Obligaţie de a face. Decizia nr. 190/2012. Tribunalul TIMIŞ

Decizia nr. 190/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 23-02-2012 în dosarul nr. 190/2012

ROMÂNIA

TRIBUNALUL T.

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ Nr. 190/A

Ședința publică din 23 Februarie 2012

Completul compus din:

PREȘEDINTE: A. A.

JUDECĂTOR: D. J.

GREFIER: A. T.

S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta . SA București - Sucursala de Întreținere și Servicii Energetice E. Banat împotriva sentinței civile nr._/17.05.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul B. I., având ca obiect obligație de a face.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, s-au prezentat consilier juridic Pislea N., pentru recurentă, avocat O. C., pentru intimatul, lipsă.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța pune în discuție recalificarea naturii juridice a căii de atac, raportat la obiectul litigiului.

Reprezentantul recurentei solicită recalificarea în apel a căii de atac.

Reprezentantul intimatului este de acord cu recalificarea căii de atac în apel.

În deliberare, raportat la obiectul litigiului, neevaluabil în bani, în temeiul art. 2821 C.proc.civ., instanța recalifică în apel calea de atac promovată în cauză și se întrunește în complet legal constituit, fără participarea doamnei judecător Z. H..

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe cu înscrisuri de administrat sau excepții de invocat și constatând că, în atare situație, controlul judiciar se privește a fi finalizat, tribunalul constată cauza în stare de judecată, acordând cuvântul asupra apelului.

Reprezentantul apelantei solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate și respingerea acțiunii, reluând pe cale orală argumentele încorporate declarației de apel, cu precădere cele vizând incidența OUG nr.130/2004, pârâta-apelantă făcând parte din sistemul energetic național.

Reprezentantul intimatului solicită respingerea apelului, ca neîntemeiat și depune în susținerea cuvântului practică judiciară, invocând totodată efectul pozitiv al lucrului judecat derivat din hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la locuințe din același imobil.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr._ la data de 15.12.2010 reclamantul B. I. a chemat in judecata parata S.C. Filiala de întreținere si Servicii Energetice E. Serv S.A. - Sucursala de Întreținere si Servicii Energetice E. Banat, solicitând instanței obligarea paratei sa-i vanda apartamentul pe care îl deține si îl ocupa legal, fiind cu toate taxele si chiria la zi.

In motivarea acțiunii reclamantul a arătat ca este posesorul unui contract de închiriere cu parata in baza unei repartiții. Imobilul in care se afla apartamentul a fost construit din fondurile statului roman in anul 1975, conform autorizației de construcție nr. 150/S/04.07.1975 ca si cămin de nefamilisti, fiind trecut in administrarea operativa a I.R.E.T. Timișoara. Parata a dobândit imobilul prin efectul privatizării. In acest context, reclamantul s-a adresat paratei pentru a-i vinde locuința, aceasta nedandu-si acordul, motivând ca nu poate face acest lucru decât in baza unei hotărâri judecătorești. Astfel, art. 7 din Legea 85/1992 prevede in mod expres faptul ca pot fi cumpărate locuințe construite înainte de . Legii 85/1992 indiferent de data intocmirii contractului de inchiriere. Acest aspect a fost reglementat si de I.C.C.J. secțiile reunite in dosarul nr. 59/2007 prin Decizia nr. 5/21.01.2008 obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedura civila.

Ca urmare a acestei Decizii a I.C.C.J., toate instanțele de judecata au procedat in consecința, adică au admis cererile si au obligat societățile comerciale care au dobândit prin privatizare in patrimoniul lor locuințe din fondurile statului înainte de 1989 sa le vanda in baza Legii 85/1992, iar prețul sa fie stabilit in baza Decretului Lege nr. 61/1990, inclusiv pe cele din Timișoara.

In drept, a invocat Legea nr. 85/1992 si Decizia nr. 5/21.01.2008 a I.C.C.J.

Parata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului ca fiind nelegala si netemeinica. Pe cale de excepție, a invocat neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, prin care reclamantul B. I. a fost obligat de lege ca sa solicite in prealabil cumpărarea locuinței printr-o cerere de cumpărare pe care trebuia sa o înregistreze !a proprietara locuinței, S.C. Filiala de întreținere si Servicii Energetice E. Serv S.A. București, sa aștepte răspunsul oficial al acesteia si abia după ce ar fi primit un răspuns negativ din partea proprietarei ar fi avut dreptul sa se adreseze instanței de judecata. In temeiul art. 109 din Codul de Procedura Civila, pentru neîndeplinirea acestei proceduri prealabile obligatorii prevăzuta in art. 7 din Legea nr. 85/1992, acțiunea reclamantului trebuie respinsa. Prin neîndeplinirea acestei obligații legale de către reclamant, parata a suferit un grav prejudiciu de imagine. Inexistenta Ordinului de Repartiție a acestei camere de cămin pe numele reclamantului B. I., document inexistent si in temeiul căruia reclamantul isi motivează pretențiile in fata instentei. Inexistenta Repartiției, pe care reclamantul afirma in mod neadevarat ca o deține, este un alt motiv pentru care acțiunea acestuia trebuie respinsa ca fiind inadmisibila, având in vedere si prevederile imperative ale art. 6 din Legea Nr. 85/1992, care in cazul inexistentei Repartiției permit vânzarea numai prin licitație publica, aceasta fiind regula obligatorie, iar excepția vânzării prin licitație publica fiind exact precizata in același art. 6 din Legea Nr. 85/1992. Lipsa calității procesuale pasive a Sucursalei de întreținere si Servicii Energetice E. Banat, deoarece aceasta entitate juridica nu are personalitate juridica, in conformitate cu prevederile art. 43 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Pe fondul cauzei, parata solicita respingerea acțiunii reclamantului, ca fiind netemeinica si nelegala. Parata arata ca singura entitate juridica proprietara a acestei camere de cămin este numai: S.C. Filiala de întreținere si Servicii Energetice E. Serv S.A, cu sediul in București, . M., nr. 1 A, Sectorul 1, înregistrata la Oficiul Registrului Comerțului de pe langa Tribunalul București cu Nr. J_ si având C.U.I. R_. Conform prevederilor art. 42 din Legea nr. 31/1990 - privind societățile comerciale, numai Filialele au personalitate juridica, pentru ca au un patrimoniu propriu, si pe cale de consecința numai ele au si calitate procesuala activa sau pasiva. Așadar, si in prezenta cauza trebuia sa existe o singura parata, adică numai Filiala de întreținere si Servicii Energetice E. Serv S.A. București in calitate de unica proprietara a locuinței. Conform prevederilor art. 43 din Legea nr. 31/1990 - privind societățile comerciale, sucursalele nu au personalitate juridica, deoarece ele nu au un patrimoniu propriu. Având in vedere persoana juridica proprietara a locuinței, reclamantul a fost obligat de art. 7 din Legea nr. 85/1992 ca in prealabil sa depună o cerere de cumpărare a acestei camere de cămin la proprietara locuinței, adică la S.C. Filiala de întreținere si Servicii Energetice E. Serv S.A. București, apoi trebuia sa aștepte răspunsul proprietarei si abia dupa ce ar fi primit răspunsul negativ din partea acesteia reclamantul ar fi avut dreptul sa se adreseze instanței de judecata. Pentru neîndeplinirea acestei proceduri prealabile, parata considera ca trebuie sa respingă acțiunea reclamantului in temeiul prevederilor imperative ale art. 109 alin. 2 din Codul de Procedura Civila coroborat cu art. 7 din Legea nr. 85/1992, deoarece reclamantul nu a făcut dovada faptului ca s-a adresat in prealabil proprietarei cu o cerere de cumpărare a locuinței, cu toate ca in cererea de chemare in judecata a scris ca ar fi îndeplinit aceasta procedura obligatorie, ceea ce nu este adevărat, reclamantul dovedind astfel ca a fost si este de rea-credinta. Mai mult, reclamantul a afirmat ca proprietara a refuzat vânzarea camerei de cămin, motivând ca, pentru a putea sa vanda, are nevoie de o hotărâre judecătoreasca, fapt care nu este adevărat, si care dovedește inca o data ca reclamantul a fost si este de rea-credinta. Parata citează din cererea de chemare in judecata formulata de către reclamant: „In acest context, ne-am adresat paratei pentru a ne vinde locuința, aceasta nedandu-si acordul, motivând ca nu poate face acest lucru decât in baza unei hotărâri judecătorești". In temeiul legii, reclamantul are sarcina probei, motiv pentru care solicita instanței sa oblige pe reclamant ca acesta sa depună la dosarul cauzei atat Repartiția cat si răspunsul scris dat acestuia de către Conducerea Filialei la cererea acestuia, din care sa rezulte refuzul Filialei proprietare de a vinde acestuia locuința. Parata învederează instanței faptul ca nu poate exista nici Repartiția si nu poate exista niciun asemenea răspuns in scris din partea societății lor, deoarece reclamantul nu a formulat si nu a înregistrat la sediul din București al societății nicio Cerere de cumpărare a camerei de cămin. Așadar, parata solicita obligarea reclamantului sa faca dovada afirmațiilor sale, prin care încearcă sa inducă in eroare instanța de judecata pentru a avea castig de cauza. învederează instanței faptul ca societatea nu a emis Ordine de Repartiții pentru niciuna dintre camerele din Căminul de Nefamilisti menționat, toate Contractele de inchiriere fiind încheiate conform prevederilor imperative ale art. 51 din Legea nr. 114/1996 - legea locuinței, adică prin contracte de inchiriere accesorii contractelor individuale de munca ale angajaților societății. Așadar, nici pentru reclamantul B. I. nu a fost emis niciun Ordin de Repartiție, iar reclamantul este obligat de legea de procedura civila sa faca dovada existentei acestui document si sa-l depună la dosarul cauzei. In cazul in care nu exista Ordine de Repartiții, procedura legala obligatorie care trebuie îndeplinita cu ocazia vânzării locuințelor este Procedura Licitației publice. Locuințele construite din fondurile statului si din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, care nu fac obiectul unui contract de inchiriere sau pentru care nu au fost emise ordine de repartiție, precum si cele care au ca titular de contract de inchiriere o persoana juridica, pot fi vândute prin licitație publica organizata de consiliile locale sau agenții economici care dețin spatiile respective. La stabilirea prețului de la care incepe licitația sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 5. Se exceptează de la vânzarea prin licitație publica locuințele realizate din fondurile statului si din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, care au ca titular al contractului de inchiriere o persoana juridica cu scop nelucrativ care utilizează spațiul exclusiv in scopul pentru care i-a fost închiriat." Rezulta, fara echivoc, faptul ca acest text de lege reglementează si excepția vânzării locuințelor prin licitație publica, deoarece in toate celelalte cazuri regula imperativa este vânzarea locuințelor prin licitație publica, ca si in prezenta cauza. Parata considera ca prevederile O.U.G. nr. 130/2004 ar fi temeiul legal al soluționării cererii reclamantului, deoarece societatea face parte din sistemul energetic național, iar acest act normativ nu a fost abrogat. In dovedire, anexează prezentei sentința civila nr. 9044 din data de 02.07.2008, pronunțata de către Judecătoria Timișoara in dosarul nr._, care a avut același obiect si același temei legal ca si in prezenta cauza. Parata învederează faptul ca S.C. Enel Distribuție Banat S.A. - Timisoara a vândut in anul 2007 câteva camere de cămin din același imobil Cămin de nefamilisti, situat in Timișoara, ., cu prețul mediu de 10.000 de Euro/camera (zece mii de Euro), chiar in temeiul O.U.G. nr. 130/2004. Menționează ca Legea nr. 85/1992 a fost modificata prin Legea nr. 76/1994 care a eliminat obligativitatea vânzării locuințelor. Având in vedere prevederile finale ale art. 7 din Legea nr. 85/1992, modificata prin Legea nr. 76/1994, prin interpretarea gramaticala si logica a acestui text de lege rezulta, fara echivoc, faptul ca entitățile juridice proprietare pot sa detina locuințele pe care le au in prezent in patrimoniu, iar in temeiul dreptului de proprietate pot sa le administreze cum doresc, iar eventuala înstrăinare a acestora va fi hotărâta numai de către Consiliile de Administrație sau de către organele de conducere ale acestora. în anii 2002-2003, societatea a investit suma in cuantum de 3._ lei vechi pentru renovarea si modernizarea camerelor pe care le are in proprietate in acest cămin de nefamilisti. Prin efectuarea acestor cheltuieli, societatea a adus un spor de valoare camerelor de cămin, deoarece pentru fiecare camera de cămin a fost cheltuita in medie suma in cuantum de_,03 lei vechi. Or, obligarea societății la vânzarea acestei camere de cămin la un pret foarte scăzut ar insemna, in mod fara echivoc, ca vânzarea ar fi inechitabila pentru societate si ar aduce grave prejudicii patrimoniului societății, deoarece la . Legii nr. 85/1992 aceste camere de cămin aveau o anumita valoare, iar începând cu anul 2003, dupa executarea lucrărilor de reabilitare si modernizare, ele au in mod obligatoriu o alta valoare. Acesta este inca un motiv pentru care susține ca procedura de vânzare trebuie sa fie licitația publica, asa cum a hotărât legiuitorul, deoarece prevederile imperative ale art. 6 din Legea nr. 85/1992 sunt aplicabile mai ales in situația in care locuințelor li s-a adus un spor de valoare, ca si in prezenta cauza. Astfel fiind, pentru ca reclamantul nu a făcut dovada existentei repartiției invocata in scris de către acesta in cererea de chemare in judecata, parata considera ca la judecata in fond a cauzei trebuie sa fie dezbătută si procedura de vânzare. In concluzie, pentru motivele prezentate si dovedite si având in vedere faptul ca începând cu data de 01.01.2007 România a intrat in Uniunea Europeana, iar legislația europeana are prioritate si in rezolvarea prezentei cauze in ceea ce privește respectarea si garantarea dreptului de proprietate, parata solicita admiterea excepțiilor invocate si motivelor invocate si pe cale de consecința respingerea acțiunii reclamantului ca netemeinica si nelegala (f. 14-18).

In drept, s-au invocat disp. art. 109, 115-118 C.pr.civ., art. 7 din Legea nr. 85/1992, art. 480-482, 942-985 Cod Civil, art. 42, 43 din Legea nr. 31/1990,. Convenția Europeana a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale, Constituția României.

La termenul de judecata din 10.05.2011, instanța a pus in discuția pârtilor si a respins ca nefondate excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei si excepția prematuritatii acțiunii.

Prin sentința civilă nr._/17.05.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a fost admisă acțiunea formulata de reclamantul B. I. împotriva paratei S.C. Filiala de Întreținere si Servicii Energetice E. Serv S.A.-Sucursala de Întreținere si Servicii Energetice E. Banat.

A fost obligată parata sa vanda reclamantului in condițiile prevăzute de Legea nr. 85/1992 apartamentul nr. 20 situat in Timișoara, ..

A fost obligată parata la plata către reclamant a sumei de 1.208,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin contractul de închiriereElectrica Serv S.A. - Sucursala de Întreținere si Servicii Energetice E. Banat a transmis reclamantului chiriaș folosința locuinței situate in Timișoara, ., . de 1 an, din 01.03.2010 pana in 28.02.2011, cu posibilitatea reînnoirii contractului cu acordul ambelor parti, in schimbul unei chirii lunare de 109,31 lei, majorata la suma de 113,89 lei începând cu data de 01.07.2010. La art. 3 al. 3 s-a prevăzut ca „prezentul contract este accesoriu contractului de munca" iar la art. 10 lit. a s-a stipulat ca in cazul in care reclamantul pierde calitatea de angajat cu contract de munca al locatorului contractul se reziliază de plin drept (f. 5-9).

Din OF. nr._ Timișoara rezulta ca in anul 2000 a fost intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept edificare al întreprinderii de Rețele Electrice Timișoara asupra căminului de nefamilisti in care se găsește locuința inchiriata de către reclamant iar in anul 2001 a fost intabulat dreptul de proprietate al S.C. E. S.A. asupra terenului pe care se afla căminul de nefamilisti, in baza H.G. nr. 834/2001 (f. 25-34).

In data de 10.11.2010 reclamantul a solicitat paratei vânzarea locuinței închiriate, fara a primi vreun răspuns la aceasta solicitare (f. 35).

Art. 1 al. 1 din Legea nr. 85/1992 prevede ca „locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi”.

Art. 6 al. 1 din același act normativ stipulează ca „locuințele construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, care nu fac obiectul unui contract de închiriere sau pentru care nu au fost emise ordine de repartiție, precum și cele care au ca titular de contract de închiriere o persoană juridică pot fi vândute prin licitație publică organizată de consiliile locale sau agenții economici care dețin spațiile respective. La stabilirea prețului de la care începe licitația sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 5.”.

Conform dispoz. art. 7 al. 1 din Legea nr. 85/1992 „locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, pana la data intrării in vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrala sau in rate a prețului, in condițiile Decretului-lege 61/1990 si ale prezentei legi", iar potrivit al. 8 al aceluiași articol „unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților”.

Asa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5/2008, admițând recursul in interesul legii promovat de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorie pentru instanțe cu privire la dosarele aflate pe rol, conform dispozițiilor imperative ale art. 329 al. 3 teza finala C. pr. civ., „din conținutul acestor norme legale rezultă deci că, prin reglementarea obligativității vânzării imobilelor ce intră sub incidența lor, se instituie o limitare a principiului autonomiei de voință a pârtilor, consacrat de art. 969 alin. 1 din Codul civil, conform căr uia: "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Ca urmare, sub acest aspect, consimțământul care stă de regulă la baza contractului trebuie să se circumscrie necesității de ordin juridic, astfel cum este precizată de dispozițiile Legii nr. 85/1992. În adevăr, prin acest act normativ și prin Decretul-lege nr. 61/1990 s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuințele sau spațiile cu altă destinație construite din fondurile statului și ale unităților economice sau bugetare de stat, cu excepția locuințelor de intervenție. De altfel, în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, făcându-se referire la locuințele construite din fondurile statului, se stabilește că acestea "pot fi cumpărate" sau "vor fi vândute" ca atare, ceea ce subliniază că nașterea raportului juridic este la latitudinea titularului contractului de închiriere, care, fără a fi legat de vreun termen, poate formula cerere de cumpărare. Obligația de a vinde însă intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992. Totodată, este de observat că legea nu condiționează obligativitatea vânzării de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării sale în vigoare, de acest moment fiind condiționată doar situația locuințelor, care, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. 1 din lege, au fost "construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Așadar, obligația de vânzare a acestor imobile este una in rem, în raport cu natura obiectului (locuință construită din fondurile unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), și nu o obligație in personam, derivată din calitatea de chiriaș ia data intrării în vigoare a legii. Ca urmare, pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, solicitantul trebuie să aibă calitatea de chiriaș în momentul realizării acordului de voință (data înaintării cererii de cumpărare), și nu la data intrării în vigoare a legii. (...) Pe"de altă parte, prin dispozițiile art. 2 alin. 2 și 3, art. 6 alin. 2 și ale art. 7 alin. 7 și 9 din Legea nr. 85/1992, se stabilesc în mod expres, imperativ și limitativ categoriile de locuințe care nu pot fi înstrăinate".

Dispozițiile art. 6 al. 1 din Legea nr. 85/1992 invocate de către parata in întâmpinare nu sunt aplicabile in speța, deoarece contractul de închiriere este un titlu locativ valabil, prevăzut de acest text de lege alături de ordinul de repartiție, cu aceeași forța juridica, care permite cumpărarea in condițiile legii speciale a locuințelor construite din fondurile statului, iar nu prin licitație publica.

Parata nu a contestat construirea locuinței din litigiu din fondurile statului iar H.G. nr.834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat reglementează exclusiv situația societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, act normativ care a stat la baza dobândirii de către autoarea paratei a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, astfel încât instanța a reținut ca întreprinderea de Rețele Electrice Timișoara a fost o unitate economica sau bugetara de stat iar locuința folosita de către reclamant, situata in căminul de nefamilisti, a fost edificata din fondurile acestei întreprinderi, astfel ca se încadrează in categoria locuințelor care pot fi vândute in condițiile Legii nr. 85/1992.

Dispozițiile O.U.G. nr. 130/2004 invocate de către parată nu sunt incidente in cauza deoarece acest act normativ a avut o aplicabilitate limitata (temporara), respectiv pana in 31.12.2006 potrivit art. 9 al. 2, fara sa abroge expres sau implicit Legea nr. 85/1992 care a continuat sa isi producă efectele, sub imperiul acesteia născându-se si raporturile locative ale pârtilor care au fundamentat prezentul demers judiciar.

Având in vedere cele arătate anterior, deoarece reclamantul este titularul unui contract de închiriere încheiat cu parata proprietara cu privire la o locuința construita din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, in cauza fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 1 al. 1 si art. 7 al. 1 din Legea nr. 85/1992, instanța a admis acțiunea reclamantului si a obligat parata sa vândă reclamantului in condițiile prevăzute de Legea nr. 85/1992 apartamentul nr. 20 situat in Timișoara, ..

Deoarece parata este in culpa procesuala, in baza dispoz. art 274 C.pr.civ. instanța a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 1.208,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciara de timbru si timbrul judiciar aferente acțiunii si onorariul apărătorului ales al reclamantului (f. 3,10, 39).

Contra acestei sentințe, în termen legal, uzând de dreptul conferit de legea procesuală civilă, a declanșat calea de atac a recursului (recalificată în apel) pârâta . si Servicii Energetice „E. Serv” SA București - Sucursala de Întreținere si Servicii Energetice „E. Banat” Timișoara, solicitând admiterea acesteia, desființarea sentinței atacate, si rejudecând cauza in fond să se dispună respingerea acțiunii.

În susținerea căii de atac, a reiterat lipsa calității procesuale pasive a Sucursalei de întreținere si Servicii Energetice „E. Banat" in prezenta cauza, in temeiul art.43 din Legea Nr.31/1990 privind societățile comerciale, precum și excepția neîndeplinirii ocedurii prealabile obligatorii prevăzuta de Art.7 din Legea Nr. 85/1992, prin care reclamantul B. I. a fost obligat sa se fi adresat mai intai cu Cererea de cumpărare către unica proprietara a locuinței: S.C. Filiala de întreținere si Servicii Energetice „E. Serv" S.A. - București, apoi trebuia sa aștepte răspunsul oficial al acesteia si abia dupa ce ar fi primit un răspuns negativ ar fi avut dreptul sa se adreseze instanței de judecata. Conform art. 7 din Legea Nr.85/1992, cererea de cumpărare a locuinței nu se adresează pentru prima data direct instanței de judecata, ci, asa cum este menționat in acest articol, cererea de cumpărare se adresează mai intai proprietarului. rin neîndeplinirea acestei obligații legale de către reclamantul B. I., societatea a suferit un grav prejudiciu de imagine.

Nelegalitatea Sentinței Civile Nr._/17.05.2011 in ceea ce privește obligarea societății noastre de a incheia in mod direct cu reclamantul B. I. un contract de vânzare-cumpărare a camerei de cămin cu Nr.20 in care locuiește, având in vedere prevederile imperative ale art. 6 din Legea Nr.85/1992, care permit vânzarea locuințelor pentru care nu au fost emise ordine de repartiție numai prin licitație publica, aceasta fiind regula obligatorie, iar excepția vânzării prin licitație publica fiind exact precizata in același art. 6 din Legea Nr. 85/1992, pentru ca reclamantul B. I. nu este beneficiarul nici unei repartiții nominale prin care sa fi dobândit calitatea de chiriaș in locuința a cărei cumpărare o solicita direct prin intermediul instanței de judecata. Rezulta, fara echivoc, faptul ca acest text de lege reglementează si excepția vânzării locuințelor prin licitație publica, deoarece in toate cazurile in care nu au fost emise Ordine de repartiții pentru locuințele închiriate regula imperativa este vânzarea locuințelor prin licitație publica, ca si in prezenta cauza.

Societatea a mai invocat prevederile O.U.G. Nr. 130/2004 ca fiind temeiul legal al soluționării cererii reclamantului B. I., deoarece societatea face parte din sistemul energetic national, iar acest act normativ nu a fost abrogat. In dovedire, se anexează prezentul recurs si Sentința Civila Nr. 9044 din data de 02.07.2008, pronunțata de către Judecătoria Timișoara in Dosarul Nr._, care a avut același obiect si același temei legal ca si in prezenta cauza. Se învederează faptul ca o alta societate comerciala: S.C. Enel Distribuție Banat S.A. - Timișoara a vândut, in anul 2007, câteva camere de cămin din același imobil Cămin de nefamilisti, situat in Timișoara, ., cu prețul mediu de 10.000 de Euro/camera (zece mii de Euro), chiar in temeiul O.U.G. Nr. 130/2004, deoarece si locuințele acestei societăți comerciale au fost renovate si modernizate tot in anii 2002-2003, impreuna cu locuințele aflate in proprietatea societății, cand intregul imobil Cămin de nefamilisti, situat in Timișoara, ., a fost supus unor ample lucrări de reparații si modernizări. Învederează faptul ca Legea Nr. 85/1992 a fost modificata prin Legea Nr. 76/1994 care a eliminat obligativitatea vânzării locuințelor.

Având in vedere prevederile finale ale art. 7 din Legea Nr. 85/1992, modificata prin Legea Nr. 76/1994, prin interpretarea gramaticala si logica a acestui text de lege rezulta, fara echivoc, faptul ca entitățile juridice proprietare pot sa detina locuințele pe care le au in prezent in patrimoniu, iar in temeiul dreptului de proprietate pot sa le administreze cum doresc, iar eventuala înstrăinare a acestora va fi hotărâta numai de către Consiliile de Administrație sau de către organele de conducere ale acestora. Instanța de judecata a fondului cauzei nu s-a pronunțat asupra motivelor invocate de către societate in apărare, referitoare la faptul ca, in anii 2002-2003, societatea a investit suma in cuantum de 3._ Lei Vechi pentru renovarea si modernizarea camerelor pe care le are in proprietate in acest cămin de nefamilisti. Prin efectuarea acestor cheltuieli, societatea a adus un spor de valoare camerelor de cămin deoarece pentru fiecare camera de cămin a fost cheltuita in medie suma in cuantum de_,03 lei vechi.

Or, obligarea societății la vânzarea acestei camere de cămin la un pret foarte scăzut ar insemna, in mod fara echivoc, ca vânzarea ar fi inechitabila pentru societate si ar aduce grave prejudicii patrimoniului societății ,deoarece la . Legii Nr. 85/1992 aceste camere de cămin aveau o anumita valoare, iar incepand cu anul 2003, dupa executarea lucrărilor de reabilitare si modernizare, ele au in mod obligatoriu o alta valoare.

Acesta este inca un motiv pentru care susține ca procedura de vânzare trebuie sa fie licitația publica, asa cum a hotărât legiuitorul, deoarece prevederile imperative ale art. 6 din Legea Nr. 85/1992 sunt aplicabile mai ales in situația in care locuințelor li s-a adus un spor de valoare, ca si in prezenta cauza.

Asa dupa cum s-a dovedit, societatea face parte din sistemul energetic national, iar O.U.G. Nr. 130/2004 a intrat in vigoare imediat dupa ce a fost pronunțata DECIZIA Nr.104/2004 a Curții Constituționale, tocmai cu scopul eliminării obligativității vânzărilor forțate, deoarece trebuie respectat, protejat si garantat dreptul de proprietate, conform Constituției României - 2003. Societatea nu a obținut imobilul in urma privatizării, asa dupa cum in mod neadevărat a afirmat reclamantul B. I. in cererea de chemare in judecata, pentru ca societatea noastră nu este privatizata nici pana in ziua de astăzi, fiind in fapt o societate comerciala cu capital integral de stat.

In temeiul art. 242 alin. (2) din Codul de procedura civila, solicita judecarea cauzei si in absenta reprezentantului societății la dezbateri.

Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în limitele devoluțiunii căii de atac, cu observarea particularităților pricinii și a probatoriului administrat, reproșurile ce se aduc primei instanțe se verifică a fi neîntemeiate, pentru considerentele reținute de aceasta, la care se adaugă cele ce succed.

Criticile vizând greșita respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei de întreținere si Servicii Energetice „E. Banat" in prezenta cauza, in temeiul art. 43 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, precum și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile obligatorii prevăzuta de art. 7 din Legea nr. 85/1992 se privesc a fi neîntemeiate. Și aceasta pentru că, cu temei, a reținut prima instanță calitatea de subiect procesual pasiv a pârâtei-apelante raportat la contractul de închiriere perfectat între S.C. Filiala de întreținere si Servicii Energetice E. Serv S.A. - Sucursala de Întreținere si Servicii Energetice E. Banat și petiționarul-apelant precum și la cartea funciară cu nr,_ Timișoara în care ca titular al dreptului de proprietate apare S.C. Filiala de întreținere si Servicii Energetice E. Serv S.A. - Sucursala de Întreținere si Servicii Energetice E. Banat cu titlu de bun propriu subapartamentare, anterior conf. protocol, cu nr._/2006 (a se vedea poziția B24 din cartea funciară antemenționată). Or, este evident că titularul dreptului de proprietate are a fi obligat la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție.

De altă parte, legea cu nr.85/1992 nu prevede nici-o procedură specială prealabilă obligatorie care să condiționeze accesul la justiție și să determine aplicarea dispozițiilor alin. 2 ale art. 109 apartenent legii procedurale civile.

În ceea ce privește temeiul de drept invocat de către petiționar, și din perspectiva căruia are a fi analizat demersul judiciar pendent în lumina principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, tribunalul reține că acesta este reprezentat de deja anunțata lege cu nr. 85/1992 iar nu de legea cu nr. 114/1996 (și care reprezintă dreptul comun în materia locuințelor) și nici de OUG nr.130/2004 (privind unele măsuri pentru vânzarea de către societățile comerciale, companiile și societățile naționale din sectorul energiei, petrolului, gazelor naturale, resurselor minerale și al industriei de apărare, precum și de către alți agenți economici din subordinea Ministerului Economiei și Comerțului a locuințelor pe care aceștia le au în patrimoniu personalului propriu, titularilor contractelor de închiriere sau pensionarilor cu ultimul loc de muncă la acești agenți economici). Înlăturarea ultimului act normativ s-a realizat implicit de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a pronunțat ulterior apariției acestuia decizia în interesul legii cu nr. 5/2008, obligatorie pentru viitor și prin intermediul căreia a statuat în termeni indeniabili că „Din conținutul acestor norme legale( art. 1 șți art. 7 - s.n.) rezultă deci că, prin reglementarea obligativității vânzării imobilelor ce intră sub incidența lor, se instituie o limitare a principiului autonomiei de voință a părților, consacrat de art. 969 alin. 1 din Codul civil, conform căruia: "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.". Ca urmare, sub acest aspect, consimțământul care stă de regulă la baza contractului trebuie să se circumscrie necesității de ordin juridic, astfel cum este precizată de dispozițiile Legii nr. 85/1992. În adevăr, prin acest act normativ și prin Decretul-lege nr. 61/1990 s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuințele sau spațiile cu altă destinație construite din fondurile statului și ale unităților economice sau bugetare de stat, cu excepția locuințelor de intervenție.». Se observă că, dacă Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi apreciat că imobilele deținute de societățile naționale din sectorul energiei aveau a fi sustrase sferei de aplicare a Legii cu nr. 85/1992, ar fi precizat acest aspect. Ori, singurele condiții ce au a fi îndeplinite cumulativ, pentru a opera obligativitatea deținătorului actual al locuinței de a o vinde chiriașului sunt cele reținute și de prima instanță și anume: locuinețele să fie construite din fondurile statului (indiferent de domeniul în care actviează societatea deținătoare în prezent) petiționarul să fi titularul unui contract de închiriere valabil (chiar dacă ulterior apariției actului normativ, nefiind cerută și existența unui ordin de repartiție, așa cum nejudicios încearcă a acredita ideea apelanta-pârâtă) și o cerință negativă - locuința să nu facă parte din cele calificate ca fiind de intervenție.

Odată constatată întrunirea cumulativă a condițiilor antemenționate, societatea deținătoare este obligată a înstrăina titularului contractului de închiriere locuința deținută cu acest titlu, în condițiile Decretul-lege nr. 61/1990, în temeiul unei simple cereri care să cuprindă manifestarea de voință a cestuia în acest sens.

Abstracție făcând de faptul că chesltiunile litigioase în dicuție vizând, cu precădere, incidența OUG nr. 130/2004, precum și incidența legii cu nr.85/1992 pentru imobilul situat în Timișoara . A, au fost tranșate jurisdicțional irevocabil prin hotărâri judecătorești anterioare rămase irevocabile depuse în copie la dosarul pendent, și prin care pârâta-apelantă a fost obligată să vândă apartamente din imobilul supra anunțat (a se vedea dec. Civ. 72/A/14.02.2011 a Tribunalului T. dată în dosar civil nr._, sentința civilă nr.2014/7.12.2010 dată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ rămasă irevocabilă, sentința civilă nr. 7982/21.05.2009 dată Judecătoria Timișoara în dosar civil nr._ rămasă irevocabilă).

Or, așa stand lucrurile, cum statuările jurisdicționale redate in corpul hotărârilor judecătorești supra anunțate se manifesta cu caracter absolut, impunându-se in cauza pendinte ca efect pozitiv al puterii lucru judecat - cu precădere, in limita chestiunilor incidentale vizând incidența Legii cu nr.85/1992 în ceea ce privește locuințele aflate în compunerea imobilului situat în Timișoara . A și care nu îngăduie a fi contrazise -, devine obligatorie si concluzia ca numai ignorând exigentele imperativului pct. 4 apartenent art. 1200 in corelație cu acelea alin.2 apartenent art. 1202 ambele din legea civila, (chemate sa configureze legislativ prezumția de lucru judecat - forma in care se manifesta autoritatea de lucru judecat atunci când nu exista identitatea de elemente, ceruta de aceeași lege civila procedurala, ci doar o suprapunere a chestiunii litigioase -), pârâta-apelantă a reabordat jurisdicțional aceleași chestiuni, prin intermediul căii de atac pendinte promovate.

De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul, în temeiul art. 296 c. proc. civ. va respinge ca nefondat apelul declanșat de către apelanta-pârâtă . SA București - Sucursala de Întreținere și Servicii Energetice E. Banat contra sentinței civile nr._/17.05.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. I..

În temeiul art. 274 în corelație cu art. 298 - ambele apartenente legii procedurale civile, întrucât apelanta se află în culpă procesuală, o va obliga la plata către intimatul-reclamant a sumei de 400 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în calea de atac a apelului, achitate cu chitanța nr. 89/10.10.2011 depusă în original la fila 42 din dosarul pendent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declanșat de către apelanta-pârâtă . SA București - Sucursala de Întreținere și Servicii Energetice E. Banat, cu sediul în Timișoara, .-5, județul T., contra sentinței civile nr._/17.05.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. I., cu domiciliul în Timișoara, ., ..

Obligă apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 400 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în calea de atac a apelului.

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 23.02.2012.

Președinte, Judecător,

A. A. D. J.

Grefier,

A. T.

Red. A.A.

Tehnored. A.T.

Ex. 4/06.04.2012

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 190/2012. Tribunalul TIMIŞ