Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2704/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2704/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 19-10-2012 în dosarul nr. 2704/2012
ROMANIA
TRIBUNALUL TIMIS
SECTIA CIVILA
DOSAR NR._
SENTINTA CIVILA NR. 2704
Sedinta publica din 19 octombrie 2012
P.: M. R.
GREFIER: F. S.-HODUT
Pe rol se afla solutionarea cererii de chemare in judecata formulata de reclamanta Ș. K. in contradictoriu cu paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, avand ca obiect despagubiri Legea 221/2009.
La apelul nominal facut in sedinta publica a raspuns avocat S. A. N. in reprezentarea reclamantei, lipsind reprezentantul paratului.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror Liudmila V.-M., din cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Timis.
Procedura completa.
A fost expus referatul cauzei de catre grefierul de sedinta, dupa care aparatorul reclamantei depune la dosar note de sedinta.
Avand in vedere deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale si decizia nr. 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, precum si dispozitiile art. 167 C.pr.civ., instanta apreciaza ca nu se mai impune complinirea probatoriului in dovedirea cererii de chemare in judecata, administrarea altor probe nefiind utila pentru solutionarea cauzei.
Instanta pune in discutie exceptia prescriptiei dreptului material la actiune raportat la dispozitiile art. 998-999 C.civ., acordand cuvantul atat asupra acestei exceptii cat si asupra fondului cererii de chemare in judecata, pentru situatia in care exceptia invocata va fi respinsa, precum si asupra aplicabilitatii Conventiei si a Legii 221/2009.
Aparatorul reclamantei, reiterand sustinerile din cererea de chemare in judecata si din precizarea acesteia, solicita respingerea exceptiei si admiterea cererii de chemare in judecata.
Reprezentantul Ministerului Public formuleaza concluzii de admitere a exceptiei si de respingere a cererii.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la 01.06.2010, reclamanta S. K. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa constate caracterul politic al masurii administrative prin care defunctii săi părinți, Kumaus M. (Mathias) si Kumaus E., nascuta Kohn, au fost deportati in U.R.S.S., in lagarele de munca si prizonieri din Novotroisc, Leningrad, Moscova si Borovici; sa oblige paratul sa ii achite suma de 2.000.000 lei, cu titlu de despagubiri morale și 1.000.000 lei cu titlu de despagubiri materiale, ca urmare a masurii administrative cu caracter politic dispusa de regimul comunist prin deportarea tatalui si mamei sale in lagarele de munca si prizonieri din fosta U.R.S.S., cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 20.02.1945 tatal sau Kumaus M. a fost incorporat in armata romana si trimis pe frontul de est, ajungand pana aproape de Stalingrad, iar la data de 30.04.1945 a fost trimis . munca din Leningrad, ulterior fiind transferat la Moscova, iar in cele din urma in lagarul de munca pentru prizonieri din Borovici pana la data de 13.12.1948, în aceeași perioadă fiind deportată și mama sa.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009.
În dovedirea cererii, reclamanta au depus la dosar o . înscrisuri.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.
În motivarea intampinarii, paratul a aratat ca cererea este inadmisibila din perspectiva Legii 221/2009.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 C.proc.civ.
Prin sentinta civila nr. 702/11.02.2011 Tribunalul Timis a admis excepția necompetenței Tribunalului T. și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare in judecata formulată de reclamanta S. K. împotriva pârâtului S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Tribunalului București.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, Tribunalul T. a retinut ca, în conformitate cu art. 4 alin 4 din Legea 221/2009, competența de soluționare a cererilor având ca obiect acordare de despăgubiri în temeiul prevederilor acestei legi revine tribunalului de la domiciliul persoanei interesate.
Conform art. 155 din Legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, „în cazul în care instanțele române sunt competente, potrivit dispozițiilor prezentului capitol, și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București sau la Tribunalul Municipiului București”.
În speță, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată aparține instanțelor române, art.4 alin.4 din Legea 221/2009 stabilind-o în favoarea tribunalului de la domiciliul persoanei interesate. Or, câtă vreme nu se poate stabili care este tribunalul de la domiciliul persoanei interesate din moment ce reclamanta domiciliază în străinătate, competența revine Tribunalului București potrivit art. 155 din Legea 105/1992 .
Chiar dacă reclamanta și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului T., respectiv la avocatul său, acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului T., art.4 alin. 4 din Legea 221/2009 având în vedere domiciliul reclamantului, iar nu domiciliul avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales. Dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situația în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul; aceeași este situația și în cazul alegerii reședinței de către reclamantă.
În favoarea competenței Tribunalului București operează și prev. art. 8 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora „cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul”. Or, cătă vreme reclamanta nu are domiciliul în țară, cererea de chemare în judecată formulată împotriva statului poate fi îndreptată doar la Tribunalul București.
Deși reclamanta a solicitat despăgubiri și pentru imobilele preluate, nu pot fi primite susținerile sale conform cărora competența se stabilește în favoarea Tribunalului T. potrivit art. 13 C., câtă vreme cererea de despăgubire este accesorie cererii privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative, fiind dată în competența Tribunalului București, conform prevederilor legale anterior menționate, coroborate cu dispozițiile art. 17 C..
Prin sentinta civila nr.568/22.03.2012 pronuntata in dosarul_ , Tribunalul Bucuresti a declinat competența teritorială în favoarea Tribunalului T., a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționare.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, Tribunalul Bucuresti a retinut ca Legea nr. 221/2009 reglementează în mod expres competența teritorială în ceea ce privește categoriile de acțiuni juridice născute din reglementările acesteia, în sensul că aceste acțiuni ce tind la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite în urma unor condamnări politice sau măsuri administrative cu caracter politic, se judecă la instanța în raza cărora se află domiciliul reclamantului.
În speța de față, domiciliul în sensul de domiciliu legal, permanent al reclamantului, se află pe teritoriul Germaniei, motiv pentru care, promovând această cerere de competența instanțelor române reclamantul a înțeles să-și determine și să indice domiciliul ales, în vederea judecării sale în raza teritorială a Tribunalului T., în care de altfel, s-a și aflat domiciliul său la momentul aplicării măsurii politice la care s-a referit.
Prin urmare nu se poate vorbi de o imposibilitate a determinării domiciliului ce atrage competența teritorială a Tribunalului T. de a soluționa această cauză, domiciliul ales având tocmai rolul de a atrage prorogarea de competență cât și pentru comunicarea actelor de procedură.
În plus, a considera astfel este și în concordanță cu interesul judecării cu celeritate a procesului și administrării cu ușurință a probatoriului specific (acte, martori, care au cunoscut pe reclamant și situația sa), și respectiv cu cheltuieli de judecată minime pentru reclamant, interes avut în vedere de legiuitor la momentul determinării acestei competențe.
Ca atare, se consideră că în speță Tribunalul T. este competent din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea de despăgubiri si în baza art. 158,159 C.pr.civ. fiind declinată în favoarea acestuia competența .
Prin decizia civila nr. 3063/05.06.2012 pronuntata in dosarul_, Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit competența în favoarea Tribunalului T..
Inalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca cererea formulată de reclamantă își are temeiul juridic în Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
Potrivit art.4 alin(4) din lege, competența de soluționare a unei astfel cereri, aparține secției civile a tribunalului, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
In speță, reclamanta și-a ales domiciliul în Timișoara, la Cabinetul avocatului A. T., neputând fi incidente dispozițiile art.155 din Legea nr. 105/1992, întrucât, vizează numai competența materială cu privire la care instanțele nu sunt în conflict, iar conform art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009 competența soluționării cererii dedusă judecății revine Secției civile a Tribunalului T. în circumscripția căruia și-a ales domiciliul procesual reclamanta ce trebuie considerat echivalentul unui domiciliu real de natură a produce aceleași efecte juridice atât în ce -privește comunicarea actelor de procedură cât și pentru determinarea competenței teritoriale. Prin Legea nr.221/2009 legiuitorul român a urmărit să faciliteze persoanei interesate soluționarea rapidă a cererilor formulate în temeiul acestei legi, care să implice o modalitate de administrare a probatoriilor la îndemâna părții de a formulat cerere. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art.22 alin.3 Cod procedură civilă, a stabilit competența în favoarea Tribunalului T..
Cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Timis sub n r._ la data de 01.08.2012.
La data de 26.09.2012 paratul a depus completare la intampinare, solicitand pe cale de excepție respingerea acțiunii ca inadmisibila; pe fondul cauzei, respingerea acțiunii formulata de reclamant ca neintemeiata, având in vedere deciziile Curții Constituționale prin care s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstitutionalitate a Legii nr.221/2009 si ale O.U.G. nr. 62/2010, de modificare si completare a Legii nr. 221/2009
In motivarea completarii la intampinare parartul a invocat ca prezenta acțiune nu se incadreaza in prevederile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 intrucat măsura luata in speța a fost pronunțata anterior perioadei prevăzuta de legea nr.221/2009- in data de 01 ianuarie 1945, asa cum specifica reclamantul, motiv pentru care a considerat prezenta acțiune inadmisibila. De altfel, procurorul general al României a promovat la data de 04.09.2012 recurs in interesul legii, sesizând înalta Curte de Casație si justiție pentru pronunțarea unei decizii de unificare a practicii judiciare vizând „ interpretarea si aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin.3 din același act normativ si art.2 alin.1 din OG mr.214/1999, in ceea ce privește stabilirea caracterului politic al deportării si prizonieratului in fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945". In motivare, procurorul general a concluzionat ca " situațiile de prizonier de război și de deportare în fosta U.R.S.S. pe motive etnice ca urmare a participării României la cel de al doilea Război Mondial nu pot fi circumscrise unor măsuri administrative în sensul Legii nr.221/2009, modificată și completată, deoarece pe de o parte, aceste măsuri nu au fost dispuse de S. român și nici nu se încadrează sub aspect temporal, în perioada premisă a legii.
Nu prezintă relevanță dacă cele două măsuri s-au întins ca durată în timp pe parcursul unor perioade ce au depășit data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele legii mai sus invocate se referă la momentul dispunerii acestora și nu la durata lor. „
Referitor la cererea privind acordarea despăgubirilor morale, a susținut ca in prezent acțiunea reclamantului este lipsita de temei legal, având in vedere faptul ca prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamantelor se impune a fi respinsa ca neintemeiata in drept.
Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile si ordonanțele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.
In aceste condiții, incepand cu data de 15.11.2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009, in forma modificata de O.U.G. nr. 62/30.06.2010, publicata in M.Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, au fost suspendate de drept, iar incepand cu data de 31 decembrie 2010 si-au incetat efectele juridice, intrucat legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
Mai mult, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, publicata in M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, I.C.C.J. București a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., dispunând următoarele:
„Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial."
2. Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al masurilor administrative suferite, a susținut ca si acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, intrucat din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, in natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Aceasta soluție rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009 .
Astfel, din Secțiunea a li-a "Motivul emiterii actului normativ", descriind situația actuala, legiuitorul a aratat ca, a citat: "In ceea ce oriveste repararea prejudiciului matarial, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, prevede restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotarari judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politivca, prevăzute de legislația penala, săvârșite ca manifestare a opoziției fata de regimul totalitar comunist.
Aceste bunuri sunt calificate de către art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare, ca fiind imobile preluate in mod abuziv. Totuși, dificultățile legate de procesul de aplicare a acestei legi au determinat ca, in multe cazuri, persoane in vârsta care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist sa nu obtina nici pana la aceasta ora vreo despăgubire concreta."
La subsectiunea 2, intitulata "Schimbări preconizate" se menționează: "prin derogare de la prevederile Legii nr. 20/2001, cu modificările si completările ulterioare, persoana in cauza, precum si soțul sau descendenții pana la gradul al II-lea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecata a unor despăgubiri bănești care sa acopere valoarea bunurilor confiscate."
Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului agricol, pentru animale, inventar agricol sau recoltele neculese si nici măcar pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție in corpul legii, prevederile legale neputand fi aplicate prin analogie.
Având in vedere aceste considerente nu pot fi acordate despăgubiri in condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor in materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzuta de legislația funciara speciala, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului, pentru animale, inventar agricol si recoltele neculese puteau fi solicitate in baza acțiunii in despăgubire intemeiata pe art. 998-999 C.civil, in termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire intemeiata pe art. 998-999 C.civil fiind insa prescrisa in prezent.
Pe de alta parte,a susținut ca aceste pretenții materiale sunt nedovedite in condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele cuprinse in C.pr.civila, respectiv nu s-a făcut dovada faptului ca ar fi fost confiscate bunuri ale familiei reclamantului
"ART. 5 (...)
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare".
Având in vedere cele de mai sus a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neintemeiata atat in ceea ce privește acordarea daunelor morale cat si materiale.
In concluzie, pentru aceste motive a solicitat onoratei instanțe de judecata respingerea ca neintemeiata a acțiunii formulate de reclamanta.
In dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar o . inscrisuri, proba incuviintata si administrata in cauza.
Paratul nu a propus probe in apararea sa.
Avand in vedere deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale si decizia nr. 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, precum si dispozitiile art. 167 C.pr.civ., instanta a apreciat ca nu se mai impune complinirea probatoriului in dovedirea cererii de chemare in judecata, administrarea altor probe nefiind utila pentru solutionarea cauzei.
Din probele administrate in cauza, instante retine urmatoarele:
Analizand prevederile art. 3 din Legea 221/2009, tribunalul retine ca, potrivit acestor dispozitii, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.”
Art. 4 al. 2 din acelasi act normativ prevede ca persoanele care au facut obiectul unor masuri administrative, altele decat cele prevazute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instantei de judecata sa constate caracterul politic al acestora, dispunand totodata ca se vor aplica in mod corespunzator prevederile art. 1 al. 3 din lege.
Art. 1 al. 3 din Legea 221/2009 apreciaza drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronuntata in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevazute de legea penala decat cele enumerate la art. 1 al. 2 din lege, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul din scopurile prevazute la art. 2 al. 1 din OUG 214/1999.
Ca urmare, pentru a avea caracter politic, masura administrativa trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa fi fost luata in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 si sa fi fost dispusa pentru fapte prin savarsirea carora s-a urmarit unul dintre scopurile prevazute la art. 2 al. 1 din OUG 214/1999.
Aceste scopuri enumerate de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 sunt:
“a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.”
In speta, potrivit sustinerilor reclamantei, masura dispusa impotriva antecesorilor sai a fost luata in perioada 1945-1948, neputand constitui deci o masura administrativa care sa aiba de drept un caracter politic potrivit art. 3 din Legea 221/2009, cata vreme toate masurile considerate de lege a avea de drept acest caracter sunt intemeiate pe acte normative ulterioare anului 1948. Or, o masura dispusa in martie-aprilie 1945 nu putea avea la baza un act normativ din 1948 sau ulterior acestui an.
Pe de alta parte, pentru ca instanta sa poata constata caracterul politic al masurii administrative in conformitate cu art. 4 al. 2 din Legea 221/2009, este necesar ca aceasta masura sa intruneasca cele doua conditii, anterior analizate, respectiv sa fi fost luata in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 si sa fi fost dispusa pentru fapte prin savarsirea carora s-a urmarit unul dintre scopurile prevazute la art. 2 al. 1 din OUG 214/1999. Reclamanta nu a sustinut si nici nu a facut dovada ca masura a fost dispusa pentru fapte prin savarsirea carora s-a urmarit unul dintre scopurile prevazute la art. 2 al. 1 din OUG 214/1999.
Avand in vedere aceste considerente, tribunalul constata ca reclamanta nu se incadreaza in conditiile Legii 221/2009 pentru a obtine despagubiri.
Chiar daca s-ar aprecia ca reclamanta putea solicita despagubiri in baza Legii 221/2009, inainte de pronuntarea deciziilor nr. 1358 si 1360/2010 ale Curtii Constitutionale, in prezent, urmare a admiterii exceptiilor de neconstitutionalitate prin deciziile anterior mentionate, o asemenea posibilitate a fost inlaturata.
Astfel, pana la data de 01.07.2010, art. 5 al. 1 lit. a din Legea 221/2009 prevedea ca „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, aratand totodata ca la stabilirea cuantumului despagubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999.
La data de 01.07.2010 au intrat in vigoare modificarile aduse textului normativ anterior mentionat prin OUG 62/2010, astfel incat art. 5 al. 1 lit. “a” a prevazut, incepand cu aceasta data, plafonarea despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de pana la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I si de pana la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeasi ordonanta de urgenta a introdus si o . criterii exemplificative care sa fie avute in vedere de catre instante la stabilirea cuantumului despagubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare, consecintele negative produse in plan fizic, psihic si social si masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate in al. 1¹ al art. 5.
Totodata, inca de la aparitia sa, art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede ca persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005; litera „c” a aceluiasi articol arata ca aceleasi persoane au dreptul de a solicita in termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Aceste prevederi ale art. 5 al. 1 lit. b si c din Legea 221/2009 nu au suferit modificari de la aparitia legii si pana in prezent.
In privinta art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dadea dreptul persoanelor ce au suferit condamnari cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul arata ca aceste dispozitii au fost declarate neconstitutionale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale.
Conform art. 31 al. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiasi articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Tribunalul constata ca Parlamentul Romaniei nu a pus de acord prevederile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstitutionale - cu dispozitiile Constitutiei, astfel incat aceste prevederi si-au incetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior mentionate ale Curtii Constitutionale, nemaiputand constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin masura administrativa cu caracter politic, astfel cum s-a statuat recent si prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea unui recurs in interesul legii. Modificarea operata prin art. XIII, pct. 2 din Legea 202/2010 nu a vizat dispozitiile declarate neconstitutionale, ci doar partea introductiva a art. 5 al. 1 din Legea 221/2009.
Pe de alta parte, in acord cu cele statuate de Curtea Constitutionala prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul apreciaza ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999) precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Atat art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cat și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia deci ca indemnizatia acordata de art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natura distincta de sumele la care dadea dreptul art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei persecutati politic de regimul comunist. Aceeasi concluzie se desprinde si din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifica instituirea acestei norme de faptul ca, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Tribunalul apreciaza ca masurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte si rezonabile, avand in vedere si aspectele anterior mentionate conform carora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.
Astfel fiind, Legea 221/2009 da in prezent dreptul doar la constatarea prin hotarare judecatoreasca a caracterului politic al condamnarilor pronuntate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevazute de legea penala decat cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul din scopurile prevazute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum si, in aceleasi conditii, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decat cele prevazute la art. 3 din Legea 221/2009, dupa cum reiese din art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege. In plus, acelasi act normativ si-a mentinut dispozitiile art. 5 al. 1 lit. b si c privind acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative – daca bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost acordate despagubiri prin echivalent in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 – precum si repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotararea judecatoreasca de condamnare s-a dispus decaderea din drepturi sau degradarea militara.
Cat priveste acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative, din interpretarea articolului 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despagubiri vizeaza doar bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001, fapt desprins din conditionarea acordarii despagubirilor de nerestituirea bunurilor – in natura sau prin echivalent – in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, acte normative ce reglementeaza situatia imobilelor preluate abuziv. Nici terenurile nu fac obiectul Legii 221/2009, cata vreme legiuitorul nu a conditionat acordarea despagubirilor de nerestituirea acestora in conditiile Legii 18/1991 sau ale Legii 1/2000, ci doar de nerestituirea bunurilor in conditiile Legii 10/2001 sau ale legii 247/2005; cu atat mai putin s-ar putea interpreta ca in temeiul art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 s-ar putea pretinde restituirea altor bunuri mobile.
Aceasta solutie rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectului Legii 221/2009 (http://www.cdep.ro/proiecte/2008/400/00/0/em400.pdf).
Astfel, in Sectiunea a II –a- -Motivul emiterii actului normativ, descriind situatia actuala, legiuitorul arata ca „In ceea ce priveste repararea prejudiciului material, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificarile si completarile ulterioare, prevede restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotarari judecatoresti de condamnare pentru infractiuni de natura politica, prevazute de legislatia penala, savarsite ca manifestare a opozitiei fata de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de catre art. 2 al. 1 lit. b din Legea nr. 10/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, ca fiind imobile preluate in mod abuziv. Totusi, dificultatile legate de procesul de punere in aplicare a acestei legi au determinat ca, in multe cazuri, persoane in varsta care au facut obiectul persecutiilor regimului totalitar comunist sa nu obtina nici pana la aceasta ora vreo despagubire concreta.”
La subsectiunea 2, intitulata „Schimbari preconizate”, se mentioneaza: „prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, persoana in cauza, precum si sotul sau descendentii pana la gradul al II –lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de catre instanta de judecata a unor despagubiri banesti care sa acopere valoarea bunurilor confiscate”.
Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despagubiri pentru bunurile mobile confiscate si nici pentru alte imobile decat cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevazut vreo astfel de dispozitie in corpul legii, prevederile legale neputand fi aplicate prin analogie.
Bineinteles, acordarea despagubirilor este conditionata de depunerea in termen a notificarilor potrivit Legii 10/2001, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arata ca acordarea de despagubiri pentru bunurile confiscate atrage incetarea de drept a procedurilor de solutionare a notificarilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005. Or, în speta nu s-a dovedit depunerea in termen a acestor notificari.
Avand in vedere aceste considerente, nu pot fi acordate despagubiri in conditiile Legii 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formeaza obiectul legilor in materia fondului funciar; aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevazuta de legislatia funciara speciala, iar eventualele despagubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate in baza actiunii in despagubire intemeiata pe art. 998-999 Cod civil, in termenul legal de prescriptie. O astfel de cerere de despagubire pentru bunurile mobile intemeiata pe art 998-999 cod civil este insa prescrisa in prezent, pentru considerentele ce vor fi expuse cu prilejul analizarii cererii de acordare a daunelor morale intemeiata pe aceleasi articole din Codul civil.
Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul constata ca, urmare a declararii neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, tribunalul retine insa ca cererea de acordare a daunelor morale formulata in baza raspunderii civile delictuale este prescrisa.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrarii in vigoare a acestui decret se abroga orice dispozitii legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odata cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozitiile Titlului XX (art. 1837 si urmatoarele), precum si celelalte dispozitii din Codul civil privitoare la prescriptia extinctiva.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanta judecatoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la actiune este prescris.
In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odata cu prabusirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cat priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Tribunalul constata ca Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Cat priveste art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanta judecatoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea actiunii, cererea de repunere in termen putand fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Or, in speta, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a fost mult depasit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Revenind la dispozitiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia (in speta S. R.) are efect intreruptiv de prescriptie. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoasterea trebuie facuta in cadrul termenului de prescriptie, iar nu dupa expirarea acestuia, cum s-a intamplat in speta.
Pe de alta parte, odata cu declararea neconstitutionalitatii prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin masura administrativa politica, aceste prevederi au incetat sa mai produca orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizand invocata repunere in termenul de prescriptie.
Tribunalul subliniaza si faptul ca dispozitiile art. 998-999 C. civ. indrituiesc la repararea prejudiciului moral doar victima faptei prejudiciabile, iar nu si rudele acesteia.
In acord cu cele anterior mentionate vizand scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – tinand cont si de masurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecutiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, tribunalul apreciaza ca prejudiciul suferit de aceste persoane a fost deja reparat, conditiile raspunderii civile delictuale nefiind intrunite nici pe fondul acestora.
Cererea de acordare a daunelor morale nu isi poate gasi fundament nici in prevederile art. 504-506 C.p.p., cata vreme in speta nu sunt intrunite conditiile prevazute de aceste articole.
Astfel, pentru acordarea despagubirilor morale in baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar in urma rejudecării cauzei sa se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obtine despagubiri si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Tribunalul constata ca niciuna dintre cele trei situatii anterior mentionate nu se regaseste in speta.
Cat priveste fundamentarea cererii de acordare a despagubirilor morale pe dispozitiile art. 2 si 3 din Conventie, tribunalul apreciaza ca faptele savarsite de catre regimul comunist nu dau nastere unui drept la reparatie in baza acestor articole, cata vreme privesc actiuni comise inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania.
Nu poate fi retinuta nici incalcarea art. 6 din Conventie cata vreme, astfel cum am aratat anterior, a existat posibilitatea promovarii unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate intemeiat pe dispozitiile art. 998-999 C. civ., insa depunerea cererii de chemare in judecata trebuia facuta in termenul de prescriptie.
Tot astfel, nu se poate considera ca respingerea cererii de chemare in judecata ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie. Dupa cum am aratat anterior, instanta de contencios a drepturilor omului s-a pronuntat in repetate decizii de speta in sensul ca art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pronuntarea unei hotarari de respingere a prezentei cereri de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Conventie. Violarea principiului egalitatii si nediscriminarii exista atunci cand se aplica un tratament diferentiat unor situatii egale fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproportie intre scopul urmarit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, in speta, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curtii Constitutionale si nedepunerea actiunii in raspunderea civila delictuala in termenul de prescriptie), neexistand o disproportie intre scopul urmarit si mijloacele folosite.
Avand in vedere aceste considerente de fapt si de drept, tribunalul va respinge cererea de chemare in judecata.
In baza art. 274 al. 1 C.pr.civ. tribunalul va respinge cererea reclamantei, aflat in culpa procesuala, privind obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea de chemare in judecata formulată de reclamanta Ș. K., cu domiciliul ales in Timisoara, ., nr. 6, ., jud. Timis (la Cabinet Avocat A. T.), impotriva paratului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul procedural ales la DGFP Timis in Timisoara, .. 9B, jud. Timis.
Respinge cererea reclamantei privind obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 19.10.2012.
P. GREFIER
M. R. F. S.-H.
Red. M.R.
Tehnored. MR/FSH
5 ex.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1013/2012. Tribunalul TIMIŞ | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 08-11-2012,... → |
|---|
