Pretenţii. Decizia nr. 22/2015. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 22/2015 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 21-01-2015 în dosarul nr. 7791/327/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ, DE C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ nr.22
Ședința publică din data de 21 ianuarie 2015
Completul compus din:
Președinte: E. B.
Judecător: D. N. G.
Grefier: P. L.
S-a luat în examinare apelul civil declarat de către apelantul- pârât M. A., domiciliat în ., ., impotriva sentintei civile nr.945/3.04.2014 pronuntata de Judecatoria Tulcea in dosarul nr._, avand ca obiect pretenții, in contradictoriu cu intimatul-reclamant T. D. C., cu domiciliul în Tulcea, ., .. B, ..
Dezbaterile in apel au avut loc in sedinta publica din 14.01.2015, sustinerile in apel ale partii prezente fiind consemnate in incheierea de sedinta din acea dată, care face parte integranta din prezenta hotarare.
TRIBUNALUL:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 23.10.2013, sub nr._, reclamantul T. D. C. a chemat în judecată pârâtul M. A. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 7.000 lei reprezentând despăgubiri morale, respectiv a sumei de 1.000 lei cu titlul de daune materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Acțiunea reprezintă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant T. D. C. disjunsă din dosarul nr._ ca urmare a admiterii excepției nelegalei timbrări și anulării cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât M. A..
Prin sentința civilă nr. 945 din 3 aprilie 2014, Judecătoria Tulcea a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 7.000 lei cu titlu de daune morale.
Totodată, a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 92,5 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamantul are calitatea de agent de poliție în cadrul Sectorului de Poliție de Frontieră Tulcea, iar în exercitarea atribuțiilor de serviciu a supravegheat activitatea a doi pescari, dintre care unul era pârâtul, care foloseau la pescuit setci monofilament și că potrivit situației de fapt reținută în sentința penală nr. 1135/10.10.2012 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr._: „La data de 20.08.2010 un echipaj de poliție din cadrul Sectorului Poliției de Frontieră C. i-a depistat pe inculpații M. A. și C. V. în timp ce pescuiau cu ajutorul mai multor plase tip monofilament pe Lacul Merheiul M. situat pe raza loc. L., jud. Tulcea. Anterior, în ziua de 19.08.2010 inculpații instalaseră în apă plasele de pescuit tip monofilament. La controlul ambarcațiunii au fost găsite plasele monofilament scoase din apă cu pește din specia caras capturat în ele, și o cantitate de pește din specia caras în privința căreia M. A. a arătat că fusese pescuit cu cinci unelte de tip talian, susțineri care nu au fost dovedite în cauză. Martorii T. D.-C. și N. D., agenții de poliție în cadrul Sectorului Poliției de Frontieră C. au supravegheat activitatea celor doi inculpați, atât la momentul instalării în apă plaselor de pescuit tip monofilament cât și momentul când scoteau din apă plasele de pescuit tip monofilament. Cele 19 setci tip monofilament au fost ridicate de la inculpați iar peștele, 125 Kg. specia caras, rezultată din săvârșirea infracțiunii, a fost predat spre valorificare la .. S.. (fila 73 dosar urmărire penală)”.
A mai reținut instanța că prin acțiunea formulată, reclamantul a criticat acțiunile întreprinse de către pârât urmare indisponibilizării instrumentelor de pescuit, și că acesta a arătat că nu a făcut altceva decât să își îndeplinească atribuțiile de serviciu.
Din analiza dosarului înregistrat la P. de pe lângă Tribunalul Tulcea sub nr. 576/P/2010, instanța de fond a reținut că pârâtul a formulat plângere penală împotriva reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, luare de mită, supunere la rele tratamente, furt calificat și distrugere, toate cu referire la faptele reținute în data de 20.08.2010 și că față de reclamant s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor în cauză, dar și autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor efectuate de reclamant.
A mai reținut instanța de fond că prin rezoluția nr. 576/P/2010 din data de 14.04.2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru toate infracțiunile sus-reținute, din cuprinsul rezoluției procurorului, referitor la infracțiunea de luare de mită, reținând că pârâtul la contactat pe reclamant care a refuzat categoric primirea de bani sau alte foloase, acesta din urmă sesizând de îndată șefii ierarhici și ulterior formulând un denunț.
În ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, instanța a reținut că în rezoluție s-a arătat că reclamantul a efectuat acte de constatare pe care era obligat în virtutea atribuțiilor de serviciu să le facă, iar referitor la infracțiunea de supunere la rele tratamente s-a arătat că persoanele asupra cărora exista suspiciunea legitimă de săvârșire a infracțiunii de braconaj urmau să se supună măsurilor legale în sensul că trebuiau să îi însoțească pe polițiștii de frontieră la sediul unității și să participe la efectuarea de acte premergătoare. Despre infracțiunea de furt calificat s-a reținut că nu subzistă în condițiile în care reclamantul a acționat în virtutea atribuțiilor de serviciu și a ridicat și indisponibilizat bunuri ce interesau documentarea activității infracționale iar în ceea ce privește infracțiunea de distrugere, instanța a reținut că nici o parte nu a făcut referire la distrugerea vreunui bun.
În acest context, s-a reținut de către prima instanță că pârâtul, prin demersul întreprins pe lângă organele de urmărire penală, raportat la soluția dată de către acestea, dar și la hotărârea pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr._ (condamnarea pârâtului la amendă penală), a condus la ingerințe în viața privată a reclamantului – prin interceptarea și înregistrarea convorbirilor sale telefonice – la punerea la îndoială a credibilității acestuia, afectarea relațiilor în cadrul activității profesionale.
La soluționarea cererii, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 998 cod civil anterior potrivit cărora „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, instanța reținând că încălcarea valorilor sus-menționate generează dreptul și obligația la repararea consecințelor și, chiar dacă este adevărat că prejudiciul nepatrimonial nu are un conținut economic, evaluarea acestuia nu înseamnă stabilirea echivalenței în bani a valorilor încălcate prin fapta ilicită, însă s-a statuat că, atingerile aduse acestei valori manifestându-se concret, permit aprecierea intensității și gravității lor în raport de toate împrejurările cauzei, de modul de acțiune și de consecințe.
Dimensiunea prejudiciului moral trebuie sa fie justă și nu este un prilej de îmbogățire pentru persoana lezată.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel pârâtul M. A., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală.
Astfel, arată apelantul că a fost obligat să achite reclamantului daune morale în cuantum de 7.000 lei urmare unei cereri semnată de o persoană fără calitate, care a semnat și actul denumit întâmpinare și susține că pe parcursul desfășurării procesului civil, instanța nu a verificat dacă reclamantul își însușește cererea altuia.
Consideră apelantul că cererea pârâtului a fost judecată cu celeritate nejustificată, și consideră că aceasta trebuia să parcurgă timpi normali iar probele trebuiau administrate cu temeinicie, și susține că polițistul de frontieră T. D. C. a dus în eroare instanța, declarând că este victima unor calomnii, fără a proba, iar instanța, deși trebuia să verifice susținerile acestuia nu a făcut acest lucru.
Susține apelantul că plângerile formulate de el nu sunt denunțuri calomnioase și în acest sens invocă Hotărârea C.E.D.O. din 08.06.2010 în care se arată că potrivit art. 6 alin. 1 art. 10 orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.
Consideră apelantul că din probele administrate în cauză rezultă atitudinea abuzivă a reclamantului, acesta având o atitudine reprobabilă, în afara legii și bunurilor moravuri, încălcând grav și cu intenție regulamentul care-i reglementează activitatea, și trebuie să suporte consecința abuzului.
Învederează apelantul că potrivit doctrinei, daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, la demnitate și onoare, prestigiul profesional și alte valori similare iar în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, arată că acesta se stabilește, ca urmare a aplicării de instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral adus și consideră că instanța nu a îndeplinit aceste deziderate astfel încât hotărârea este netemeinică.
Consideră apelantul că nu este de ajuns ca instanța să indice în considerentele hotărârii atacate doar prevederile art. 998 Cod civil și arată că toți practicienii cunosc faptul că prejudiciul la care face trimitere textul sus enunțat reprezintă un element al răspunderii civile, constând în consecințele negative patrimoniale și morale suferite de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către o altă persoană, iar în cauză nu au fost probate nici consecințele presupuse negative suferite de către reclamant și nici caracterul ilicit al denunțului.
Susține apelantul în continuare că instanța de fond a soluționat în mod greșit cauza fără citarea Gărzii de Coastă care este parte în dosarul Judecătoriei Tulcea nr._ disjuns în dosarul_ .
În termen legal, intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
Examinând criticile aduse de apelant împotriva sentinței civile mai sus nominalizate, prin prisma dispozițiilor art. 476 și următoarele Cod procedură civilă, tribunalul reține că acestea au caracter nefondat, pentru următoarele considerente:
Asupra primei chestiuni a pretinsei nesemnări a cererii introductive prin care a fost sesizată prima instanță, susținerile apelantului sunt lipsite de suport probator, fără a exista vreun dubiu rezonabil în ceea ce privește identitatea persoanei care s-a legitimat ca reclamant, respectiv intimatul T. D. C., care a fost citat chiar de către instanța de apel, prezentându-se personal la termenul de judecată din data de 14.01.2015, când a confirmat că semnăturile din dreptul numelui său, pe documentele aflate dosar, îi aparțin, fără a avea nicio relevanță juridică împrejurarea că acestea nu sunt identice, sau chiar mai puțin asemănătoare, cât timp codul de procedură civilă nu instituie nicio restricție în acest sens.
Raportat la argumentele aduse la punctul 2 din cererea de apel, tribunalul reține că acestea sunt lipsite de fundament legal, neputându-se reproșa primei instanțe pretinsul caracter nejustificat al judecării cu celeritate a cauzei, cât timp prin aceasta s-a asigurat imperativul impus de art. 241 Cod procedură civilă, cu aplicarea principiului fundamental al judecării cauzelor într-un termen optim și revonabil, conform art. 6 Cod procedură civilă. În acest context, se observă că dosarul având ca obiect acțiunea în pretenții promovată de apelant a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 23.10.2014, cu prim termen de judecată la 3.12.2014, fiind soluționat la 3.04.2014, deci la aproape 6 luni de la data înregistrării cauzei.
De altfel, până la soluționarea cauzei în primă instanță s-au acordat nu mai puțin de 4 termene de judecată (3.12.2014 – fila 14 dosar atașat, 14.01.2014 – fila 19 dosar atașat, 11.02.2014 – fila 24 dosar atașat și 25.03.2014 – fila 27, când pronunțarea a fost amânată la 3.04.2015).
Prin urmare, nu există temeiuri valide pentru a se reține existența vreunei atingeri aduse substanței dreptului la apărare al apelantului pârât, garantat de art. 13 Cod procedură civilă, cât timp apare cu evidență că această parte nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, nu a solicitat probe în apărare și nu a depus niciun document la dosarul cauzei, deși aceste posibilități nu i-au fost restrânse.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut în mod just, coroborând depoziția martorului N. D. cu proba cu înscrisurile ce au fost administrate, între care și cele aflate la dosarul de urmărire penală nr. 576/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea, că apelantul a formulat plângere penală împotriva intimatului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, luare de mită, supunere la rele tratamente, furt calificat și distrugere, cu referire la fapte din data de 20.08.2010, fiind dispusă începerea urmăririi penale și autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor efectuate de reclamant, iar ulterior, prin rezoluția nr. 576/P/2010 din 14.01.2011 a aceluiași P., scoaterea de sub urmărire penală a intimatului, pentru toate infracțiunile menționate, această soluție fiind rămasă definitivă.
Avându-se în vedere numărul mare de acuzații asupra comiterii de către intimat a unor fapte prevăzute de legea penală și gravitatea acestora, care a condus la ingerințe nejustificate în viața privată a intimatului, prin interceptarea și înregistrarea convorbirilor sale telefonice, respectiv punerea la îndoială a credibilității acestuia și afectarea relațiilor din cadrul activităților sale profesionale, tribunalul nu poate reține că apelantul a depășit cadrul permis al exercitării dreptului la libera exprimare, care nu are caracter absolut, ci este susceptibil de limitări rezonabile, necesare pentru a nu fi încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale unor alte persoane.
În speță, nu s-a dovedit că intimatul reclamant ar fi manifestat vreo conduită reprobabilă, în afara legii și a bunelor moravuri, cu atât mai mult cu cât organele de urmărire penală au reținut, de o manieră definitivă, că intimatul, în calitate de polițist de frontieră, a efectuat acte de constatare pe care era obligat în virtutea atribuțiilor de serviciu să le facă, ridicând și indisponibilizând bunuri care interesau documentarea activității infracționale, procedând la restituirea bunurilor care nu făceau obiectul cercetărilor, fără a rezulta că intimatul ar fi avut un comportament abuziv sau ar fi pretins bani sau alte bunuri de la apelant (a se vedea fila 3 din dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea 576/P/2010, atașat). Așadar “lipsirea reclamantului de proprietatea sa” s-a efectuat conform legii.
Raportat la punctul 3 din cererea de apel, asupra modalității de cuantificare a daunelor morale, nu se poate reține că sentința primei instanțe nu ar fi corect motivată, cât timp judecătorul a reținut că dimensiunea prejudiciului moral trebuie să fie justă, iar nu un prilej de îmbogățire pentru persoana lezată, prin raportare la dispozițiile art. 998 Cod civil 1864, fiind identificate criteriile și nominalizate ingerințele în raport de care s-a dispus angajarea răspunderii civile patrimoniale a apelantului pârât.
În primul ciclu procesual au fost administrate suficiente probe pentru evaluarea prejudiciului moral, relevantă fiind și proba testimonială cu martorul mai sus menționat, propus de intimatul reclamant (fila 18 dosarul primei instanțe), care s-a coroborat cu înscrisurile depuse și atașate la dosar.
Asupra susținerilor apelantului că instanța de fond ar fi soluționat greșit cauza fără citarea prepusului Garda de Coastă, instanța reține atât vădita lipsă de interes a acestor argumente, în raport de poziția procesuală a apelantului, cât și caracterul tardiv al acestui motiv de apel, față de prevederile art. 160 alin. 3 Cod procedură civilă, potrivit cărora “în lipsa părții nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată și de celelalte părți ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs” (sublinierea noastră). Întrucât această problemă nu a fost ridicată de către apelantul pârât în fața primei instanțe, cel mai târziu la ultimul termen de judecată din 25.03.2014, operează, în baza art. 185 Cod procedură civilă, decăderea acestuia din dreptul de ridicare a excepției de nulitate a procedurii de citare, care nu va fi examinată pe fond de tribunal.
Așa fiind, tribunalul reține că soluția primei instanțe este justă și corect motivată, astfel încât apelul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul civil declarat de către apelantul- pârât M. A., domiciliat în ., ., impotriva sentintei civile nr.945/3.04.2014 pronuntata de Judecatoria Tulcea in dosarul nr._, avand ca obiect pretenții, in contradictoriu cu intimatul-reclamant T. D. C., cu domiciliul în Tulcea, ., .. B, ., ca nefondat.
Definitiva.
Pronunțată în ședința publică la 21 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător,
E. B. D. N. G.
Grefier,
P. L.
Jud. fond N.D.
Redactat jud.D.N.G./20.02.2015
Tehnoredactat gref P.L./G.R./24.02.2015/4 ex.
.>
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 36/2015. Tribunalul TULCEA | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 13/2015.... → |
|---|
