Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1402/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1402/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 09-05-2012 în dosarul nr. 1402/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
SENTINTA CIVILA Nr. 1402/2012
Ședința publică de la 09 Mai 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. H.
Grefier F. L. C.
S-a luat în examinare acțiunea civilă promovată de reclamanții L. E. si L. I. D. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP TIMIS, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit partile.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror C. F. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul T..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier.
Instanța, văzând ca nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat, constata încheiata cercetarea judecătoreasca si acorda cuvnatul pe fond.
Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere a acțiuni .
INSTANȚA
Deliberând, constata următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_ la data de 04.07.2011, reclamanții L. E. și L. I. D. au chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice T. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 100.000 euro echivalent în lei la data plății, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanții arată că antecesorii lor respectiv L. I. – tată, L. I. - socru și a părinților acestuia L. I. și I. și a bunicului L. A. au fost deportați în perioada 18.06.1951 – 20.12. 1955 în localitatea Georgenii Noi – Fetești unde le-a fost stabilit și domiciliul obligatoriu în decizia MAI nr. 200/1951.
Mai arată reclamanții că antecesorilor lor nu le-a fost restituit 23,20 ha de pământ arabil la reîntoarcerea din B. .
În perioada deportării gospodăria familiei a primit o altă destinație fiind folosită de organele de stat ale vremii ca și cazarmă militară.
In drept, cererea a fost întemeiată pe disp. Legii 221/2009 – art. 5 alin 1 lit. b; Convenția Europeană a Drepturilor Omului Ratificată de România - disp. art. 3, art. 5, art. 8, art. 10, Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului – art. 3 .
Prin întâmpinarea depusă la 30.08.2011 pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare pârâtul arată că în acest sens, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a,b și c din Legea nr.221/2009 sunt foarte clare. Astfel beneficiază de aceste despăgubiri de ordin moral doar persoanele care au suferit o condamnare.
(1) Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, dupa decesul acestei persoane, soțul sau descendenți acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) Acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 .03.1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si măsuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare;
5) acordarea de despăgubiri în condițiile prev. la alin 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau a Legii 247/2005.
Pârâtul arată că despăgubirile reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate putea fi solicitate în baza legii 10/2001 sau a Legii 247/2005.
Mai arată pârâtul că pentru a beneficia de despăgubiri î condițiile art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative, bunuri care fac parte totodată și din sfera de aplicare a legilor speciale de restituire, este necesar ca reclamanții să facă dovada formulării unei cereri de restituire a suprafeței de 23,20 ha reclamate pe calea prezentei acțiuni, precum și dovada formulării cererii în termenul legal.
Mai arată pârâtul că din cuprinsul suplimentului la certificatul de moștenitor depus de către reclamanți, rezultă că în urma decesului numitului L. I. reclamantul L. I. D. a moștenit suprafața de 10 ha teren agricol arabil și fânețe pe teritoriul localității F., teren dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza legii 18/1991, motiv pentru care pârâtul apreciază că afirmațiile din cuprinsul acțiunii sunt nefondate.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
Analizând actele si lucrările dosarului instanța retine următoarele:
Reclamanții L. E. și L. I. D. au chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice T. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 100.000 euro echivalent în lei la data plății, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanții arată că antecesorii lor respectiv L. I. – tată, L. I. - socru și a părinților acestuia L. I. și I. și a bunicului L. A. au fost deportați în perioada 18.06.1951 – 20.12. 1955 în localitatea Georgenii Noi – Fetești unde le-a fost stabilit și domiciliul obligatoriu în decizia MAI nr. 200/1951.
Mai arată reclamanții că antecesorilor lor nu le-a fost restituit 23,20 ha de pământ arabil la reîntoarcerea din B. .
În perioada deportării gospodăria familiei a primit o altă destinație fiind folosită de organele de stat ale vremii ca și cazarmă militară.
In drept, cererea a fost întemeiată pe disp. Legii 221/2009 – art. 5 alin 1 lit. b; Convenția Europeană a Drepturilor Omului Ratificată de România - disp. art. 3, art. 5, art. 8, art. 10, Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului – art. 3 .
Legiuitorul român a inițiat și adoptat nenumărate reglementări referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, se constată că există mai multe acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi : dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009]. Dintre măsurile reparatorii, reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În practica judiciară s-a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor; prin urmare, se apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
În speța dedusă judecății, instanța constată că solicitarea reclamantilor de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată.
Prin adoptarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
In ceea ce privește daunele materiale instanța constată că reclamantii aveau posibilitatea, de la apariția OG nr.214/1999 să beneficieze de restituirea proprietăților confiscate sau de echivalentul acestora, insă nu au uzat de acest dispoziții legale, astfel că, solicitarea formulată pe calea oferită de Legea 221/2009 este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au făcut dovada bunurilor confiscate, nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru daunele moratorii si cele compensatorii si nici a legăturii de cauzalitate intre măsurile cu caracter administrativ luate de S. Român si prejudiciul pe care il pretind, obligația de dezdăunare luând ființă doar când se stabilește existența in mod obiectiv a unei legături de la cauză la efect intre măsura confiscării bunurilor dispusă de pârâtul chemat să răspundă si paguba suferită de victimă.
În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare, în contextul în care reclamanta nu poate obține despăgubiri, acesta devine lipsit de interes actual - condiție a acțiunii civile.
Cu privire la petitul privind acordarea de despăgubiri bănești pentru bunurile mobile si imobile, tribunalul îl va respinge pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 5 alin.1 lit „b” din Legea 221/2009 care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative ”dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare sau ale Legii 247/2005 privind reforma in domeniul proprietății si justiției, precum si unele măsuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare”.
Din interpretarea acestui text rezultă că legiuitorul a impus drept condiție pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca aceste bunuri să nu fi fost restituite sau sa nu fi obtinut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 si ale Legii 247/2005.
Prin urmare, din această condiție impusă de legiuitor, rezultă ca numai echivalentul bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație menționate poate fi solicitata in temeiul art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea 221 /2009. Numai în acest fel se justifica trimiterea expresa făcută de legiuitor în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 si ale Legii 247/2005. Aceasta interpretare a fost dată jurisprudențial si de Înalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia civila nr.783/9 februarie 2012.
Or, în speța de față, bunurile menționate de reclamantă sunt bunuri mobile si imobile, care dată fiind natura lor nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, astfel încât tribunalul apreciază ca nu sunt incidente condițiile 5 alin.1 lit.”b” din Legea 221 /2009.
Pentru toate aceste considerente, în baza normelor legale mai sus enunțate, instanța va respinge acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge acțiunea civilă promovată de reclamanții L. E. si L. I. D. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP TIMIS.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publica, azi, 09.05.2012.
PREȘEDINTE GREFIER
D. H. C. F.
Red. D.H.
Tehnored. FC
17.07.2012
7 ex
| ← Completare/lămurire dispozitiv. Decizia nr. 395/2012.... | Cerere necontencioasă. Decizia nr. 369/2014. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
