până la introducerea cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de trei ani, termenul de prescripție a curs fară a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare prevăzute la art. 13, 14 și 16 din D.167 /1958 - norme imperative de strictă interpretare și aplicare, astfel că se impune respingerea cererii ca prescrisă. Procesul penal nu reprezintă o cauză de întrerupere a prescripției civile, după cum se susține, ci numai o cauză de suspendare a acțiunii civile formulată însă, în termenul de prescripție.
Deși nu împărtășesc acest punct de vedere, dreptul material la acțiune era prescris la data introducerii cererii chiar și în condițiile în care s-ar admite că termenul ar curge de la data la care s-a stabilit vinovăția celor doi prepuși ai paratului apelant printr-o hotărâre definitivă. Numai că, date fiind circumstanțele cauzei penale, momentul respectiv coincide cu data la care cei doi generali au fost condamnați definitiv în primul ciclu procesual - 25.02.2000.
Cel de-al doilea ciclu procesual s-a finalizat în anul 2008 prin pronunțarea deciziei penale nr.558/15.10. 2008, însă problema necunoașterii autorilor faptei ilicite și, mai ales a persoanei responsabile civilmente nu a existat niciodată. Motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, solutionarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. - denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora ci, pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale (instanța de recurs a reținut în decizia penală nr.558/2008: ….constată urmatoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție prin sentința penală nr.250 din 3 aprilie 2007... in rejudecarea parțială pe fond a laturii penale - după casare în recurs în anulare... "); nici prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea făptuitorilor până la data rămânerii definitive a hotărârii penale nu este de natură să împiedice partea vătămată sau partea civila să cunoască autorul faptei.
În favoarea celor susținute de paratul apelant este, de asemenea, și faptul că prin Decizia nr.1/2004 odată cu admiterea recursului în anulare au fost anulate formele de punere în executare a hotărârilor atacate numai cu privire la latura penală, fară a fi afectate în vreun fel despăgubirile civile, acordate în continuare, precum și aspectul că prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal a celor mai mulți dintre reclamanți, cereri respinse ca tardive în condițiile legii procesuale penale, aceștia dovedesc că aveau cunoștiință despre autorii faptei cauzatoare de prejudiciu.
Cât privește cel de-al doilea motiv susținut de parte și reținut de instanță, „ intinderea prejudiciului s-a apreciat până la data introducerii acțiunii, având în vedere efectele decesului soțului reclamantei în timp...", în nici un caz nu poate fi susținut pentru a justifica prorogarea momentului la care începe să curgă termenul de prescripție.
Este evident că paguba, fie ea și cea morală, în această situație a fost cunoscută imediat dupa decesul victimei; acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral sunt menite sa atenueze suferințele părții vătămate în timp, dar a considera că aceasta poate cuantifica prejudiciul pentru suferința provocată numai ca urmare a trecerii timpului inseamnă a statua că termenul de prescripție nu se va împlini niciodată.
Sentința Judecătoriei Timișoara, prin care s-a admis în parte acțiunea este netemeinică și nelegală din moment ce condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt indeplinite. Hotărârea penală pe care se întemeiază acțiunea la instanța civilă are autoritate de lucru judecat în cauză însă, condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt indeplinite sub aspectul prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit.
Certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantei în calitate de urmaș, în condițiile Legii recunoștiinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 nr. 341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, menită să aline suferința de durată. Compensarea nu s-a limitat la aceasta, statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate în temeiul aceluiași act normativ și a celui ce i-a precedat (în special de natură financiară -despăgubiri, indemnizații, alte drepturi...) sunt substanțiale și. mai mult, provin din aceeași sursă - bugetul de stat.
Instanța a considerat că numai suma stabilită prin hotărâre drept despăgubire reprezintă o compensație justă, echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele morale cauzate reclamantei însă, în același timp, a reținut că nu se poate stabili cuantumul daunelor morale („nu se poate apela la probe materiale pentru stabilirea cuantumului daunelor morale).
În opinia paratului apelant, cuantificarea prejudiciului moral potrivit criteriilor arătate -consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară, profesională și socială - nu numai că este subordonată unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei dar, în cazul paratului apelant, și compensarilor acordate. În alte condiții, orice sumă de bani primită sau orice alt avantaj material nu face decât să crească patrimoniul părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat, fară a avea legătură cu prejudiciul moral, deja acoperit. Se speculează doar, în mod repetat, un eveniment nefericit pentru a deveni o sursă ușoară de venit, acțiunea desprinzându-se de cauza inițială - suferința fizică și psihică, pentru că despăgubirea banească oricât de mare este nu poate stinge durerea și nici nu realizează o reparație în sensul restabilirii situației anterioare.
Din această perspectivă, a apreciat ca nelegală hotărâre și prin aceea că suma stabilită pentru „acoperirea prejudiciului morar" este foarte mare, acțiunea fiind desprinsă de cadrul procesului penal în care au fost judecați cei doi generali, deși trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale cu nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
În drept, apelul a fost intemeiat pe Decretul nr. 167/1958, art.998-1000 C.civ., art. 282 și urm. C.proc.civ. și celelalte dispoziții legale invocate.
Prin decizia civilă nr.793/A/09.11.2012, Tribunalul Timis a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată si a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V.-A.; a fost respinsa cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotarare, tribunalul a apreciat că prima instanta a respins in mod gresit exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, retinand, in esenta, ca data la care reclamantul a cunoscut persoana care raspunde de paguba pricinuita este data de 15.10.2008, cand a fost pronuntata decizia 558/2008 a ICCJ, prin care s-a stabilit in mod definitiv existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, data pronuntarii deciziei penale 558/15.10.2008 a ICCJ fiind, in opinia judecatoriei, momentul de la care a inceput sa curga prescriptia dreptului la actiune.
Conform art. 8 din Decretul 167/1958, prescriptia dreptului la actiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
In speta, data la care reclamanta a cunoscut atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea este momentul trimiterii in judecata a inculpatilor Stanculescu V. A. si Chitac M., prin rechizitoriul 11/P/30.12.1997 al Sectiei Parchetelor Militare.
Pentru antrenarea raspunderii civile delictuale nu este necesara condamnarea penala a autorilor faptelor ilicite. Daca am accepta teza contrara, ar insemna ca raspunderea civila delictuala sa poata fi antrenata doar pentru fapte ilicite ce constituie totodata si infractiuni, limitare nejustificata a sferei delictuale. Din aceleasi considerente, pentru angajarea raspunderii civile delictuale nu este necesara stabilirea printr-o hotarare penala definitiva a vinovatiei faptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciata sa il cunoasca.
. alin 1 C.pr.pen. arata ca hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia. Aceste dispozitii legale au insa intelesul ca, odata stabilite de catre instanta penala existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, instanta investita cu solutionarea actiunii civile va prelua aceste date ca atare, fara a se mai preocupa de stabilirea lor in cadrul procesului civil, ele opunandu-i-se cu autoritatea lucrului judecat. Acest aspect nu semnifica insa faptul ca persoana prejudiciata trebuie sa urmeze in primul rand calea raspunderii penale si nici nu influenteaza data de la care curge termenul de prescriptie al raspunderii civile delictuale.
Tot astfel, art. 19 alin 1 si 2 C.pr.pen. arata ca judecarea in fata instantei civile a actiunii pentru repararea pagubelor materiale si a daunelor morale pricinuite prin infractiune se suspenda pana la rezolvarea definitiva a cauzei penale. In acord cu cele sustinute si de catre apelant, tribunalul a apreciat insa ca aceste dispozitii trebuie interpretate in sensul ca procesul penal suspenda cauza civila, nu si termenul de prescriptie al acesteia, ci numai actiunea civila demarata in cadrul acestui termen.
Chiar daca ar fi primit rationamentul instantei conform caruia termenul de prescriptie ar curge de la data la care s-a stabilit, prin hotarare penala definitiva, vinovatia inculpatilor, tribunalul a constatat ca dreptul material la actiune ar fi prescris si in aceasta situatie. Aceasta intrucat procesul penal demarat a fost solutionat definitiv prin dec.pen. 8/25.02.2000 a ICCJ, fiind condamnati cei doi inculpati (desi aceasta hotarare a fost desfiintata la 22.03.2004, urmare a recursului in anulare declarat de procurorul general, cauza fiind trimisa spre rejudecare si pronuntandu-se, urmare a rejudecarii, decizia 558/15.10.2008 a ICCJ), iar in tot acest timp reclamanta nu a facut niciun demers judiciar pentru repararea prejudiciului.
Desi s-a incercat a se acredita de catre reclamanta faptul ca intinderea prejudiciului a putut fi apreciata doar la data depunerii actiunii, avand in vedere efectele faptei in timp, aceste sustineri nu pot fi acceptate, intrucat, ., acceptandu-se ca numai ca urmare a trecerii timpului poate fi cuantificat prejudiciul, ar insemna ca termenul de prescriptie sa nu se implineasca niciodata. Mai mult, daunele morale a caror reparare o solicita reclamanta puteau fi cuantificate in termenul de prescriptie a raspunderii civile si solicitate in acelasi termen, urmand ca, in eventualitatea agravarii prejudiciului initial, reclamanta sa aiba deschisa calea unei noi actiuni, . de prescriptie.
Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art. 296 C.pr.civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune si a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.
In baza art. 60 raportat la art. 63 C.pr.civ., avand in vedere ca paratul nu a cazut in pretentii, a respins cererea de chemare în garanție formulată de acesta împotriva chematului în garanție S. V.-A..
Tinand cont ca pricina a fost dezlegata in baza exceptiei prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 137 alin 1 C.pr.civ. solutia pronuntata face de prisos analizarea aspectelor tinand de fondul cererii.
In baza art. 274 alin 1 C.pr.civ., a respins cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, apelantul nefacand dovada efectuarii unor astfel de cheltuieli.
Impotriva hotararii a declarat recurs reclamanta O. A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia civila nr.534/10.04.2013, Curtea de Apel Timisoara a admis recursul declarat de reclamanta, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Pentru a pronunta aceasta hotarare, curtea a retinut ca potrivit art.8 al.1 din Decretul nr.167/1958, termenul de prescripție „începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
Astfel, în raport de acest text legal, reclamanta putea să formuleze cererea de chemare în judecată numai în momentul în care aceasta cunoștea cu certitudine autorul faptei ilicite, întrucât acesta a beneficiat de prezumția de nevinovăție, în condițiile art. 66 C.pr.pen. și art.6 al.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, în speță, vinovăția autorului faptei ilicite, V. A. S., a fost stabilită definitiv prin decizia penală nr.558 din 15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că această dată este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, acțiunea de față fiind introdusă în termen, respectiv la data de 14.10.2011.
Pe cale de consecință, văzând că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în baza art.304 pct.9, art.312 al.3,5 și 61 C.pr.civ., Curtea a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul T..
Cauza a fost reînregistrata pe rolul Tribunalului Timis sub nr._, la data de 03.06.2013.
Cu prilejul rejudecarii, nu au fost solicitate si administrate probe noi.
Deliberand asupra apelului, atat prin prisma motivelor invocate, cat si din perspectiva art. 295 C.pr.civ. si a dispozitiilor instantei de casare, obligatorii conform art. 315 al. 1 C.pr.civ., tribunalul apreciaza ca acesta este nefondat.
Prin decizia civila 534/10.04.2013 Curtea de Apel Timisoara a transat problematica prescriptiei dreptului material la actiune, retinand, cu putere de lucru judecat, ca dreptul reclamantului la actiune nu era prescris la momentul depunerii cererii de chemare in judecata. Aceste statuari, fiind obligatorii pentru instanta de trimitere conform art. 315 al. 1 C.pr.civ., tribunalul nu va mai analiza motivul de apel vizand exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
Cat priveste al doilea motiv de apel invocat, acesta vizeaza neintrunirea conditiilor raspunderii civile delictuale, apelantul apreciind ca nu sunt realizate conditia prejudiciului cert si cea a prejudiciului neacoperit.
Tribunalul apreciaza insa ca sustinerile apelantului sub acest aspect sunt nefondate.
Contrar sustinerilor apelantului, tribunalul opineaza ca prejudiciul moral suferit de reclamanta este cert sub aspectul existentei sale si consta in stresul si trauma cauzata prin impuscarea mortala a sotului sau ., in timp ce demonstra pasnic pentru recunoasterea unor drepturi si libertati fundamentale, negate de regimul comunist.
Suferinta psihica de durata produsa reclamantei este evidenta, prejudiciul moral constand in vatamarea dreptul sau la o viata de familie normala, cu afectiunea si sprijinul reciproc pe care le implica o casnicie. Dupa cum a retinut si prima instanta, uciderea sotului reclamantei a schimbat in mod dramatic viata acesteia.
Cat priveste intinderea prejudiciului (care constituie o a doua componenta a caracterului cert), suma de_ lei acordata de prima instanta este dreapta si rezonabila fata de vatamarea produsa reclamantei, prin raportare si la celelalte beneficii patrimoniale conferite prin Legea 341/2004.
Sub aspectul intinderii prejudiciului moral, acesta nu presupune probe materiale (spre deosebire de prejudiciul patrimonial), ci trebuie stabilit de catre instanta raportat la circumstantele cauzei.
Referitor la pretinsa acoperire anterioara a prejudiciului suferit de reclamanta prin drepturile conferite de Legea 341/2004, tribunalul retine ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor care au suferit astfel de prejudicii de pe urma Revolutiei Romane din 1989 este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestor reparatii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Prin legile reparatorii adoptate precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, Statul R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Astfel, drepturile patrimoniale si facilitatile financiare conferite in baza Legii 341/2004 nu au o natura distincta de sumele care pot fi acordate in baza art. 998-999 Cod civil, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei vatamati ca urmare a Revolutiei Romane din 1989.
Cat timp insa Legea 341/2004 are o sfera larga de aplicare sub aspectul persoanelor indrituite la despagubiri, vizand atat persoanele care au pierdut un membru al familiei, cat si cele ranite sau care au participat la Revolutie fara a suferi vreo pierdere sau fara a ramane cu sechele in urma ranilor prin impuscare, măsurile reparatorii cu caracter pecuniar acordate pot fi complinite in functie de situatia particulara a fiecarei persoane prejudiciate, în raport cu suferința resimțită de
aceasta.
Astfel fiind, tribunalul apreciaza ca suma acordata de prima instanta constituie o reparatie justa a prejudiciului material suferit de reclamant, individualizarea sumei acordate fiind facuta in functie de circumstantele concrete ale spetei, iar nu la modul general, astfel cum au fost reglementate aceste despagubiri prin Legea 341/2004.
Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art. 296 C.pr.civ. tribunalul va respinge apelul ca nefondat, constatand totodata ca asupra modului de solutionare a cererii de chemare in garantie nu a fost declarat apel.
In baza art. 274 al. 1 C.pr.civ. tribunalul va respinge cererea apelantului, aflat in culpa procesuala, privind acordarea cheltuielilor de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale cu sediul in Bucuresti, .-5, sector 5 împotriva sentinței civile nr. 9751/05.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara in dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. A. cu dom procedural ales la „Cabinete Asociate Avocati - I. A. D.-C. A. „ cu sediul in Timisoara, .. 9, .. Timis și cu intimatul-chemat în garanție S. A. V. in prezent detinut in Spital Penitenciar Jilava, loc. Jilava, ., jud. I. .
Respinge cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. R. A. C.
GREFIER
F. S. H.
Red MR
Tehnored MR/FSH
5 ex
Prima instanță – jud. A. M. B.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 484/2013. Tribunalul TIMIŞ | Obligaţie de a face. Sentința nr. 4468/2013. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
