Pretenţii. Decizia nr. 4/2014. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4/2014 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 15-01-2014 în dosarul nr. 4/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE CIVILĂ Nr. 4/2014
Ședința publică de la 15 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: V. A.
JUDECĂTOR: E. B.
JUDECĂTOR: N. G. D.
Grefier: L. R.
Pe rol judecarea recursului civil formulat de recurentul reclamant P. C., cu domiciliul înTulcea, ., ..B, ., împotriva sentinței civile nr.2209/05.06.2013 pronunțată de Judecătoria T., în contradictoriu cu intimata pârâtă . S. T. cu sediul în T., Piața Independenței, nr.1, ., jud.T. și intimatul intervenient I. P., cu domiciliul în loc.Beștepe, jud.T., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință s-au prezentat av.T. I. pentru recurentul reclamant și cons.jr.O. F. pentru intimata pârâtă, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Av.T. I. având cuvântul pentru recurentul reclamant precizează că a formulat cerere la Judecătoria T. în vederea obținerii unei copii de pe caietul de ședință al grefierului, însă nu i s-a răspuns, înțelegând că insiste în cerere pentru a lămuri acest aspect.
Totodată depune un set de înscrisuri la dosar pe care le-a comunicat în fața instanței și celeilalte părți și prin care înțelege să demonstreze că recurentul a fost cel care a plătit asigurarea și împrumutul împreună cu dobânzile, pe toată perioada cât bunul a stat în reparații.
Cons.jr.O. F. având cuvântul pentru intimata pârâtă cu privire la cererea recurentului formulată prin apărător privind obținerea unei copii de pe caietul de ședință al grefierului, lasă la aprecierea instanței și nu se opune la acordarea unui nou termen în acest sens.
Deliberând, instanța apreciază că acel înscris nu este util cauzei și nemaifiind cereri de formulat și explicații de dat pentru completarea cercetării judecătorești, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri asupra recursului.
Av.T. I. având cuvântul în recurs pentru recurentul reclamant arată că motivele de critică vizează două aspecte: cheltuielile de judecată și daunele – interese.
Cu privire la cheltuielile de judecată arată că prin hotărârea instanței de fond i s-au acordat reclamantului pretenții mai puțin de jumătate decât cele solicitate astfel că instanța era obligată să nu diminueze cheltuielile de judecată sub 50% când a admis în parte acțiunea.
Referitor la daunele-interese precizează că acestea au fost solicitate cu privire la lipsa de folosință a autoturismului argumentând că acest autoturism a stat în reparații suficient de mult întrucât asigurătorul nu voia să plătească, însă potrivit dispozițiilor legale în materie asigurătorul acoperă paguba lipsei de folosință, fiind tocmai ce recurentul susține, respectiv acoperă cheltuielile făcute pe perioada cât a fost lipsit de bun.
În acest sens precizează că acest comportament a fost arătat în toate actele depuse la dosar, un comportament culpabil deoarece bunul a stat o perioadă îndelungată în reparații tocmai pentru că intimata nu voia să plătească despăgubirile, iar dacă instanța aprecia că se impunea o anumită probă (expertiză) era obligată la efectuarea expertizei și cu privire la acest aspect.
În ceea ce privește diminuarea valorii bunului, precizează că nu acest lucru a solicitat reclamantul, neinteresându-l valoarea bunului după reparații.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurată, iar pe fond admiterea cererii conform expertizei, admiterea cheltuielilor de judecată și a daunelor interese așa cum au fost solicitate.
Cons.jr.O. F. având cuvântul în recurs pentru intimata pârâtă solicită ca instanța să cenzureze afirmațiile privind comportamentul referitor la împrejurarea că toate despăgubirile sunt aduse în fața instanței, putându-se verifica pe portalul instanțelor acest aspect.
Cu privire la recursul declarat, precizează că onorariul stabilit pentru expertiză a fost de 800 lei și a fost plătit jumătate-jumătate și având în vedere că pretențiile reclamantului au fost însemnate, aproape_ lei și admise doar 6000 lei, astfel că instanța de fond în mod corect a calculat cheltuielile de judecată.
Referitor la daunele interese, invocă dispozițiile art.45 din Ordinul 5/2010, iar în ceea ce privește diminuarea valorii bunului arată că potrivit art.27 pct.15 din același Ordin nu se mai acordă despăgubiri după reparație.
În concluzie, solicită respingerea recursului pentru argumentele expuse pe larg în întâmpinare.
INSTANȚA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei T. la data de 15.05.2012 și înregistrată pe rol sub nr._, reclamantul P. C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. ASIG S.A. prin S. T., intervenient forțat fiind I. P., pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună stabilirea despăgubirii ce urmează a-i fi acordată ca urmare a producerii evenimentului rutier din data de 16.09.2011 și obligarea societății de asigurare la plata acesteia.
Legal citată, pârâta S.C. C. ASIG S.A. a formulat întâmpinare arătând, în esență, că diferența neacceptată la plată provine din reperele neacordate și manopera aferentă, întrucât s-a constatat că acestea nu au fost avariate ca urmare a evenimentului rutier din data de 16.09.2011.
Prin precizările depuse la dosarul cauzei la termenul din data de 22.11.2012, reclamantul a arătat că solicită suma de 7.306,21 lei reprezentând diferența neachitată de pârâtă din contravaloarea reparațiilor efectuate la autoturismul său ca urmare a evenimentului rutier din data de 16.09.2011 precum și suma de 10.000 lei reprezentând daune interese.
Soluționând cauza, prin sentința civilă nr.2209 din 05 iunie 2013 instanța a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul P. C., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și cu intervenientul forțat I. P..
Pe cale de consecință, a obligat pârâta alături de intervenientul forțat să-i plătească reclamantului suma de 6.436,54 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
Totodată, a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 622 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că la data de 08.11.2010, s-a încheiat între pârâtă în calitate de asigurator și intervenientul forțat I. P., polița de asigurare de răspundere civilă auto RCA ./17/G17/HR0 nr._ cu privire la autoturismul marca Daewoo Espero cu numărul de înmatriculare_ (fila 4.
La data de 16.09.2011, autoturismul asigurat a fost implicat într-un accident de circulație, reținându-se în procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/16.09.2011 faptul că numitul I. P. a condus autoturismul marca Daewoo Espero cu numărul de înmatriculare_ iar la intersecția DN 22A cu DN 22D nu a acordat prioritate, intrând în coliziune cu autoturismul marca Renault cu numărul de înmatriculare_ condus de reclamantul P. C., provocând avarii.
Reclamantul s-a adresat pentru reparațiile autoturismului avariat S.C. Star Service S.A. care a emis un deviz tip Audatex în valoare de 11.789,92 lei și factura fiscală . 10 nr._/11.11.2011 (fila 31), S.C. Ad Auto Total S.R.L. care a emis facturile nr._/11.10.2011 în valoare de 2.273,93 lei și nr._/05.10.2011 în valoare de 1.324,97 lei precum și asigurătorului RCA, emitent al poliței ./17/G17/HR0 nr._/08.11.2010, constituindu-se dosarul de daună RA0121TL11.
Pârâta a achitat în cadrul acestui dosar de daună suma de 8.082,61 lei conform ordinelor de plată nr. 135/14.12.2011, nr. 149/05.01.2012, nr. 9901/18.11.2011 și nr. 713/21.11.2011.
Cu privire la asigurarea de răspundere civilă obligatorie s-a reținut prevederile art. 41 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România (forma în vigoare la data producerii accidentului) potrivit cărora asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
Conform art. 42 din același act normativ, drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei; asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.
În continuare prin art. 43 din actul normativ mai sus menționat se arată că despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, conform dispozițiilor art. 49, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba, ori prin hotărâre judecătorească.
Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare.
Conform art. 54 alin. 1 din același act normativ, despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.
Așa cum s-a arătat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1/2005 publicată în M.O. nr. 503/2005 pronunțată într-un recurs în interesul legii, în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 Cod civil, a celui care prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.
În ceea ce privește condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și următoarele Cod civil, reclamantul trebuie să facă dovada faptei ilicite, a prejudiciului suferit, a raportului de cauzalitate dintre fapta intervenientului forțat și prejudiciu precum și a vinovăției acestuia.
Potrivit dispozițiilor art. 998, 999 Cod civil, orice fapta a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intervenientului forțat, acesta fiind răspunzător de producerea avariilor suferite de autoturismul cu numărul de înmatriculare_ aparținând reclamantului.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că momentul premergător producerii accidentului a fost acela în care autoturismul Renault Symbol cu numărul de înmatriculare_, condus de reclamant, se apropia pe o traiectorie în curbă la stânga de intersecția dintre DN 22A și DN 22D, timp în care din direcția și sensul de mers Atmagea-Ciucurova de pe DN 22D se apropia intervenientul forțat I. P., aflat la volanul autoturismului Daewoo Espero cu numărul de înmatriculare_, care nu a oprit pentru a acorda prioritate de trecere la întâlnirea indicatorului ˝Cedează trecerea˝. Momentul producerii stării de pericol a fost creat de intervenientul forțat care a intrat cu partea din față a autoturismului Daewoo Espero în traiectoria de deplasare a autoturismului Renault, deși avea obligația să reducă viteza de deplasare la apropierea de intersecția semnalizată corespunzător pentru a putea opri în spațiul de siguranță oferit de câmpul de vizibilitate, mai ales că trebuia și putea să observe că pe drumul cu prioritate circula autoturismul Renault pentru a-i acorda prioritate. Din momentul în care intervenientul forțat a sesizat pericolul și până în momentul inițierii procedurii de manevră de evitare a impactului prin frânare, raportat la timpul de reacție a unui șofer atent în trafic și la viteza de deplasare a autoturismului, expertul a apreciat că spațiul de oprire în siguranță a devenit insuficient pentru evitarea impactului cu autoturismul Renault, care s-a produs în ultima parte a procesului de frânare a autoturismului Daewoo Espero.
A mai arătat expertul că în ceea ce privește autoturismul Renault impactul a avut loc în partea frontală dreapta pe o suprafață de contact situată pe segmentul de bară dreapta față, aripă dreapta față, capotă motor, far dreapta.
A concluzionat expertul că între avariile autovehiculelor implicate în coliziune se poate stabili o legătură cauză-efect, într-un concurs cauzal ce pornește de la culpa intervenientului forțat, care nu a acordat prioritate autoturismului Renault care circula pe drumul principal, astfel că autoturismul Espero pe care îl conducea nu a mai putut fi oprit în spațiul de siguranță până la colțul intersecției și a lovit autoturismul Renault.
Potrivit art. 57 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, privind circulația pe drumurile publice, cu modificările și completările ulterioare, la intersecțiile cu circulație dirijată, conducătorul de vehicul este obligat să respecte semnificația indicatoarelor, culoarea semaforului sau indicațiile ori semnalele polițistului rutier.
În ceea ce privește întinderea prejudiciului, expertul a arătat că avariile constatate la cele două autovehicule sunt complementare și corespund cu declarațiile din dosar, fiind produse în urma unui singur eveniment, motiv pentru care circumstanțele prezentate de părți corespund cu modul de producere a avariilor, mai puțin la anumite repere care, deși se aflau în zona de impact, nu au fost constatate ca fiind deteriorate în urma accidentului.
Concret, a arătat expertul că este vorba de piesele și manopera aferentă lanțului de antrenare a alternatorului și anume cureaua de transmisie pentru alternator și agregate accesorii, respectiv rola întinzătoare a acestei curele, apreciind că acestea au fost înlocuite mai degrabă ca urmare a faptului că autoturismul Renault avea un rulaj de 59.241 km, foarte apropiat de rulajul de 60.000 km la care se recomandă înlocuirea kit-ului curelelor de transmisie de la motor.
A mai arătat expertul că valoarea reparațiilor la autoturismul Renault ce nu pot fi despăgubite în dosarul de daună RA0121TL11 și care urmează a fi deduse din valoarea devizului Audatex este de 869,67 lei, rămânând un rest de plată de 6.436,54 lei.
Potrivit art. 50 alin. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la momentul producerii accidentului), despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA.
Cu privire la valoarea maximă de despăgubire ce ar putea fi acordată în conformitate cu prevederile ordinului mai sus menționat, aceasta a fost calculată de către expert la suma de 15.845 lei, valoarea totală ce urmează a fi despăgubită fiind de 14.519,15 lei (din care pârâta a achitat suma de 8.082,61 lei).
Potrivit art. 24 alin. 2 lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, limitele de despăgubire pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, au fost stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, pentru accidentele produse în anul 2011, la un nivel de 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune interese, instanța de fond a constatat că reclamantul nu a arătat în concret în ce constau acestea și nici nu au fost dovedite în cauză, sarcina probei aparținând păgubitului.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs reclamantul P. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea căii de atac, recurentul reclamant a învederat, în esență, că i s-au acordat cheltuieli de judecată doar în sumă de 622 lei, deși acestea au totalizat 1555 lei, prima instanță neputând diminua cu mai mult de ½ cuantumul acestora, raportat la prevederile art. 274 alin. 1 codul de procedură civilă 1865; în al doilea rând, a mai susținut recurentul că daunele interese pe care le-a solicitat nu trebuiau respinse, întrucât acestea vizau lipsa de folosință a autoturismului și diminuarea valorii acestuia, putând fi cuantificate din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Examinând criticile aduse de recurent împotriva sentinței civile mai sus nominalizate, prin prisma dispozițiilor art. 299 și 304 indice 1 Cod procedură civilă 1865, tribunalul reține că acestea au caracter nefondat, pentru următoarele considerente:
Asupra respingerii unuia dintre capetele principale de cerere, prin care recurentul reclamant a solicitat obligarea intimatei pârâte la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune materiale și morale, soluția pronunțată de prima instanță este corectă, întrucât reclamantul nu a dovedit cuantumul prejudiciului pretins, deși îi revenea sarcina probei (actori incumbit probatio). Astfel, chiar dacă reclamantul recurent ar fi învederat instanței că daunele materiale vizează lipsa de folosință a autoturismului pentru perioada cât acesta a stat în service, nu s-au administrat probe relevante pentru cuantificarea acestei lipse de folosință, dincolo de orice dubiu rezonabil.
De o manieră similară, daunele morale nu au fost explicitate și nici dovedite, fără a exista temeiuri valide pentru ca acestea să fie acordate de instanță la modul abstract, în absența unor criterii concrete, care nu au fost susținute și probate de către reclamantul recurent, deși acesta a beneficiat de serviciile unui avocat ales.
În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, este neîndoios că dispozițiile art. 276 Cod procedură civilă 1865 instituie regula marjei de apreciere a judecătorului, în cazul admiterii în parte a acțiunii civile.
Această marjă de apreciere nu a fost depășită de către prima instanță, întrucât reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 17.306 lei (a se vedea precizările la 22.11.2012, fila 56 dosarul primei instanțe), din care i-a fost acordată prin dispozitivul hotărârii doar suma de 6.436,54 lei, ce corespunde unui procent de 37 % din valoarea cumulată a capetelor principale de cerere.
Aplicând acest procent de 37% la valoarea totală a cheltuielilor de jucecată pretinse de reclamant (1.555 lei – fila 3 prezentul dosar), rezultă suma de 578,29 lei, la care ar fi fost îndreptățit reclamantul, potrivit principiului proporționalității. Or, în speța dedusă judecății, instanța i-a acordat recurentului o sumă mai mare cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv 622 lei. Prin urmare, instanța de recurs ar trebui, după regulile de mai sus, să reducă cheltuielile acordate reclamantului, însă această operațiune nu este permisă, întrucât s-ar încălca principiul neagravării situației recurentului în propria cale de atac.
Date fiind cele expuse, recursul va fi respins ca nefondat, urmând a fi menținută hotărârea primei instanțe, ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant P. C., cu domiciliul înTulcea, ., ..B, ., împotriva sentinței civile nr.2209/05.06.2013 pronunțată de Judecătoria T., în contradictoriu cu intimata pârâtă . S. T. cu sediul în T., Piața Independenței, nr.1, ..B, . și intimatul intervenient I. P., cu domiciliul în loc.Beștepe, jud.T., având ca obiect pretenții, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTORI,Grefier,
V. A. E. B. L. R.
D. N. G.
Jud.fond IS
Red.jud.DNG/14.02.2014
Tehnored.gref.LR/17.02.2014/2ex.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 494/2013. Tribunalul TULCEA | Plângere contravenţională. Decizia nr. 6/2014. Tribunalul TULCEA → |
|---|
