Pretenţii. Decizia nr. 750/2015. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 750/2015 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 25-09-2015 în dosarul nr. 750/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ DE C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE CIVILĂ Nr. 750/2015
Ședința publică de la 25 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. D. A.
JUDECĂTOR: S. G.
Grefier: L. R.
Pe rol judecarea apelului civil formulat de apelanta reclamantă U. A. S.A. cu sediul ales în C., ., jud.C., împotriva sentinței civile nr.2621/07.10.2014 pronunțată de Judecătoria Tulcea, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. G. C. cu domiciliul în Tulcea, ..14, jud.Tulcea, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință s-a prezentat apelanta reclamantă prin cons.jr.M. S. C., lipsă fiind intimata pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelul este declarat în termen, motivat și timbrat, precum și că, în cauză nu s-a depus întâmpinare, după care:
Cons.jr.M. S. C., având cuvântul pentru apelanta reclamantă, apreciază dosarul în stare de judecată.
Nemaifiind cereri de formulat și explicații de dat sau probe de administrat pentru completarea cercetării judecătorești, instanța constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri asupra apelului.
Cons.jr.M. S. C., având cuvântul în apel pentru apelanta reclamantă, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, din punctul apelantei de vedere, chiar dacă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe art.1349 coroborat cu art. 1357, apreciază că art.1350 din Codul civil are eficiență juridică în cauză sens în care se refere strict la relațiile apelantei cu pârâta care a recunoscut creanța, este de acord să plătească eșalonat.
De asemenea, arată că pârâta nu și-a respectat obligațiile contractuale, această răspundere există și a fost precizată și prin notele scrise depuse la dosar la instanța de fond.
Precizează că instanța de fond trebuia să motiveze în vreun fel de ce nu are eficiență juridică art.1350 în cauză, astfel că solicită admiterea apelului și dând eficiență juridică art.1350, solicită admiterea acțiunii cu cheltuieli de judecată.
Instanța reține cauza pentru deliberare și pronunțare.
INSTANȚA
Asupra apelului civil analizat:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 18.10.2013, sub număr de dosar_, reclamanta U. A. S.A. a solicitat instanței obligarea pârâtei M. G. C. la plata sumei de 15.804,28 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului creat ca o consecință a depunerii cu întârziere precum și a nedepunerii primelor de asigurare aferente polițelor menționate în anexele 1 și 2 ale angajamentului de plată nr. 98/31.01.2013. A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi calculate asupra debitului restant, de la data scadenței ratei neachitate și până la data efectivei și integralei plăți, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare în termenul legal.
Prin notele scrise înaintate la dosar sub nr. 1299/25.04.2014, reclamanta a arătat că acțiunea sa se întemeiază pe dispozițiile art. 1349 coroborat cu art. 1357 Cod civil, ce reglementează răspunderea civilă delictuală (fila 44).
Cât privește solicitarea pârâtei din întâmpinare, instanța a calificat-o în baza art. 152 Cod procedură civilă ca fiind o cerere reconvențională, pentru care a pus în vedere acesteia să achite o taxă judiciară de timbru în cuantum de 896 lei.
Soluționând cauza, prin sentința civilă nr. 2621 din 07 octombrie 2014 instanța a respins acțiunea formulată de către reclamanta pârâtă U. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta reclamantă M. G. C., ca inadmisibilă.
Totodată, a admis excepția de netimbrare a cererii reconvenționale și a anulat cererea reconvențională formulată de către pârâta reclamantă M. G. C., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă U. A. S.A., ca netimbrată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, între părți au existat raporturi de muncă decurgând din contractul individual de muncă nr. 383/25.06.2010 (fila 10-12)
Potrivit art. 254 alin. 1 Codul muncii salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
Numai în cadrul răspunderii patrimoniale, salariatul care a produs o pagubă angajatorului, poate fi obligat cu bunurile aparținând patrimoniului său, respectiv cu salariul său, să acopere acel prejudiciu, reîntregind astfel patrimoniul afectat al angajatorului, în situația îndeplinirii tuturor condițiilor specifice acestui tip de răspundere.
În noua reglementare a Codului civil se menține distincția clară între răspunderea delictuală și cea contractuală, fiecare având trăsăturile specifice în raport de izvorul obligațiilor: faptul ilicit delictual, respectiv faptul ilicit constând în încălcarea obligațiilor contractuale. În ceea ce privește raportul dintre acestea, așa cum s-a reținut și în doctrina de specialitate, răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materie, fiind aplicabilă ori de câte ori prejudiciul cauzat nu este în legătură cu un raport de natură contractuală. Răspunderea contractuală este o răspundere specială, derogatorie, de strictă aplicabilitate. În consecință, raportul juridic obligațional dintre creditorul prejudiciat și debitorul autor al pretinsei fapte ilicite cuprinde obligații particulare și relative, potrivit clauzelor speciale stabilite prin acordul lor, nefiind posibil nici cumulul, nici alegerea de către creditor a unei anumite răspunderi.
În speță, raportul juridic dintre părți are la bază un contract individual de muncă, din care a luat naștere un conflict individual de muncă, astfel că reclamanta nu poate opta în alegerea răspunderii delictuale pentru a obține obligarea debitorului său la plata despăgubirilor pretinse.
Din interpretarea art. 22 și art. 152 Cod procedură civilă se desprinde faptul că, de regulă, invocarea unui anumit text de lege de către o parte nu impietează asupra dreptului judecătorului de a stabili și aplica textul corect situației de fapt fundamentate juridic de către aceasta.
Cu toate acestea, nu se poate schimba o încadrare juridică peste voința părții. În condițiile în care partea a stabilit expres calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora a înțeles să limiteze dezbaterile, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului nu se poate deroga de la principiul disponibilității în procesul civil.
Dreptul instanței de a califica o cerere nu este echivalent cu dreptul său de a pune în discuție posibilitatea modificării acesteia. A califica înseamnă a da denumirea legală din punct de vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport de situația de fapt, chiar dacă textele legale sunt indicate eronat, instanța având acest drept independent de poziția procesuală a părților. A pune în discuție modificarea cererii înseamnă a refundamenta o cerere întemeiată greșit, aspect ce nu poate fi realizat decât cu concursul părții.
Constatând că reclamanta și-a fundamentat acțiunea de față pe principiile răspunderii civile delictuale consacrate de dispozițiile art. 1349 și art. 1357 Cod civil, atâta vreme cât pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei există norme speciale de strictă interpretare, aceasta a aparut ca inadmisibilă. Astfel, reclamanta are posibilitatea să formuleze o nouă acțiune judiciară în fața instanței competente, însă cu respectarea normelor legale privind stabilirea cadrului procesual din punct de vedere al obiectului și temeiului de drept.
În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța de fond a analizat cu prioritate excepția invocată, în temeiul art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.
Cererea reconvențională reprezintă o cerere incidentală, fiind formulată în cadrul unui litigiu deja demarat, însă ca natură juridică constituie o veritabilă cerere de chemare în judecată în care calitățile părților inițiale sunt inversate, fiind necesară întrunirea tuturor cerințelor legale inclusiv achitarea taxei judiciare de timbru aferente.
Potrivit art. 34 alin. 3 din actul normativ mai sus menționat, cererile reconvenționale se taxează după regulile aplicabile obiectului cererii, dacă aceasta ar fi fost exercitată pe cale principală, astfel că taxa aferentă trebuie avansată de pârâtul reclamant sub sancțiunea anulării acesteia ca netimbrată sau insuficient timbrată, după caz.
Analizând actele existente la dosar, instanța de fond a reținut faptul că prin adresa emisă la data de 28.05.2014 dar și la termenul de judecată din data de 03.07.2014, pârâtei reclamante i s-a pus în vedere să achite o taxă judiciară de timbru în cuantum de 896 lei, aceasta neconformându-se dispozițiilor instanței.
De reținut este și faptul că, deși potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, pârâta reclamantă putea face cerere de reexaminare, aceasta nu a formulat o astfel de cerere și nici pentru acordarea vreunei facilități.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel U. A. SA.
Se susține în motivarea apelului că art.1349 și art.1350 din Noul cod civil se referă la ambele forme de răspundere, reglementarea fiind unitară, cu punerea în evidență a diferențelor între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, ceea ce nu înseamnă și finalizarea dezbaterilor pe marginea chestiunilor unității/dualității.
Arată apelanta că teza unității răspunderii civile a avut ecouri în literatura juridică română recentă, considerând apelanta că ideea de unitate ar fi fost întărită printr-o reglementare comună a celor două mari ordini ale responsabilității civile. Delimitarea, la nivel legislativ, între răspunderea delictuală și răspunderea contractuală este prezentă în sisteme juridice de referință.
Având în vedere că intimata a recunoscut creanța societății prin angajamentul de plată asumat și semnat, apreciază apelanta că instanța de fond nu a dat relevanță juridică acestei convenții contractuale.
Consideră apelanta că instanța de fond nu a dat eficiență juridică art.1350 din Codul civil, temei de drept invocat în cererea de chemare în judecată, solicitând admiterea apelului, cu consecința modificării sentinței apelate în sensul admiterii cererii.
Intimata pârâtă M. G. C. nu a formulat întâmpinare în termenul prevăzut de art. 471 alin. 5 Noul Cod procedură civilă, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.
Analizând apelul, prin prisma criticilor aduse, Tribunalul constată că acesta nu este întemeiat.
Conform Încheierii de la termenul de judecată din 25 septembrie 2015, reclamanta-apelantă a indicat drept temei de drept al acțiunii dispozițiile art.1349 și art.1357 din Noul Cod Civil, ce constituie sediul materiei pentru răspunderea civilă delictuală.
Astfel, potrivit art.1349 NCC, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral; în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.
În continuare, art.1357 NCC stipulează că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare; autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Or, peste temeiul de drept indicat expres de reclamant nu se poate trece, nefiind în discuție o calificare a unei situații juridice, iar răspunderea civilă delictuală nu poate fi confundată niciodată cu răspunderea contractuală, nici sub imperiul vechiului Cod civil și nici în actuala reglementare, condițiile de îndeplinit pentru a fi incidentă fiecare dintre acestea fiind distincte, astfel că acestea se exclud.
Răspunderea civilă delictuală de care s-a prevalat reclamanta are ca izvor fapta ilicită delictuală și exclude, după cum s-a învederat, o răspundere contractuală ce presupune un raport de natură contractuală.
În speță, între părți se afla în derulare un contract individual de muncă la data producerii prejudiciului invocat, așa încât recuperarea acestuia nu se poate realiza decât în cadrul unei acțiuni în răspundere patrimonială, reglementată expres de Codul Muncii.
Argumentul că, de lege ferenda, s-ar impune a fi înlăturată distincția dintre cele două forme de răspundere în discuție, teză susținută și de doctrina franceză, nu poate conduce la o altă concluzie decât cea adoptată de instanța de fond, aplicabilă cauzei fiind legislația în vigoare.
Având în vedere cele expuse, Tribunalul va respinge apelul promovat ca nefundat, păstrând ca legală și temeinică hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta reclamantă U. A. S.A. cu sediul ales în C., ., jud.C., împotriva sentinței civile nr.2621/07.10.2014 pronunțată de Judecătoria Tulcea, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. G. C. cu domiciliul în Tulcea, ..14, jud.Tulcea, având ca obiect pretenții, ca nefondat.
Păstrează sent.civ.nr.2621/07-10-2014 a Judecătoriei Tulcea ca legală și temeinică.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 Septembrie 2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,Grefier,
C. D. A. S. G. L. R.
Jud.fond IS
Red./tehnored.jud.CDA/26-10-2015
gref.șed.LR/4 ex./.>
| ← Reziliere contract. Decizia nr. 749/2015. Tribunalul TULCEA | Plângere contravenţională. Decizia nr. 755/2015. Tribunalul... → |
|---|
