Evacuare. Decizia nr. 861/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 861/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 29-11-2012 în dosarul nr. 861/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 861/A
Ședința publică din data de 29.11.2012
PREȘEDINTE: A. A.
JUDECĂTOR: C. B.
GREFIER: A. T.
S-au luat în examinare apelurile civile formulate de apelanta-pârâtă reclamantă reconvențională U. A., precum și de apelantul-pârât S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, ambii contra sentinței civile nr._/24.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă pârâtă reconvențională B. E. având ca obiect evacuare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă apelanta-reclamantă U. A., personal, asistată de avocat M. S.-Leodora, consilier juridic S. C. S., în reprezentarea apelantului-pârât S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că a fost acvirat dosarul nr._/325/2011.
Reprezentanta apelantei-reclamante U. A. depune răspuns la întâmpinare, în 3 exemplare, precum și chitanțele cu nr. 373/12.07.2012 și 391/13.09.2012 reprezentând onorariul avocațial. Comunică un exemplar al răspunsului la întâmpinare părții adverse.
Reprezentanții părților prezente învederează că, din punctul lor de vedere, apelul este calea de atac incidentă în cauză.
Reprezentantul apelantului-pârât S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara rectifică titulatura căii de atac, în sensul că nu a dorit să declanșeze recurs, ci apel.
Nemaifiind alte cereri de formulat și constatând că, în atare situație, controlul judiciar se privește a fi finalizat, tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelurilor formulate.
Reprezentanta pârâtei reclamante reconvenționale U. A. solicită admiterea apelului pârâtei reclamante reconvenționale, schimbarea în parte a sentinței apelate, admiterea cererii sale reconvenționale, cu cheltuieli de judecată. Cu privire la apelul declanșat reclamanta pârâtă reconvențională B. E., solicită respingerea acestuia, iar în ceea ce privește apelul formulat de pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicită admiterea apelului.
Reprezentantul apelantului-pârât S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara solicită admiterea apelului pârâtului, astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, respingerea apelului formulat de reclamanta pârâtă reconvențională B. E. și admiterea apelului pârâtei reclamante reconvenționale U. A..
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la aceasta instanța sub nr._, la data de 05.01.2010, reclamantele B. E. și Töny H. au chemat în judecată pe pârâții U. A. și S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să dispună evacuarea necondiționată a pârâtei U. A. din apartamentul nr. 6 al imobilului situat în municipiul Timișoara, .. 11 și să oblige în principal pe pârâta U. A., iar în subsidiar pe pârâtul S. R. prin Consiliul Local Timișoara, să le plătească suma de 210 lei reprezentând diferența până la 10/24 din contravaloarea folosinței apartamentului menționat, pentru perioada 01.12._09; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că dețin în proprietate o cotă de 10/24 din apartamentul menționat, cu titlu de cumpărare din 1937, iar S. R. deține cealaltă cotă de 14/24, cu titlu de naționalizare din 1950, că în anul 1950, S. R. le-a deposedat prin violență și fără nici o despăgubire, invocând o pretinsă naționalizare a întregului imobil, că prin Sentința 1311/2002, rămasă irevocabilă la data de 25.09.2002, Judecătoria Timișoara a constatat nevalabilitatea pretinsei naționalizări a cotei de 10/24 din imobilul in litigiu pe motiv de ilegalitate, la data de 02.12.2009 S. R. predându-le posesia asupra cotei de 10/24 din apartamentul nr.6, că înainte de 1989, S. R. a închiriat apartamentul nr.6 pârâtei U. A. care îl ocupă și îl folosește în mod exclusiv și în prezent, că nu au reușit să se înțeleagă cu U. A. privind încheierea unui contract de închiriere și că aceasta refuză să părăsească apartamentul sau să le plătească o chirie în cuantumul cerut.
Reclamantele au menționat că pretinsa naționalizare a imobilului efectuată de S. R., nefiind valabilă, nu a putut produce nici un efect juridic, astfel că dreptul de coproprietate asupra întregului imobil, inclusiv asupra apartamentului nr.6, dobândit prin cumpărare în anul 1937, a supraviețuit până în prezent, în acest sens statuând și jurisprudența constantă a Curții Europene (Cauza P. și Dimeca contra României, 09.12.2008), că prin Sentința nr. 625/2005, rămasă irevocabilă la data de 19.03.2008, Tribunalul T. a dispus restituirea în favoarea lor, în baza Legii 10/2001, a unei cote de 10/24 din dreptul de proprietate asupra a 7 apartamente din imobilul din ., inclusiv asupra apartamentului nr.6, motivat de faptul că pretinsa naționalizare ar fi fost „abuzivă" și că în realitate, nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.
În ceea ce privește folosința apartamentului, reclamantele au arătat că potrivit art. l din OUG 40/1999, contractul de închiriere încheiat între S. R. și pârâta U. A. asupra apartamentului nr. 6 a fost prelungit de drept cu 5 ani, până la data de 08.04.2004, că potrivit prevederilor art. 7 din OUG 40/1999, valabilitatea acestei prelungiri nu a fost afectată de faptul că în data de 25.09.2002 titlul de proprietate al Statului a fost desființat retroactiv în ceea ce privește cota lor, că potrivit art. 14 alin. 1 din OUG 40/1999, la expirare pârâta U. A. a avut dreptul la reînnoirea contractului pentru 5 ani, până la data de 08.04.2009 și că nici o prevedere legală nu dă pârâtei U. A. la o nouă reînnoire a contractului după 08.04.2009, în ceea ce privește cota lor.
Cu alte cuvinte, au precizat reclamantele, protecția socială instituită prin OUG 40/1999 în favoarea chiriașilor statului din imobilele restituite proprietarilor a fost instituită pentru o perioadă de 10 ani, până pe 08.04.2009, și nu pe termen nelimitat, iar obligația proprietarului de a încheia contract de închiriere cu chiriașul statului la cererea acestuia, prevăzută de art. 9-11 din OUG 40/1999, a subzistat doar până pe 08.04.2009, prelungirea de drept a contractului cu statul ca sancțiune pentru proprietar, conform prevederilor art. 11 alin. 1 din OUG 40/1999, operând doar până pe 08.04.2009, nu pe durată nelimitată și că o asemenea interpretare, este conformă cu jurisprudența Curții Europene, potrivit căreia proprietarii nu pot fi obligați la infinit să găzduiască foștii chiriași ai statului în schimbul unei chirii derizorii (Cauza V. contra României).
S-a mai arătat, de către reclamante, că potrivit OUG 40/1999 chiria lunară calculată pentru apartamentul în discuție este în prezent de 30 EUR (15% din venitul chiriașului), pe când chiria practicată pe piața liberă pentru o locuință similară este de circa 150 - 250 EUR, că legea nu prevede vreo posibilitate pentru proprietar de a obține de la stat o compensație pentru diferența de chirie și că un asemenea sistem, aplicat pe o perioadă îndelungată, va impune proprietarului o sarcină disproporționată.
Totodată, reclamantele au menționat că timp de peste 7 ani după restituire, din 25.09.2002 până la 02.12.2009, pârâta U. A. a beneficiat de prevederile OUG 40/1999, că în toată această perioadă pârâta a putut locui în apartament în schimbul unei chirii derizorii plătite statului, că nu au fost despăgubite pentru lipsa de folosință suportată și nu aveau nici o posibilitate legală de a obține vreuna și că o eventuală prelungire a aplicabilității OUG 40/1999, le-ar impune o sarcină disproporționată, contrar prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
În drept au fost invocate dispozițiile OUG nr. 40/1999 și ale art. 1 din Protocolul de la Paris.
Pârâta U. A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii introductive, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, precum și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantelor-pârâte reconvențional la încheierea unui contract de închiriere cu privire la cota de 10/24 din apartamentul nr. 6 situat în Timișoara, ..11, înscris în CF_-C1-U4 (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr._), conform art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001, pe durata prevăzută de art. 2 și 14 din OUG nr. 40/1999, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 241/2001 și cu plata chiriei legale prevăzute de art. 31 din aceeași ordonanță, iar în caz de refuz al reclamantelor pârâte reconvențional de a încheia contractul de închiriere, hotărârea ce se va pronunța în cauză să țină loc de contract de închiriere.
Totodată, pârâta U. A. a solicitat obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii introductive, pârâta U. A. a arătat că acțiunea în evacuare este un act de dispoziție și pentru a putea fi admisă se impune respectarea regulii unanimității, respectiv trebuie să fie promovată și susținută de toți coproprietarii, or în speță, acțiunea prin care se solicită evacuarea sa din apartamentul nr. 6 este formulată doar de reclamantele B. E. și Töny H. care dețin 10/24, mai puțin de jumătate din dreptul de proprietate asupra imobilului, cota de 14/24, pentru care deține contractul de închiriere nr. 59/05.10.1999, prelungit de drept succesiv, pentru o perioadă de 5 ani în baza OUG nr. 8/2004, și apoi în baza OUG nr. 44/13.05.2009 pe o nouă perioadă de cinci ani, până în data de 19.05.2014, aparținând Statului R..
Pârâta reclamantă reconvențional U. A. a arătat că locuiește în apartamentul nr. 6 din Timișoara, .. 11, încă din anul 1974, în baza contractului de închiriere nr. 3805/01.09.1974 încheiat cu S. R. prin fostul Urbis, contract care a fost prelungit în baza prevederilor Legii nr. 17/1994 și apoi prin Ordonanța de Urgență nr. 40/1999, că la data de 02.12.2009 s-a încheiat procesul verbal de restituire către reclamante a cotei de 10/24 din imobilul din Timișoara ., între Primăria Municipiului Timișoara pe de o parte, și reclamante, pe de altă parte, proces verbal prin care s-a consemnat că această cotă din imobil se predă cu preluarea contractelor de închiriere, în conformitate cu art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001 pentru care sunt aplicabile prevederile OG nr. 40/1999, modificată prin Legea nr. 241/2001, urmând a se încheia un nou contract de închiriere între proprietarul tabular și chiriași și că și-a manifestat voința de a încheia un contract de închiriere cu reclamantele, însă acestea - prin intermediul unui pretins mandatar - nu au fost de acord cu încheierea contractului de închiriere în condițiile OG nr. 40/1999, pretinzându-i să încheie contract de închiriere în condițiile dreptului comun, pe o durată de un an, cu o chirie practicată pe piața liberă, ceea ce este inacceptabil.
Totodată, pârâta reclamantă reconvențional a arătat că prin Dispoziția nr. 2472/10.11.2008 emisă de Primarul Municipiului Timișoara, s-a constatat că pentru apartamentul nr. 6 în care locuiește, deține Contractul de închiriere nr. 59/05.10.1999, că la art. 3 din această dispoziție se prevede obligația pârâtelor de a respecta prevederile art. 13 și art. 15 din Legea nr. 10/2001 cu privire la protecția chiriașilor și că este cu totul neîntemeiată susținerea reclamantelor potrivit căreia nu ar exista nici o prevedere legală care să le oblige la încheierea contractelor de închiriere pentru cotele părți de proprietate pe care le dețin asupra imobilului pentru o perioadă de cinci ani, ci dimpotrivă, dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin art. 13 și 15, le obligă în mod imperativ la încheierea contractului de închiriere, în conformitate cu dispozițiile OG nr. 40/1999 modificată, pentru o perioadă de cinci ani, cu începere de la înscrierea în rolul fiscal a acestora.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea sa la despăgubiri pentru pretinsa lipsă de folosință a spațiului locativ, pârâta U. A. a arătat că este neîntemeiat deoarece, față de dispozițiile legale ale OG nr. 40/1999 modificată, contractul său de închiriere cu privire la cota parte ce revine reclamantelor din dreptul de proprietate asupra apartamentului se prelungește de drept până la încheierea unui nou contract de închiriere de către acestea în favoarea sa, în condițiile OUG nr. 40/1999, potrivit dispozițiilor art. 11 din OUG nr. 40/1999. Cu toate acestea a achitat chiria cu mandat poștal, chirie calculată conform dispozițiilor OUG nr. 40/1999 modificată.
Pârâtă a mai arătat că a adresat reclamantelor prin B. M. D. notificarea nr. 135/22.12.2009 prin care le-a solicitat încheierea unui nou contract de închiriere cu privire la cota parte de câte 5/24 ce aparține fiecăreia dintre reclamante, din dreptul de proprietate asupra apartamentului 6 situat în Timișoara .. 11, în conformitate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 10/2001 republicată și actualizată și în conformitate cu prevederile art. 9, 10, 11 din OG nr. 40/1999, modificată prin Legea nr. 241/2001 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, modificată și aprobată prin Legea nr. 241/2001, pe durata de 5 ani, cu plata chiriei legale prevăzute de art. 32 rap. la art. 31 din OUG nr. 40/1999, prin aceeași notificare atrăgându-le atenția reclamantelor că nerespectarea de către acestea a prevederilor art. 10 al. 1 din OUG nr. 40/1999 modificată atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere, în conformitate cu prevederile art. 11 din OUG nr. 40/1999, însă reclamantele nu s-au prezentat la data și ora stabilită în notificare, ci s-a prezentat un pretins mandatar din partea acestora care nu a fost în măsură să facă dovada că ar fi fost împuternicit în mod legal să le reprezinte la încheierea contractului de închiriere și care a susținut că reclamantele refuză încheierea contractului de închiriere în condițiile OG nr. 40/1999 și a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care contractul de închiriere existent se prelungește de drept până la încheierea unui nou contract în condițiile OG nr. 40/1999 modificată, potrivit art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001, astfel cum este prevăzut de art. 11 din OG nr. 40/1999.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115, 119, 274 C.pr.civ., art. 13, 15 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile OUG nr. 40/1999 modificată.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar la data de 26.04.2010 (fila 25), reclamanta B. E. a modificat petitul 2 al acțiunii, în sensul că și-a majorat pretențiile la suma de 1.050 lei și a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata acestei sume, iar în subsidiar, obligarea pârâtei U. A. sau a pârâtului S. R. la plata sumei menționate.
Totodată, prin precizarea formulată, reclamanta B. E. a arătat că Thöny H. (cealaltă reclamantă), a decedat la data de 12.01.2010, iar domnia sa, în calitate de moștenitor legal al acesteia, înțelege să continue prezentul proces atât în privința pretențiilor proprii, cât și în privința pretențiilor formulate de către defunctă.
Pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara a depus la dosar întâmpinare (f. 54), prin care a solicitat respingerea acestei acțiuni ca netemeinică și nefondată.
Cu privire la primul petit al acțiunii, pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara a arătat că prin Dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 2472/10.11.2008, reclamantelor B. E. și Thöny H. le-a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite, în sensul legii nr. 10/2001, pentru cota de 10/24 din imobilul situat în Timișoara, .. 11, înscris în CF nr. 8092 Timișoara, nr. top._, prin dispoziția menționată luându-se act de Sentința civilă nr. 625/05.04.2005 a Tribunalului T., rămasă definitivă și irevocabilă, sentință prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamante a cotei de 10/24 din apartamentele 3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22 din imobilul situat în Timișoara, .. 11 și s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în cotă de 10/24 din apartamentele menționate, că pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara a arătat că pentru cota de 10/24 parte din apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 5a, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25, ce fac parte din imobilul situat pe .. 11, vândute în baza Legii nr. 112/1995, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 81/2007, numitelor B. E. și Thöny H., că potrivit dispozițiilor art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001 și prevederilor HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, noii proprietari, în speță numitele B. E. și Thöny H., trebuiau să solicite chiriașilor încheierea unui contract de închiriere pentru cota de 10/24, cu parcurgerea procedurii prevăzute de OUG nr. 40/1999 privind protecția chiriei pentru spațiile cu destinație de locuințe aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările și completările ulterioare, pentru o perioadă de 5 ani și că doar în cazul în care chiriașului, respectiv numitei U. A., i s-ar pune la dispoziție o altă locuință corespunzătoare, aceasta ar fi obligată de îndată să elibereze locuința ocupată.
Pârâtul S. R., prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara a menționat că Legea nr. 10/2001 republicată prevede că atunci când noii proprietari și chiriași nu se înțeleg cu privire la cuantumul chiriei, prelungirea contractului de închiriere intervine de drept până la încheierea unui nou contract, că numitei U. A. i s-a prelungit contractul de închiriere pentru o perioadă de 5 ani în ceea ce privește cota de 14/24 din apartamentul nr. 6, până în data de 19.05.2014, în baza OUG nr. 44/2009 și că numita U. A. are atât calitatea de chiriașă a Primăriei, în baza Contractului de închiriere nr. 59/05.10.1999 pentru cota de 14/24 din apartamentul nr. 6, prelungit în baza OUG nr. 44/2009 până în data de 19.05.2014, cât și calitatea de chiriașă a reclamantelor, în baza art. 13 și art. 15 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile OUG nr. 40/1999, pentru cealaltă cotă de 10/24, restituită în baza Legii nr. 10/2001.
Referitor la cel de-al doilea petit al acțiunii, pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu S. R. prin Consiliul Local Timișoara trebuie să achite contravaloarea chiriei, respectiv suma de 1.050 lei (reprezentând contravaloarea folosinței apartamentului nr. 6 pentru perioada 02.12._10), pentru cota de 10/24 din apartamentul nr. 6, așa cum au cerut reclamantele, ci numita U. A. care are calitatea de chiriaș în ceea ce privește imobilul din litigiu și a locuit efectiv în imobil în această perioadă.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar la data de 31.08.2010 (fila 58), reclamanta B. E. a arătat că își mărește cuantumul pretențiilor la suma de 1.890 lei, iar prin înscrisul depus la dosar la data de 16.11.2011 (fila 58), reclamanta B. E. a arătat că temeiul legal al pretenției sale de despăgubire împotriva pârâtului S. R. este art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificat de România prin Legea 30/1994.
Reclamanta B. E. a arătat că împreună cu defuncta sa soră a fost exclusă de la exercițiul cofolosinței asupra apartamentului din litigiu de către S. R., în absența oricărei despăgubiri, ca urmare a închirierii apartamentului de către S. R. numitei U. A., fără acordul lor și pentru o chirie derizorie și că această situație îi impune o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. l din Protocolul nr. l.
În ceea ce privește al doilea petit al acțiunii, reclamanta B. A. a arătat că înțelege să solicite obligarea pârâților la plata despăgubirilor potrivit precizării depuse la termenul de judecată din data de 11.05.2010 și că nu înțelege să își mențină precizarea formulată la termenul din 21.09.2010, prin care a solicitat obligarea la plata sumei de 1.890 lei.
În ceea ce privește calculul daunelor, reclamanta B. A. a arătat că potrivit celor două extrase din ziarul Publitim din octombrie 2009 și iunie 2010, chiria practicată în Timișoara pentru un apartament de 2 camere oscila în acea perioadă între 150 și 250 de euro, motiv pentru care estimează chiria lunară practicată pe piața liberă pentru un apartament similar la 150 euro (630 lei), sumă din care îi revin 262 lei, proporțional cu cota de 10/24, iar după scăderea sumei de 52 lei ce i-a fost trimisă prin mandat poștal de către numita U. A., rezultă o daună lunară de 210 lei.
A mai arătat reclamanta B. E. că numita U. A. i-a trimis cei 52 de lei în absența oricărei obligații contractuale, mențiunea înscrisă de către aceasta pe mandatul poștal în sensul că respectiva sumă ar reprezenta „chirie" fiind gratuită întrucât între părți nu a existat și nu există vreun contract de închiriere, că, în consecință, a procedat la compensarea celor 52 de lei (care reprezintă o plată nedatorată contractual) cu suma de 262 de lei pe care S. R. și numita U. A. i-o datorează în solidar pe temei delictual pentru faptul că au exclus-o abuziv de la exercițiul cofolosinței asupra apartamentului nr.6 și că a reținut cei 52 de lei cu titlu de despăgubire parțială plătită voluntar de către autorii faptei ilicite.
În cadrul cercetării judecătorești s-a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Prin sentința civilă nr._/24.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara.
A fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamanta B. E. împotriva pârâtului S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara.
A fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamanta B. E. împotriva pârâtei U. A..
A fost obligat pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, să plătească reclamantei B. E., suma de 1.050 lei, reprezentând contravaloarea chiriei corespunzătoare cotei de proprietate de 10/24 parte, din apartamentul situat în Timișoara, .. 11, ., pentru perioada 02.12._10.
A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional U. A. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențional B. E..
A fost obligat pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara să plătească reclamantei B. E. suma de 98 lei, cheltuieli de judecată.
A fost obligată reclamanta B. E. să plătească pârâtei U. A. suma de 375 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Asupra imobilului situat în Timișoara, .. 11, .: reclamanta Bălenu E., cu o cotă de 10/24 părți și S. R., cu o cotă de 14/24 părți.
C. de 10/24 părți din dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menționat a aparținut reclamantei B. E. și defunctei Thöny H. si a fost trecută în proprietatea Statului R., în baza Decretului nr.92/1950.
Prin Sentința Civilă nr. 1311/28.01.2002, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/2001, rămasă definitivă prin Decizia Civilă nr. 864/A/2002 a Tribunalului T. și irevocabilă prin Decizia Civilă nr.2285/2002, a Curții de Apel Timișoara, s-a constatat că trecerea cotei de 10/24 din imobilul situat în Timișoara, .. 11, în proprietatea Statului R., s-a realizat fără titlu valabil.
Ulterior, Primarul Municipiului Timișoara a emis Dispoziția nr. 2134/07.10.2004, prin care s-a dispus respingerea notificărilor formulate de Bălenu E. și Thöny H., privind restituirea în natură a cotei de 10/24 părți, din imobilul situat în Timișoara, .. 11, înscris în CF nr. 8092 Timișoara, nr. top._.
Această dispoziție a fost anulată prin Sentința civilă nr. 625/05.04.2005, pronunțată de Tribunalul T., în dosarul nr. 8160/2004, rămasă definitivă prin Decizia Civilă nr. 343/A/21.06.2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr._ și irevocabilă prin Decizia nr. 1851/19.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunându-se restituirea în natură către contestatoarele B. E. și Thöny H., a cotei de cotei de 5/24, fiecare din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22, din imobilul situat în Timișoara, .. 11, evidențiat în CF nr. 8092 Timișoara.
Prin Dispoziția nr. 2472/10.11.2008, Primarul Municipiului Timișoara, a luat act de restituirea în natură a cotei de 10/24 parte din dreptul de proprietate, asupra apartamentelor nr. 3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22, din imobilul situat în Timișoara, .. 11, către numitele Bălenu E. și Thöny H., în baza hotărârilor judecătorești mai sus menționate.
Cu privire la apartamentul nr. 6 din imobilul situat în Timișoara, .. 11, Primăria Municipiului Timișoara a încheiat cu pârâta U. A. E., Contractul de închiriere nr. 59/1999, începând de la data de 01.08.1999 și până la data de 07.04.2004.
Acest contract a fost prelungit de Primăria Municipiului Timișoara, în baza prevederilor OUG nr. 8/2004, pe o perioadă de 5 ani până la data de 08.04.2009, iar ulterior în baza prevederilor OUG nr. 44/2009, pentru o perioadă de încă 5 ani, până la data de 19.05.2014.
Din anexa procesului verbal de restituire nr. DP-2009-7582/02.12.2009 (f.8) rezultă că apartamentul nr. 6 din Timișoara .. 11, a fost predat proprietarilor, având ca și chiriaș pe U. A., conform Contractul de închiriere nr.59/1999.
La data de 21.01.2010, T. Hedwing a decedat, iar în urma dezbaterii succesiunii rămase pe urma sa, potrivit Certificatului de legatar nr. 19/29.04.2011, emis de Biroul Notarilor Publici Asociați “M.”, cota de 5/24 parte din imobilul mai sus menționat, a fost dobândită de reclamanta B. E..
Prin urmare, cota de proprietate actuală a reclamantei B. E. asupra imobilului din litigiu este de 10/24 parte. Reclamanta B. E. solicită plata sumei de 1.050 lei, reprezentând cota de 10/24 din contravaloarea folosinței apartamentului în perioada 02.12._10.
Ca temei de drept, reclamanta invocă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Drepturilor Omului, potrivit cărora: „Nici o persoană fizică sau juridică nu poate fi lipsită de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl dețin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzilor.”.
România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, prin Legea nr. 30/19.05.1994.
Potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României au prioritate reglementările internaționale în fața legilor interne când există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legislația internă, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Prin urmare, dacă instanțele constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, conținând dispoziții mai favorabile, sunt obligate să ignore normele interne și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională.
În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, se impun a fi analizate următoarelor aspecte: dacă reclamanta are un „bun” în sensul Convenție, existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului de proprietate care a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său și dacă această ingerință s-a făcut cu respectarea condițiilor privării de proprietate (respectiv urmărește un scop legitim de interes general sau este proporțională cu scopul urmărit, adică se menține justul echilibru prin acordarea unei despăgubiri ce să respecte principiul proporționalității).
Reclamanta are un „bun” în sensul Convenției, întrucât acesteia i-a fost restituită cota de 5/24 părți din imobilul în litigiu, iar cealaltă cotă de 5/24 părți a dobândit-o ca urmare a dezbaterii succesorale după defuncta T. Hedwing.
În ceea ce privește a doua condiție, referitoare la existența unei ingerințe a autorității publice în exercitarea dreptului, instanța reține că deși din punct de vedere formal reclamanta a fost pusă în posesie, nu a putut beneficia de folosința imobilului întrucât pârâtul S. R., prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a închiriat imobilul pârâtei B. E. și cu toate că în fișa de calcul a chiriei s-a făcut mențiune în sensul că obiectul închirierii îl reprezintă doar cota de 14/24 parte (mențiune care nu se regăsește și în cuprinsul contractului de închiriere), este evident că reclamanta nu putea folosi în comun cu pârâta B. E., apartamentul din litigiu, în condițiile în care suprafața locuibilă a acestuia este de 40,48 mp.
În aceste condiții privarea de proprietate a reclamantei nu poate fi calificată ca o ingerință proporțională cu scopul legitim urmărit.
Pe de altă parte, nu se respectă justul echilibru deoarece reclamanta trebuie să suporte o sarcină disproporționat de împovărătoare, fără a beneficia de o modalitate de compensare prevăzută de legislația națională. În consecință privarea de proprietate corelată cu lipsa totală a despăgubirii nu poate fi justificată. Procedând în acest mod, deși statul a restituit cota de proprietate reclamantei, aceasta nu s-a bucurat și nici nu a dispus exclusiv și absolut niciodată de dreptul său, astfel că s-a adus atingere dreptului de proprietate al acesteia, impunându-se repararea prejudiciului cauzat.
În ceea de privește obligația de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei calitatea procesuală pasivă aparține Statului R., prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara care, fără acordul reclamantei, a prelungit Contractul de închiriere nr. 59/1999, predând în folosință pârâtei B. E., întregul imobil care face obiectul litigiului.
Prin urmare, prima instanța în baza prevederilor art. 137 C.pr.civ., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de S. R., prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în ceea ce privește cererea reclamantei de obligare la plata despăgubirilor pentru lipsa folosinței imobilului.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor solicitate, prima instanța a constatat că potrivit extraselor din publicațiile specializate în piața imobiliară (f. 133-136), pentru apartamentele cu 2 camere, similare apartamentului din litigiu, valoarea chiriei în perioada solicitată a fost de aproximativ 150 - 250 Euro.
Reclamanta solicită obligarea la plata despăgubirii lunare de 210 lei, raportat la chiria de 150 Euro (respectiv 630 lei), din care proporțional cotei deținute îi revine suma de 262 lei; din această sumă reclamanta a scăzut suma de 52 lei, expediată prin postă de pârâta B. E. (deși nu există o obligație contractuală în acest sens), rezultând un prejudiciu lunar efectiv de 210 lei.
Având în vedere dispozițiile legale și considerentele mai sus menționate, prima instanță a constatat că acțiunea reclamantei îndreptată împotriva S. R., prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în ceea ce privește cererea reclamantei de obligare la pata despăgubirilor pentru lipsa folosinței imobilului, este întemeiată și prin urmare a dispus admiterea acesteia și a obligat acest pârât să plătească reclamantei B. E. suma de 1.050 lei, reprezentând contravaloarea chiriei corespunzătoare cotei de proprietate de 10/24 parte, din apartamentul situat în Timișoara, .. 11, ., în perioada 02.12._10.
Referitor la acțiunea reclamantei formulată împotriva pârâtei B. E., atât în ceea ce privește obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa folosinței, cât și în ceea ce privește evacuarea din imobil, prima instanță a retinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că pârâta folosește imobilul din litigiu, în baza Contractul de închiriere nr. 59/1999, prelungit de S. R., până la data de 19.05.2014, contract care până în prezent nu a fost anulat.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional B. E., având ca obiect obligarea reclamantei-pârâtă reconvențional la încheierea unui contract de închiriere cu privire la cota de 10/24 din apartamentul nr. 6 situat în Timișoara, .. 11, înscris în CF_-C1-U4 (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr._), prima instanță a retinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere următoarele:
O.U.G. nr. 40/1999, privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, conține dispoziții menite să ofere o protecție juridică persoanelor care au fost titulare ale unui contract de închiriere având ca obiect o locuință ce a fost retrocedată foștilor proprietari.
Acest act normativ prevede prelungirea de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acesteia a contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, prelungite sau reînnoite conform Legii nr. 17/1994 și aflate în curs de executare, indiferent că au fost sau nu restituite foștilor proprietari. Termenul de prelungire a acestor contracte a expirat la data de 08.04.2004.
Prin O.U.G. nr. 8/2004 s-a prelungit de drept, pentru o perioadă de 5 ani, durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a ordonanței, care expiră la data de 8 aprilie 2004, durata contractelor fiind prelungită până la data de 08.04.2009.
În prezent o nouă reînnoire a contractului de închiriere, altfel decât prin acordul părților, nu mai este posibilă.
Pârâta B. E. a beneficiat de prelungirea succesivă, prin O.U.G. nr. 40/1999 și O.U.G. nr. 8/2004, a Contractul de închiriere nr. 59/1999, iar prelungirea acestui contract nu mai este posibilă decât în condițiile dreptului comun, cu acordul expres sau tacit al proprietarului.
O altă interpretare a prevederilor sus amintite ar presupune prelungirea la nesfârșit a vechiului contract de închiriere și implicit încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, reținând că nu mai există o prorogare legală a termenului de închiriere, văzând și dispozițiile art. 480 Cod civil, prima instanță a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii reconvenționale formulată.
În baza prevederilor art.274 C.pr.civ, prima instanță a obligat pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, acesta fiind în culpă procesuală în ceea ce privește plata despăgubirilor, să plătească reclamantei suma de 98 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru (95 lei) și timbru judiciar (3 lei), aferente acestui capăt de cerere.
Totodată, în baza prevederilor art.274 C.pr.civ, prima instanță a obligat reclamanta, aceasta fiind în culpă procesuală, în ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâtei B. E., să-i plătească acesteia suma de 375 lei cheltuieli de judecată, reprezentând ½ din onorariu de avocat în valoarea totală de 750 lei, apreciind în lipsa unei distincții că acest onorariu a fost achitat, atât pentru acțiunea principală, cât și pentru cererea reconvențională.
Contra acestei sentințe, au declarat apel pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și pârâta reclamantă reconvențională U. A..
Prin apelul formulat de pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, ținând cont de următoarele motive:
Instanța de fond a admis acțiunea prin Sentința civilă nr._ pronunțată în ședința publică din 17.04.2012 pe care o consideră netemeinică și nelegală, întrucât face o eronată interpretare a dispozițiilor legale aplicabile în speță cât și a probatoriului administrat în cauză.
Se solicită instanței să aprecieze că instituția apelantă a respectat dispozițiile legale în materie și a ținut cont si de faptul că dreptul de folosință al chiriașului reprezintă esența contractului de închiriere a suprafețelor locative. In mare pasară ei își realizează conținutul și iși regăsește aplicarea prin intermediul unor instituții juridice, care îi asigură împlinirea și stabilitatea. Trecerea timpului și expirarea termenului contractual sunt contrazise frecvent de incidența unor norme ca cele vizând prorogarea legislativă a contractelor de închiriere a suprafețelor locative, dreptul chiriașului la reînnoirea contractului și încheierea contractului de închiriere, transferul contractului de închiriere sau cele din materia evacuării chiriașului. Totodată asigurarea accesului la proprietate și prevederea expresă a cazurilor în care se poate solicita rezilierea contractului de închiriere asigură indirect stabilitatea chiriașului în dreptul său de folosință, cu consecințe asupra sorții contractului de închiriere a cărui încetare este prin urmare restrânsă ca ipoteze și condiții.
De asemenea, arată că un aspect important în materia prorogării legislative a contractului de închiriere a suprafețelor locative este dat de modurile în care aceasta operează. Astfel, prorogarea va fi de drept, atunci când legea arată că ea se produce ca atare, fără a mai fi nevoie de manifestarea de voință a părților și la cererea părții protejate în contract - chiriașul atunci când se prevede că actul se va prelungi în aceste condiții. Această-distincție produce importante consecințe în ceea ce privește modul de exprimare a consimțământului, deoarece în timp ce în ipoteza prorogării de drept nu mai este necesară această manifestare de voință, ea rezultând direct din lege, în cea de-a doua situație el va trebui manifestat de către părți, sub sancțiunea de a nu se produce efectele prorogării. Practic prorogarea contractului este întotdeauna o obligație pentru locator și un beneficiu derivat din lege, respectiv un drept subiectiv, care trebuie exercitat, pentru chiriaș.
In acest sens, invocă și dispozițiile art.7 din Legea nr. 112/1995, actualizată ce dispun: „Contractele de închiriere încheiate in baza Legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, pentru apartamentele din imobilele prevăzute la art. 1. se prelungesc, de drept, pe o perioada de 5 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii comisiei prevăzute la art. 15 ultimul alineat.
Chiriașii prevăzuți la art. 5 alin. 3 vor beneficia, în perioada de prelungire a contractelor de închiriere, de prevederile legale în vigoare referitoare la construirea unei locuințe proprii prin sprijinul statului sau de prioritate in atribuirea unei locuințe din fondul locativ administrat de autoritățile publice locale."
Față de considerentele expuse mai sus, consideră că reclamanta intimată este obligată în a-și asuma ca obligație menținerea contractului de închiriere raportat la faptul că dreptul de folosință al chiriașului reprezintă esența contractului de închiriere a suprafețelor locative, astfel că toate drepturile și obligațiile, efectele contractului, determinate de lege sau de voința părților trebuie să se adapteze acestui principiu, respectarea sa constituind un barometru pentru gradul de civilizație al statului în care se desfășoară raporturile juridice respective.
In ceea ce privește obligarea instituției apelante la plata unei despăgubiri privind contravaloarea folosinței apartamentului, solicită instanței să constate lipsa calității procesuale pasive a acestei instituții, cât și inadmisibilitatea unei astfel de cereri atâta timp cât reclamanta intimată avea posibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate prin înștiințarea chiriașului asupra situației prezente și a-i pune în vedere să-i achite chirie pentru cota de 10/24 restituită, într-un cuantum ce sa nu depășească 25% din venitul chiriașului.
Deci, apreciază că instituția apelantă și-a îndeplinit obligațiile față de reclamanta intimată, încheind contract de închiriere doar pentru suprafața de 14/24 rămasă în proprietate și cu respectarea legislației în vigoare, astfel că instanța de fond a pronunțat sentința cu încălcarea dispozițiilor legale și fără a ține seama de faptul că vina îi aparține în totalitate proprietarei care din pasivitate nu și-a exercitat drepturile de proprietar.
În același sens, consideră că reclamanta are posibilitatea de a se folosi de dispozițiile Codului civil și de a obține întregul imobil în proprietate bineînțeles după ce va achita o sulta stabilită de un expert autorizat, numai că intimata și-a făcut o obișnuință și preferă să solicite instanțelor despăgubiri în cuantum mic și des, despăgubiri care de fapt sunt nereale, întrucât ceea ce ea deține în proprietate nu face obiectul vreunei închirieri ci este "închiriată doar suprafața pe care o deține statul.
In drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, OUG nr. 40/2009, privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafețe locative cu destinația de locuințe și Legea nr. 112/1995, actualizată, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.
Conform art. 242 Cod procedură civilă, solicită judecarea cauzei și în lipsă.
Prin apelul formulat de pârâta reclamantă reconvențională U. A., s-a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul de a se dispune următoarele:
- respingerea în întregime a acțiunii introductive ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale formulate de pârâta reclamantă reconvențională în contradictoriu cu reclamanta B. E., și pe cale de consecință:
- obligarea reclamantei pârâte reconvențional B. E. la încheierea unui contract de închiriere cu privire la cota de 10/24 din apart nr. 6 situat în Timișoara, .. 11, înscris în CF_-C1-U4 (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr._), conform art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001, pe durata prevăzută de art. 2 și 14 din OUG nr. 40/1999, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 241/2001 și cu plata chiriei legale prevăzute de art. 31 din aceeași ordonanță, iar în caz de refuz al reclamantei pârâte reconvențional de a încheia contractul de închiriere, hotărârea ce se va pronunța în cauză să țină loc de contract de închiriere cu pârâta reclamantă reconvențional;
- obligarea reclamantei pârâte reconvențional la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze în ambele grade de jurisdicție, atât Ia prima instanță cât și în apel, în cuantumul dovedit cu chitanțele depuse în original la dosarul cauzei.
În susținerea căii, de atac, pârâta reclamantă reconvențională arătat următoarele:
Apreciază că în mod eronat prima instanță nu a admis excepția inadmisibilității cererii prin care s-a solicitat evacuarea sa din imobilul din litigiu și a dispus respingerea ca neîntemeiată a acestei cereri, în condițiile în care acțiunea în evacuare este un act de dispoziție și pentru a putea fi admisă se impune respectarea regulii unanimității, respectiv acțiunea de evacuare trebuia să fie promovată și susținută de toți coproprietarii.
Or, în speță acțiunea în evacuarea pârâtei reclamante reconvențional din apart. nr. 6 a fost formulată sub imperiul Codului civil anterior, fiind formulată și susținută doar de reclamanta B. E., care deține dreptul de proprietate asupra cotei de 10/24 din imobil, nefiind formulată și de S. R., care deține cota de 14/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6, și pentru care pârâta reclamantă reconvențional deține contractul de închiriere nr. 59/05.10.1999, prelungit de drept succesiv, pentru o perioadă de 5 ani în baza OUG nr. 8/2004, și apoi în baza OUG nr. 44/13.05.2009 pe o perioadă de cinci ani până în data de 19.05.2014.
Pe cale de consecință, apreciază că acțiunea introductivă formulată de reclamantă este inadmisibilă.
În mod greșit prima instanță a reținut că există o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului de proprietate, că reclamanta ar fi fost privată de proprietate și că această ingerință nu ar fi proporțională cu scopul legitim urmărit, că nu s-ar respecta un just echilibru reclamanta suportând o sarcină disproporționat de împovărătoare, fără a beneficia de o modalitate de compensare prevăzută de legislația națională, și că prin prelungirea contractului de închiriere în favoarea pârâtei reclamante reconvențional asupra cotei de proprietate pe care S. R. o deține asupra apartamentului nr. 6 locuit de pârâta reclamantă reconvențional i s-ar fi creat reclamantei un prejudiciu constând în lipsa de folosință a cotei de 10/24 parte din imobil.
Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 22/2005, publicată în M.O. nr. 152/21 februarie 2005, în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 din Legea nr. 10/2001 în sensul că "finalitatea textului de lege criticat este de a reglementa situatia contractelor de închiriere a imobilelor cu destinația de locuințe, în scopul prevenirii unor stări litigioase între chiriași si proprietari, iar reglementarea adoptării de legiuitor are caracterul unor măsuri de protecție a chiriașilor, cu caracter temporar.
In ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 7, art. 11 și art. 14 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 40/1999, în opinia autorului excepției, aceste texte de lege sunt contrare dispozițiilor referitoare la dreptul de proprietate cuprinse în art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, implicit, dispozițiilor art. 20 din Constituție referitoare la tratatele privind drepturile omului.
Aceste texte de lege, prin dispozițiile pe care le conțin referitoare la prelungirea raporturilor contractuale în materia contractului de închiriere, nu sunt de natură a aduce atingere dreptului de proprietate, întrucât această reglementare se referă exclusiv la drepturile locative ale chiriașilor, și nu a exercitarea dreptului de proprietate. De altfel, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, dispozițiile constituționale referitoare la dreptul de proprietate nu sunt aplicabile în material contractului de închiriere.
Curtea a constatat astfel că este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea prevederilor referitoare la protecția proprietății cuprinse în art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dimpotrivă, textele de lege criticate sunt în deplină concordantă cu alin. 2 al acestui articol, potrivit căruia "Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general..." (cit. din lucrarea" Protecția chiriașilor - Jurisprudența în material O.U.G. nr. 40/1999 și a Legii nr. 10/2001", editura Hamangiu, pag. 489 - 491).
De asemenea, în mod greșit prima instanță a stabilit cuantumul chiriei aferente cotei de proprietate a reclamantei asupra apartamentului nr. 6 și a reținut existența în patrimonial reclamantei a unui prejudiciu; reclamanta însăși a reținut și încasat sumele expediate lunar de subsemnata pe numele reclamantei cu titlu de chirie pentru cota de 10/24 din imobil, așa încât prin acceptarea și încasarea acestor sume, reclamanta implicit a recunoscut că aceste sume reprezintă valoarea chiriei pentru cota parte de imobil ce ii aparține în proprietate, folosită de pârâta reclamantă reconvențional.
În ceea ce privește cererea reconventională formulată de pârâta reclamantă reconvențional împotriva reclamantei pârâte reconvențional B. E., în mod eronat prima instanță a dispus respingerea acesteia, reținând cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză că termenul de prelungire a acestor contracte ar fi expirat la data de 08.04.2009 și că în prezent o nouă reînnoire a contractului de închiriere altfel decât prin acordul părților nu ar mai fi posibilă.
Dimpotrivă, potrivit prev. art. 10 din OUG nr. 40/1999, în vederea încheierii noului contract de închiriere de către proprietar, în termen de 30 zile de la deschiderea rolului fiscal, proprietarul are obligația de a notifica chiriașului sau fostului chiriaș, prin executorul judecătoresc, data și locul întâlnirii, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, iar nerespectarea de către proprietar a procedurii prev. de art. 10 atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere.
Așa încât în mod greșit prima instanță a reținut că nemaiexistând o prorogare legală a termenului de închiriere, se impune respingerea cererii reconvenționale prin care subsemnata am solicitat obligarea reclamantei la încheierea contractului de închiriere în condițiile OUG nr. 40/1999 sau în caz de refuz hotărârea să țină loc de contract de închiriere. Dimpotrivă, prima instanță avea obligația de a face aplicarea dispozițiilor legale mai sus citate și a reține că reclamanta nu numai că nu a notificat-o pe pârâta reclamantă reconvențional în vederea încheierii contractului de închiriere pentru ca aceasta din urmă să poată comunica reclamantei cererea sa pentru încheierea noului contract de închiriere în termen de cel mult 30 zile de la primirea notificării, astfel cum prevede art. 10 al. 2 din OUG nr. 40/1999, dar mai mult, reclamanta a refuzat să se prezinte la executorul judecătoresc unde pârâta reclamantă reconvențional însăși a notificat-o pe reclamantă să se prezinte pentru a încheia contract de închiriere cu privire la locuință.
Legiuitorul a prevăzut obligația în sarcina proprietarului de a notifica pe chiriaș în vederea încheierii contractului de închiriere prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, tocmai pentru a-i proteja pe chiriași împotriva eventualelor abuzuri din partea proprietarilor.
Or, este vădit nelegală hotărârea pronunțată de prima instanță, prin care s-a făcut abstracție de încălcarea de către reclamantă a obligației legale instituite în sarcina sa de a o notifica pe pârâta reclamantă reconvențional în 30 zile de la înscrierea în rolul fiscal în vederea încheierii contractului de închiriere, și care atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere.
Așa încât reclamanta se face vinovată de încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care prin art. 13 și 15 o obligă în mod imperativ la încheierea contractului de închiriere cu pârâta reclamantă reconvențional în conf. cu dispozițiile OG nr. 40/1999 modificată, pentru o perioadă de cinci ani, cu începere de la înscrierea în rolul fiscal.
Întrucât reclamanta și defuncta Tony H. nu și-au îndeplinit obligația instituită în sarcina lor în calitate de proprietare de a o notifica în vederea încheierii noului contract de închiriere, pârâta reclamantă reconvențional a adresat proprietarelor - reclamantei și sus-numitei defuncte, notificarea nr. 135/22.12.2009 prin B. M. D. (filele 15-16), prin care le-a solicitat încheierea unui nou contract de închiriere cu privire la cota parte de câte 5/24 ce aparține fiecăreia dintre reclamante din dreptul de proprietate asupra apartamentului 6 situat în Timișoara .. 11, și prin urmare a solicitat încheierea contractului de închiriere cu privire la cota parte totală de 10/24 pe care împreună o dețineau asupra apartamentului individualizat mai sus, în conformitate cu prev. art. 13 din Legea nr. 10/2001 republicată și actualizată, și în conformitate cu prev. art. 9, 10, 11 din OG nr. 40/1999, modificată prin Legea nr. 241/2001 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, modificată și aprobată prin Legea nr. 241/2001, pe durata de 5 ani, și cu plata chiriei legale prevăzute de art. 32 rap. la art. 31 din OUG nr. 40/1999. Prin aceeași notificare le-a atras atenția reclamantelor că nerespectarea de către reclamante a prev. art. 10 al. 1 din OUG nr. 40/1999 modificată atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere, în conformitate cu prevederile art. 11 din OUG nr. 40/1999.
Reclamantele nu s-au prezentat la data și ora stabilită în notificare, ci s-a prezentat un pretins mandatar din partea acestora care nu a fost în măsură să facă dovada că ar fi fost împuternicit în mod legal să le reprezinte pe reclamante la încheierea contractului de închiriere cu pârâta reclamantă reconvențional, și care a susținut că reclamantele refuză încheierea contractului de închiriere în condițiile OG nr. 40/1999 și a Legii nr. 10/2001 (astfel cum rezultă din procesul verbal din data de 04.01.2010 încheiat de B. M. D. ca urmare a notificării nr. 135/2009 - fila 17).
Fată de aceste considerente, pârâta reclamantă reconvențional solicită instanței să rețină că contractul de închiriere al acesteia se prelungește de drept până la încheierea unui nou contract în condițiile OG nr. 40/1999 modificată, potrivit art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001. astfel cum este prevăzut de art. 11 din OG nr. 40/1999, iar nerespectarea de către reclamante a prev. art. 10 al. 1 din OUG nr. 40/1999 modificată atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere, iar neplata chiriei nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a chiriașului sau a fostului chiriaș, astfel cum se prevede în mod expres prin art. 11 din OUG nr. 40/1999.
Întrucât In urma decesului sus-numitei T. H., decedată la data de 12.01.2010, astfel cum rezultă din certificatul de legatar nr. 19/29.04.2011 emis de BNP S. S. M. (fila 29 dosar recurs împotriva încheierii de suspendare ) și a dezbaterii succesiunii acesteia, i-a fost atribuită reclamantei B. E. prin partaj succesoral cota de 5/24 din imobil care a aparținut defunctei reclamante T. H., rezultă că reclamantei B. E. îi revine obligația de a încheia contract de închiriere cu pârâta reclamantă reconvențional în condițiile OG nr. 40/1999 modificată cu privire la cota de 10/24 din imobil.
Prin urmare, în mod cu totul eronat prima instanță a reținut prin considerentele hotărârii pronunțate că în prezent reclamanta nu ar avea obligația de a încheia cu pârâta reclamantă reconvențional contract de închiriere pentru cota-parte de 10/24 din apartamentul nr. 6.
Față de aceste considerente, solicită instanței să dispună admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii pronunțate de prima instanță, și pe cale de consecință să îi admită cererea reconvențională în sensul celor solicitate, practica judecătorească fiind constantă în a statua că în caz de refuz din partea persoanelor obligate la încheierea contractului de închiriere în baza OG nr. 40/1999, hotărârea judecătorească urmează să țină loc de contract de închiriere.
Solicită a se avea în vedere cu titlu de practică judiciară și decizia civilă nr. 835/22 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 1724/C/2003, într-o speță identică cu cea de față, depusă în copie la dosarul prezentei cauze, la prima instanță, care însă a fost ignorată de prima instanță.
Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii pronunțate de prima instanță îl reprezintă cel privitor la soluția dată în privința cererii pârâtei reclamante reconvențional prin care a solicitat obligarea reclamantei pârâte reconvențional la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei la prima instanță, soluție pronunțată cu încălcarea disp. art. 274 C.pr.civ.
Astfel, cu toate că pârâta reclamantă reconvențional a depus dovezi privind plata onorariului avocațial în sumă de 1.500 lei ocazionate de soluționarea cauzei în prima instanță, despre a căror depunere s-a și consemnat în practicaua încheierii de la termenul din 17. 04. 2012, anterior acordării cuvântului pe fondul cauzei, cu toate acestea Judecătoria Timișoara a reținut în mod eronat cu privire la cuantumul cheltuielilor că ar fi fost în sumă de 750 lei, din care a stabilit în mod greșit că se acordă cota de 1/2, însă în loc să se aplice această cotă la suma de 1.500 lei, cât au fost cheltuielile la prima instanță, s-a aplicat această cotă în mod inexplicabil la suma 750 lei, și astfel reclamanta a fost obligată în mod greșit doar la suma de 350 lei.
Însă, dat fiind faptul că soluția este greșită și în privința cererii reconvenționale, urmare a schimbării acestei soluții, astfel cum solicită prin prezentul apel a se dispune, respectiv în sensul de a se dispune admiterea cererii reconvenționale, și menținerea soluției de respingere a acțiunii introductive formulate de reclamanta B. E., se impune obligarea reclamantei la plata integrală a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.500 lei la instanța de fond, cuantum dovedit cu chitanțele depuse la dosarul cauzei.
Prin urmare, pârâta reclamantă reconvențional solicită schimbarea hotărârii primei instanțe și în privința acordării cheltuielilor de judecată, și solicită obligarea reclamantei la plata în întregime a cuantumului cheltuielilor de judecată de la prima instanță, în sumă de 1.500 lei.
Totodată, față de culpa procesuală a reclamantei B. E. în apel, solicită totodată și obligarea intimatei reclamante la plata în întregime și a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în apel.
În drept, se invocă disp. art. 287 C.pr.civ., art. 298 rap. la art. 274 C.pr.civ.
Reclamanta-pârâtă reconvențională B. E. a formulat întâmpinare,prin care a solicitat următoarele:
1. respingerea recursului (apelului) pârâtului Statului R., în principal ca inadmisibil conform art. 1 pct. 11 C., și în subsidiar ca nefondat;
2. respingerea apelului pârâtei reclamante reconvențional U. A.;
(a) ca nefondat, în ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale;
(b)în principal ca inadmisibil conform art. 1 pct. 11 C., și în subsidiar ca nefondat, în ceea ce privește soluția primei instanțe privind cheltuielile de judecată atacată pe cale principală;
(c) în principal ca inadmisibil pentru lipsă de interes, și în subsidiar ca nefondat, în ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere a cererii mele de evacuare.
Reclamanta-pârâtă reconvențională invocă excepția inexistenței unui drept la apel sau recurs în privința soluției date de prima instanță asupra cererii sale de despăgubire. Arată că această soluție a fost pronunțată sub imperiul legii 202/2010, care a introdus art. 1 pct. 11 în codul de procedură civilă, care prevede că judecătoriile judecă „în primă și ultimă instanță, procesele și cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv". Cum pretenția sa de despăgubire a fost mai mică de 2.000 lei, rezultă că soluția dată de prima instanță asupra ei este irevocabilă.
Faptul că legea 202/2010 a intrat în vigoare în timp ce judecata era pendentă în primă instanță nu are relevanță, având în vedere că potrivit art. 725 alin. 1 din codul de procedură civilă, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei in vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche", iar art. XXII alin. 2 din legea 202/2010, care cuprinde excepțiile de la principiul aplicabilității imediate a legii noi, nu menționează și pragul de 2.000 lei printre excepții.
Mai arată că potrivit jurisprudenței Curții Europene, conceptul de „tribunal stabilit de lege” în sensul art. 6 din Convenție privește nu doar modul de înființare a tribunalului intern, ci și respectarea de către acesta a limitelor sale jurisdicționale trasate de legea internă (Sokurenko și Strygun contra Ucrainei, 20.07.2006).
Reclamanta-pârâtă reconvențională se plânge de excluderea sa - coproprietar minoritar - de la exercițiul cofolosinței asupra apartamentului nr. 6 de către S. R. - coproprietarul majoritar -, în absența oricărei despăgubiri, ca urmare a faptului că S. R. a închiriat apartamentul nr. 6 unei terțe persoane în schimbul unei chirii derizorii, fără a avea acordul său sau al defunctei sale surori. Reclamă că această situație îi impune o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul său la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Arată că S. R. a prelungit închirierea apartamentului nr. 6 la o dată (19.05.2009) când sentința 1311/2002 a judecătoriei Timișoara de constatare a nevalabilității titlului Statului era deja irevocabilă (25.09.2002).
Arată că România a fost condamnată de către Curtea Europeană în mod repetat pentru încălcarea dreptului la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea că reclamanții, care au beneficiat de restituirea în natură a unor imobile, au fost obligați prin efectul unor legi speciale să găzduiască în continuare foștii chiriași ai Statului în schimbul unor chirii derizorii, în absența oricărei posibilități de a obține o despăgubire. În acest sens, citează din V. contra României, 14.10.2008:
Reclamanta-pârâtă reconvențională arată că aplicabilitatea OUG 40/1999 a încetat pe 08.04.2009 în ceea ce privește imobilele restituite. În particular, art. 1 și 2 din OUG 40/1999 prevăd că contractele de închiriere se prelungesc pentru o perioadă de 5 ani „de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență", adică de la data de 08.04.1999 până la data de 08.04.2004. Iar potrivit art. 14 alin. 1 din ordonanță, la expirarea închirierii astfel prelungite, chiriașii au avut dreptul la o nouă prelungire a contractului cu încă 5 ani, adică până la data de 08.04.2009. însă nici o prevedere legală din dreptul intern nu dă chiriașilor Statului din imobilele restituite dreptul la o nouă prelungire a contractului și după data de 08.04.2009.
Mai arată că OUG 40/1999 nu prevede posibilitatea obligării proprietarului la încheierea unui contract de închiriere. În particular, potrivit art. 11 alin. 1 din OUG 40/1999, refuzul proprietarului de a încheia un contract de închiriere cu fostul chiriaș al Statului se sancționează numai cu prelungirea de drept a contractului anterior, încheiat între fostul chiriaș și Stat. Ori, atunci când legea prevede pentru o anumită faptă o anumită sancțiune, judecătorul va putea aplica numai acea sancțiune.
Mai arată că art. 230 lit. v din Legea 71/2011 a abrogat expres art. 14-22 (reînnoirea contractului) și art. 32 alin. 2 (plafonarea chiriei) din OUG 40/1999.
Mai arată că art. 3 din dispoziția 2472/2008 emisă de Primarul Municipiului Timișoara este o simplă mențiune privind obligația generală de a se respecta prevederile legale privind protecția chiriașilor. Acest act administrativ nu generează drepturi și obligații suplimentare față de cele prevăzute de lege.
Reclamanta-pârâtă reconvențională reclamă că OUG 40/1999 este incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea că impune proprietarilor o sarcină individuală și excesivă, prin aceea că îi obligă să găzduiască în continuare foștii chiriași ai Statului în schimbul unor chirii derizorii, în absența oricărei posibilități de a obține o despăgubire.
Arată că în condițiile în care prin sentința 1311/2002 a judecătoriei Timișoara s-a constatat în mod irevocabil nevalabilitatea pretinsei naționalizări a cotei sale și a defunctei sale surori din apartamentul în litigiu, contractul de închiriere încheiat de S. R. cu numita U. A. nu le este opozabil, fiind încheiat de un neproprietar (resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis).
Arată că România a fost condamnată de către Curtea Europeană în mod repetat pentru încălcarea dreptului la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea că reclamanții, care au beneficiat de restituirea în natură a unor imobile, au fost obligați prin efectul unor legi speciale să găzduiască în continuare foștii chiriași ai Statului în schimbul unor chirii derizorii, în absența oricărei posibilități de a obține o despăgubire. Face trimitere la pasajul sus-citat din V. contra României.
Arată că OUG 40/1999 plafonează chiria la 15% din venitul chiriașului, fără să țină seama de factori precum impozitele datorate de proprietar, necesarul de reparații, recuperarea investiției sau profit decent, și fără să prevadă vreo posibilitate pentru proprietar de a obține de la Stat o despăgubire. Un asemenea sistem nu menține un just echilibru între interesele în joc, favorizând în mod excesiv chiriașii în detrimentul proprietarilor în fapt. Statui R. a aruncat obligația sa constituțională de a asigura protecție socială categoriilor defavorizate pe umerii unor particulari aleși la întâmplare.
Reclamanta-pârâtă reconvențională invocă excepția inexistenței unui drept la apel sau recurs pe cale principală în privința soluției date de prima instanță asupra cheltuielilor de judecată acordate numitei U. A.. Face trimitere la cele mai sus-arătate privind pragul de 2.000 lei introdus prin legea 202/2010. Cum pretenția numitei U. A. privind cheltuielile de judecată fost în cuantum total de 1.500 lei (deci inferior pragului de 2.000 lei), rezultă că soluția dată de prima instanță asupra ei este irevocabilă, atât în ceea ce privește constatarea că aceste cheltuieli au fost dovedite doar în cuantum de 750 lei, cât și în ceea ce privește soluția de acordare a 50% din aceste cheltuieli (adică 375 lei).
Arată că cele două chitanțe de câte 750 lei fiecare cuprind doar mențiunea că reprezintă onorariu avocațial conform unui contract de asistență juridică. Numita U. A. nu a depus - nici în fața primei instanțe, nici în prezentul apel - acest contract de asistență juridică, astfel că nu se poate ști ce obiect are acest contract (asistență juridică doar în prezentul dosar, sau în mai multe dosare printre care și prezentul dosar, sau numai în alte dosare). Cu alte cuvinte, cheltuielile sunt nedovedite.
Reclamanta-pârâtă reconvențională arată că numita U. A. nu poate justifica vreun interes în a contesta soluția primei instanțe de respingere a cererii sale de evacuare, având în vedere că această soluție îi este favorabilă. Arată că în hotărârea L. ș.a. contra României, 14.12.2006, Curtea Europeană a constatat că regula unanimității din dreptul român este în sine incompatibilă cu dreptul de acces la justiție garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție.
Reclamanta-pârâtă reconvențională arată că numita U. A. i-a trimis cei 52 de lei pe lună în absența oricărei obligații contractuale. Mențiunea înscrisă de către numita U. A. pe mandatul poștal cum că această sumă ar reprezenta „chirie" este gratuită, având în vedere că între reclamanta-pârâtă reconvențională sau defuncta sa soră pe de o parte și numita U. A. pe de altă parte nu a existat și nu există vreun contract de închiriere.
Pe de altă parte, S. R. și numita U. A. îi datorează în solidar, pe temei delictual, suma de 262 lei pe lună cu titlu de despăgubire pentru lipsă de folosință, având în vedere că cei doi au exclus-o pe ea și pe defuncta sa soră în mod abuziv de la exercițiul cofolosinței asupra apartamentului nr. 6.
În consecință, a procedat la compensarea celor două sume și s-a adresat justiției doar pentru recuperarea prejudiciului neacoperit de 210 lei pe lună. Cu alte cuvinte, a reținut cei 52 de lei cu titlu de despăgubire parțială plătită voluntar de către autorii faptei ilicite.
Solicită judecarea și în lipsa sa.
Prin completarea la întâmpinare depusă la termenul de judecată din 18.10.2012, reclamanta-pârâtă reconvențională B. E. invocă puterea de lucru judecat a deciziei Tribunalului T. dată pe 26.09.2012 în dosarul_/325/2011.
Arată că prin această decizie a fost admisă o acțiune intentată de aceasta împotriva Statului R. pentru daune pentru lipsă de folosință în privința apartamentului nr. 6 din imobilul din ., în privința unei perioade diferite de cea din prezentul dosar (aprilie 2011 - martie 2012).
În consecință, invocă puterea de lucru judecat a acestei sentințe în ceea ce privește existența obligației Statului R. de a-i plăti daune pentru lipsă de folosință.
Arată că în hotărârea din 31.05.2012 din cauza Esertas contra Lituaniei, Curtea Europeană a constatat o încălcare a principiului res judicata, garantat de art. 6 din Convenție, prin aceea că într-un al doilea proces având ca obiect plăți periodice, instanțele interne au adoptat o soluție contrară celei adoptate într-un prim proces, deși era vorba de același raport juridic, iar circumstanțele erau aceleași. In particular, Curtea Europeană a hotărât că simplul fapt că perioada în privința căreia fuseseră solicitate plățile era diferită în cel de-al doilea proces, nu permite instanțelor interne să repună în discuție soluția din primul proces. A anexat fișa ECRIS a dosarului_/325/2011 cu observația că decizia în discuție încă nu este redactată, prin urmare nu este în măsură să depună o copie.
Solicită judecarea și în lipsa sa.
Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în limitele devoluate prin căile de atac și prin raportare la particularitățile pricinii, tribunalul constată următoarele:
Tribunalul față de efectele produse în plan procedural, observând și dispozițiile art. 1347 alin.1 c. proc. civ., va analiza cu precădere excepția invocată de către intimata-pârâtă reconvențională B. E. prin întâmpinare, vizând inexistența unei căi de atac în ceea ce privește petitul vizând pretențiile pecuniare deduse judecății, pe care urmează să o respingă pentru cele ce succed.
Reluând recapitulativ actele și lucrările dosarului, se observă că petitul principal al demersului judiciar inițiat de petiționara B. E. se privea a fi cel vizând evacuarea pârâtei U. A. pentru lipsa titlului locativ. Context în care cel de-al doilea petit - având de obiect pretenții pecuniare derivând din lipsa de folosință a spațiului pretins a fi fost deținut de către pârâtă fără niciun titlu locativ-, se privește a fi o consecință logică a celui dintâi. În atare situație, petitul principal - neevaluabil pecuniar -, este cel care determină calea de atac ce are a fi promovată contra sentinței dată de Judecătoria Timișoara în dosarul pendent și care, prin raportare la exigențele art. 282 apartenent legii procedurale civile, se verifică a fi apelul. Abstracție făcând de faptul că, prin Decizia Curții Constituționale cu nr. 967/20.11.2012 (publicată, e adevărat, la data de 18.12.2012, după pronunțarea deciziei pendinte), s-au declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1^1 și art. 299 alin. 1^1 din Codul de procedură civilă.
În speță se identifică în adevăr o excepție, aceea a efectului pozitiv al lucrului judecat, generat însă de decizia civilă nr. 730/R/8.08.2012 dată de tribunalul T. în dosar nr._/325/2010, iar nu de decizia invocată de intimata B. E. - aceea cu nr. 1003/26.09.2012 dată de același tribunal în dosare nr._/325/2011 (ce se verifică a fi ulterioară cele dintâi și, ca atare, în măsura în care conține dispoziții contrare, susceptibilă a fi atacată pe calea extraordinară a revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 c. proc. civ.).
De vreme ce prin decizia civilă nr. 730/R/8.08.2012 dată de tribunalul T. în dosar nr._/325/2010, statuându-se asupra îndreptățirii aceleiași petiționare B. E. la a primi contravaloarea lipsei de folosință a cotei sale de proprietate de 10/24 părți din imobilul situat în Timișoara, .. 11, . 1.05._11, s-a reținut că „imobilul în discuție - fiind readus în limita cotei-părți prevalate în patrimoniul petiționarei pe calea procedurii speciale configurate legislativ de legea 10/2001, sub imperiul OUG nr.44/_ (care, în termeni inderogabili, a consacrat legislativ prorogarea duratei contractelor de închiriere vizând suprafețele locative cu destinația de locuințe aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ-teritoriale reglementate de OUG nr.8/2004 privind prelungirea unor contracte de închiriere pentru care a opera tacita relocațiuni în condițiile prevăzute de art. 1437 din codul civil pe un termen de 5 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței) -, a fost retrocedat grevat de locațiunea perfectată de statul spoliator pe durata detenției precare (așa cum îndeajuns de credibil o confirmă procesul-verbal de restituire aflat în alcătuirea dosarului pendent, în cea dintâi etapă procesuală, la fila 8).”.
În continuare, prin aceiași decizie, s-a statuat incidența în speță a dispozițiilor art. 13 din legea cu nr. 10/2001 în corelație cu ale sale texte interpretative circumscrise pct. 13.1 și 13.2 apartenente Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii cu nr.10, aprobate prin HG nr. 250/2007, precum și preluarea de către fostul proprietar - intimata B. E. -, a obligației statului spoliator de asigura folosința locuinței pe durata termenului de închiriere, așa cum a fost prorogat legal.
Mai mult, prin decizia supra anunțată s-a conchis că sancțiunea neparcurgerii de către intimată a procedurii configurată legislativ de art.9-10 din OUG nr.40/1999), constă în prelungirea de drept a locațiunii anterioare până la perfectarea uneia noi, dar nu mai mult de data expirării prorogării legale a duratei acesteia în condițiile de exigență ale art. 11 alin. 1 apartenent aceluiași act normativ.
Or, așa stand lucrurile, cum statuările jurisdicționale redate in corpul hotărârii judecătorești antemenționate (și care, într-un raționament de logică normativistă se arată a avea valoarea unei norme individuale de sorginte jurisdicționale, fiind cel mai tipic act de aplicare a dreptului) se manifesta cu caracter absolut, impunându-se in cauza pendinte ca efect pozitiv al puterii lucru judecat - cu precădere, in limita chestiunilor vizând prorogarea de drept a locațiunii pe seama pârâtei-reclamante-reconvenționale, cum și a lipsei legitimității pretențiilor pecuniare ale acesteia vizând contravaloarea lipsei de folosință a cotei sale de proprietate -, care nu îngăduie a fi contrazise -, devine obligatorie si concluzia ca numai ignorând exigentele imperativului pct. 4 apartenent art. 1200 in corelație cu acelea alin. 2 apartenent art. 1202 ambele din legea civila, a reabordat jurisdicțional aceleași chestiuni litigioase.
Zis altfel, efectul pozitiv al lucrului judecat derivat din decizia civilă nr. 730/R/8.08.2012 dată de Tribunalul T. în dosar nr._/325/2010 obstaculează reluarea verificării jurisdicționale a chestiunilor litigioase vizând lipsa titlului locativ al apelantei-pârâte reclamantă reconvențională U. A., cel al prorogării de drept a locațiunii, și, nu în ultimul rând, a netemeiniciei pretențiilor pecuniare reclamate de intimata-reclamantă pârâtă reconvențională B. E. cu privire la lipsa de folosință a cotei sale de proprietate.
De altfel, în lipsa unui contract de închiriere valabil încheiat, intimata-reclamantă pârâtă reconvențională B. E. nici nu putea pretinde de la apelanta-pârâtă reclamantă reconvențională U. A. chiria aferentă cotei sale de proprietate.
Pentru aceleași considerente, intimata-reclamantă pârâtă reconvențională B. E. nu putea pretinde lipsa contravalorii de folosință nici de la apelantul-pârât S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara - celălalt coproprietar al spațiului în discuție. Abstracție făcând de faptul că are oricând posibilitatea încetării stării de coproprietate prin partaj, solicitând atribuirea în natură a imobilului cu plata echivalentului cotei de proprietate a celui din urmă.
Detașându-se din cele ce preced cu puterea evidenței și concluzia că nu se putea cere nici evacuarea pârâtei-reclamante-reconvenționale U. A., din această perspectivă soluția judecătoriei fiind corectă, având a fi substituită însă motivarea în sensul celor de mai sus. Abstracție făcând de faptul că potrivit ultimei teze a art. 11 alin. 1 din deja constant evocata OUG nr.40/1999, „Neplata chiriei până la încheierea noului contract de închiriere nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a chiriașului sau a fostului chiriaș.”
Neputându-se identifica în speță nici-o ingerință lipsită de proporționalitate din partea Statului R., așa cum greșit a reținut judecătoria în dreptul de proprietate al intimatei, de vreme ce prorogarea legală nu se va perpetua, exprimând la finalul termenului de 5 ani consacrat de OUG nr. 44/2009, statul încercând să mențină un just echilibru între interesele foștilor proprietari și cele ale chiriașilor (măsuri de protecție a celor din urmă regăsindu-se și în legislațiile altor state membre ale uniunii Europene).
Față de cele ce preced, tribunalul, în temeiul art. 296 c. proc. civ., va admite apelurile declanșate de către apelanta-pârâtă reclamantă reconvențională U. A., cum și de apelantul-pârât S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, ambii contra sentinței cu nr._/24.04.2012, dată de Judecătoria Timișoara în dosarul pendent având nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă pârâtă reconvențională B. E..
Va schimba în parte sentința apelată în sensul că va respinge în totalitate demersul judiciar principal inițiat de reclamanta-pârâtă reconvențională B. E..
Va admite în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională U. A. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională B. E. (care a preluat, pe calea transmisiunii legale și poziția procesuală a reclamantei-pârâte reconvenționale T. H., decedată pe parcursul soluționării litigiului) și-n consecință va obliga reclamanta-pârâtă reconvențională B. E. la perfectarea pe seama pârâtei-reclamante reconvenționale U. A. a unui contract de închiriere având de obiect cota de 10/24 din apartamentul cu nr. 6 situat în Timișoara, .. 11, înscris în CF_ C1-U4 Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF_ Timișoara) în condițiile de exigență ale art. 13 alin. 1 și art. 14 - ambele apartenente legii cu nr. 10/2001 modificată, precum și a normelor lor interpretative aprobate prin HG nr. 250/2007, toate puse în corelație cu dispozițiile art. 9-11 apartenente OUG nr. 40/1999 modificată.
Ca urmare a reformării sentinței apelate în sensul celor de mai sus, este evident că apelanta-pârâtă reclamantă reconvențională U. A. nu va mai suporta cheltuielile de judecată la care a fost obligată de prima instanță. Context în care tribunalul va omite a mai analiza această critică circumscrisă motivelor de apel.
Va păstra în rest dispozițiile sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile declanșate de către apelanta-pârâtă reclamantă reconvențională U. A., cu domiciliul în Timișoara, .. 11, ., cum și de apelantul-pârât S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, cu sediul în Timișoara, Bv C.D. L., nr. 1, județul T., ambii contra sentinței civile cu nr._/24.04.2012, dată de Judecătoria Timișoara în dosarul pendent având nr._ în contradictoriu cu intimata-reclamantă pârâtă reconvențională B. E., cu domiciliul în Timișoara, .. 1, județul T..
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Respinge în totalitate demersul judiciar principal inițiat de reclamanta - pârâtă reconvențională B. E. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvențională U. A., precum și cu pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara.
Admite în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională U. A. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională B. E. (care a preluat, pe calea transmisiunii legale, și poziția procesuală a reclamantei-pârâte reconvenționale T. H., decedată pe parcursul soluționării litigiului) și-n consecință
Obligă reclamanta-pârâtă reconvențională B. E. la perfectarea pe seama pârâtei-reclamante reconvenționale U. A. a unui contract de închiriere având de obiect cota de 10/24 din apartamentul cu nr. 6 situat în Timișoara, .. 11, înscris în CF_ C1-U4 Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF_ Timișoara) în condițiile de exigență ale art. 13 alin. 1 și art. 14 - ambele apartenente legii cu nr. 10/2001, modificată, precum și a normelor lor interpretative aprobate prin HG nr. 250/2007, toate puse în corelație cu dispozițiile art. 9-11 apartenente OUG nr. 40/1999, modificată.
Păstrează în rest dispozițiile sentinței atacate.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.11.2012.
Președinte, Judecător, Grefier, A. A. C. B. A. T.
Red. A.A.
Tehnored. A.T.
Ex. 5/16.01.2013
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 1235/2012. Tribunalul TIMIŞ | Obligaţie de a face. Decizia nr. 190/2012. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
