Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1156/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1156/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 18-04-2012 în dosarul nr. 1156/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
SENTINTA CIVILA Nr. 1156/2012
Ședința publică de la 18 Aprilie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. H.
Grefier F. L. C.
S-a luat în examinare acțiunea civilă promovată de reclamantul F. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP TIMIS, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns av. M. Oprisorean în reprezentarea reclamantului, lipsind pârâtul.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror M. D. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul T..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier.
Instanța văzând ca nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat, constata încheiată cercetarea judecătoreasca si acorda cuvântul pe fond.
Apărătorul reclamantului a solicitat admiterea actiunii asa cum a fost formulata.
Reprezentanta Ministerului Public a pus concluzii de respingere a acțiunii .
INSTANȚA
Deliberând, constata următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_ la data de 06.12.2011 reclamantul F. A. a chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice T. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea de persoană oprimat politic ca urmare a condamnării suferite; să se dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 1.300.000 pentru condamnarea la zece ani temniță grea a antecesorului reclamantului numitul F. Ș. M.; cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamantul arată că este fiul și moștenitorul antecesorului său F. Ș. M. - tată .
Cel din urmă a fost condamnat de către tribunalul militar Cluj prin sentința nr. 715 din 18.04.1949 la pedeapsa de 10 ani temniță grea și 6 ani degradare civică pentru crime de uneltire contra ordinii sociale.
Reclamantul arată că tatălui său i-a fost stabilit domiciliul forțat în Timișoara între anii 1941 – 1942 deși era domiciliat în Caransebeș fiind nevoit să părăsească locuința și să întrerupă studiile liceale.
Mai arată reclamantul că după 9 ani de detenție tatăl său a fost eliberat, însă în temeiul Decretului 72/1950 i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în . Ialomița pentru 24 de luni, cu restricția de a lua legătura cu rudele sale.
În anul 1958 tatăl reclamantului a fost din nou arestat și a fost încadrat într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 3 ani fiind supus la numeroase abuzuri deși muncea 18 ore pe zi, fără a fi remunerat sau hrănit.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 1349 C.civ., Legea nr. 221/2009, art. 112, 274 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea depusă la 20.01.2011 pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.
În motivare pârâtul arată că cererea reclamantului este netemeinică și nelegală motivat de faptul că prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, acțiunea reclamantului apare fără temei de drept.
Astfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a Legii nr. 221/2009 și ale OUG nr. 62/2010, de modificare și completare a Legii 221/2099 prin Decizia nr. 1354/20.10.2010 prin care au fost declarate neconstituționale prev. art. 1 pct. 1 și art. II din actele normative menționate mai sus, precum și prin decizia nr. nr. 1358/21.10.2010 prin care a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009.
În acest sens pârâtul invocă disp. art. 147 alin 1 din Constituția României, revizuită, care dispune că: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
Analizând acțiunea prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente,tribunalul reține următoarele:
Reclamantul solicită prin acțiunea pendinte obligarea Statului român prin al sau reprezentant la plata de despăgubiri morale în cuantum de 1.300.000 pentru condamnarea la zece ani temniță grea a antecesorului său, numitul F. Ș. M., cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamantul arată că este fiul și moștenitorul antecesorului său F. Ș. M. - tată .
Cel din urmă a fost condamnat de către tribunalul militar Cluj prin sentința nr. 715 din 18.04.1949 la pedeapsa de 10 ani temniță grea și 6 ani degradare civică pentru crime de uneltire contra ordinii sociale.
Reclamantul arată că tatălui său i-a fost stabilit domiciliul forțat în Timișoara între anii 1941 – 1942 deși era domiciliat în Caransebeș fiind nevoit să părăsească locuința și să întrerupă studiile liceale
Va fi respinsă cererea reclamantului cu obiect daune morale întemeiate pe prevederile art.5 alin.1 lit.a din legea nr.221/2009, in considerarea faptului ca urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigentelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.
Este de observat ca la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul României nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituțional.
Decizia Curții cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atat in cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfășurare, cat si fata de cele viitoare, neputându-se interpreta ca este astfel incalcat principiul neretroactivității legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curtii textul de lege nu a fost modificat, ci a încetat sa mai producă efecte juridice; din aceasta perspectiva, nu se poate aprecia ca prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea in patrimoniu o „speranța legitima”, susceptibila de a intra in sfera noțiunii de „bun” in sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, in acest sens fiind si jurisprudența Curții de la Strasbourg (in Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat ca atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
Fiind lipsita de fundament juridic, actiunea se impune a fi considerata ca nefondata, in conditiile in care art.5 alin.1 lit.a din lege a fost indicat ca temei juridic principal, iar celelalte dispozitii legale – art.1349 C.civ., art.504 si urm.C.proc.civ., Legea nr.30/1994 si art.1-11 si 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, au fost indicate in complinire.
De altfel, ratione temporis, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale adiționale, nu isi gaseste aplicabilitatea in cauza, intrucat, la data luarii masurii administrative, aceasta nu fusese adoptata si cu atat mai putin fusese ratificata de Romania.
Nu se poate aprecia ca, prin neaplicarea dispozitiilor Legii nr.221/2009 in cauzele aflate in curs de solutionare la pronuntarea deciziilor Curtii Constitutionale se creeaza o discriminare in raport de petentii care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, intrucat, tocmai prin pronuntarea deciziilor instantei de contencios constitutional, s-a creat o situatie de drept diferita de cea initiala; or, art.14 din Conventie, ca si Protocolul nr. 12 la Convenție impun un tratament identic pentru situatii identice; in plus, temeiurile discriminarii, prevazute de dispozitiile amintite, nu se regasesc in speta.
Prevederile art.504 al.1 C.proc.pen. - potrivit caruia: "persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitiva de achitare, privarea sau restrângerea de libertate in mod nelegal trebuind a fi stabilita, dupa caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzuta in art.10 al.1 lit.j (alin.3) - nu isi gasesc, de asemenea, incidenta in speta.
In raport de celelalte temeiuri juridice cu caracter general, dreptul la despagubiri morale pentru prejudicial creat prin masura administrative luata de stat apare ca prescris extinctiv, pentru următorul raționament juridic:
In condițiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctiva, dreptul la acțiune in justiție, având ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescripției, scopul legiuitorului fiind acela de a sancționa pasivitatea titularului dreptului nereclamat in justitie o anumita perioada de timp, ca si asigurarea securității circuitului civil; art.3 din acelasi decret prevede, cu caracter general, ca termenul prescripției este de 3 ani, sancțiunea neexercitarii dreptul la acțiune in acest interval fiind aceea a lipsirii de protecție juridica a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.
Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 alin.1 din decret); in speța, dreptul de a solicita repararea morala a prejudiciului produs prin masura deportării s-a născut la data încetării acestei masuri, data care respecta si dispozitiile speciale in ce priveste inceputul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune in materia raspunderii civile delictuale (data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat si pe cel care răspunde de ea - art.8 alin.1 din Decretul nr. 176/1958).
Independent de data la care masura abuziva si-a incetat efectele (anterior abolirii regimului comunist sau concomitent cu aceasta data), reclamanta a fost impiedicata, pana la data de 22 Decembrie 1989, sa promoveze o actiune ca cea supusa analizei, desi cunostea sau ar fi trebuit sa cunoasca atat intinderea pagubei, cat si pe cel vinovat de producerea acesteia, intrucat sub regimul comunist formularea unei actiuni in justitie impotriva organelor de stat ar fi condus, foarte probabil, la aplicarea de sanctiuni grave in sarcina persoanei reclamante, situatie ce se impune a fi asimilata unui caz de forța majora, cu efect suspensiv asupra cursului termenului de prescriptie, in sensul art.13 lit.a si 14 din decret.
Insa, având in vedere ca de la înlăturarea regimului comunist, data la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, si pana la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, in speța devin incidente dispozițiile art.1 alin.1 si art.3 din Decretul nr.167/1958 (care nu disting dupa natura dreptului caruia i s-a adus atingere si, unde legea nu distinge, nici cel care o aplica nu trebuie sa faca distinctii – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cu consecința prescrierii dreptului la acțiune in sens material.
Termenul special de prescripție prevăzut de art.5 alin.final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru acțiunea in despăgubiri promovata in temeiul art.5 alin.1 lit.a si b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la actiunea in despagubiri materiale reglementata de lit.b a textului de lege menționat, neputand fi aplicat si actiunii in despagubiri intemeiata pe dreptul comun, in considerarea caracterului sau special: este prin urmare de stricta interpretare si aplicare.
Nu se poate aprecia, pe cale de consecința, ca prin reglementarea acestui termen special de prescripție, legiuitorul a renunțat la prescriptibilitatea acțiunii in despagubiri de drept comun si nici ca ne aflam in fata unei recunoașteri a dreptului pretins cu efect întreruptiv de prescripție in condițiile art.17 rap.la art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, întrucât întreruperea prescripției presupune ca termenul de prescripție sa nu se fi implinit, condiție neîndeplinita in speța de lege lata, instituția prescripției extinctive este reglementata de norme imperative, asa cum rezulta din prevederile art.1 alin.3 si art.18 din decret, dispozitii ce se aplica in mod exclusiv in baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse in codul civil in materie de prescripție (specialia generalibus derogant); repunerea in termen operează in condițiile strict prevăzute de art.19 din decret, neîndeplinite in speța; instituția renunțării la prescripție, incompatibila cu normele imperative ale decretului amintit, își găsește aplicabilitate doar in materia prescripției achizitive, potrivit doctrinei in materie si unei jurisprudențe constante.
Pentru toate aceste considerente, instanța va respinge in tot actiunea formulata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge acțiunea promovată de reclamantul F. A. domiciliat in Timișoara str. ., ., . în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP TIMIS cu sediul in Timișoara .. 9B.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publica din 18.04.2012.
PREȘEDINTE GREFIER
D. H. C. F.
Red. DH
Tehnoredact. FC/6 ex
F.C. 15.06. 2012
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 780/2012.... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 396/2012. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
