Plângere contravenţională. Decizia nr. 4/2015. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4/2015 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 12-01-2015 în dosarul nr. 4/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 4/2015
Ședința publică de la 12 Ianuarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTEA. C.
JudecătorL.-M. B.
JudecătorE.-G. A.
Grefier A. A.
Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de recurentul petent S. L. în contradictoriu cu intimatul I. JUDEȚEAN DE POLIȚIE V. împotriva sentinței civile nr. 1897 din data de 08.09.2014 pronunțată de Judecătoria Bârlad, având ca obiect plângere contravențională.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, cauza se află la primul termen de judecată, recursul este declarat în termen,motivat, legal timbrat și nu se solicită judecarea cauzei în lipsă.
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care;
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față, constată următoarele;
Prin sentința civilă nr. 1897 din data de 08.09.2014, Judecătoria Bârlad a Admite excepția perimării cererii.
Judecătoria Bârlad a constatat perimată cererea de chemare în judecată având ca obiect plângere contravențională, formulată de petentul S. L., domiciliat în oraș Siret, .. 16, . verbal de constatare al contravențiilor . nr._ încheiat la data de 26.09.2014 de Poliția mun. Bârlad, în contradictoriu cu intimata I. Județean de Poliție V., cu sediul în mun. V., .. 1, jud. V..
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele;
Prin încheierea de ședință din data de 17.02.2014, având în vedere că la acel termen nici una dintre părți nu s-a prezentat și nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod proc. civ., instanța a suspendat judecarea cauzei.
La data de 21.08.2014, în temeiul art. 420 alin. 1 Cod procedură civilă, s-a dispus citarea părților pentru termenul din data de 08.09.2014, în vederea discutării perimării.
Potrivit art. 416 din Codul de procedură civilă, ”orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de 6 luni. Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță”.
Conform art. 420 C.pr.civ., ”perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate. Judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea”.
De asemenea, potrivit art. 421 C.pr.civ., ”dacă instanța constată că perimarea nu a intervenit, pronunță o încheiere, care poate fi atacată o dată cu fondul procesului. Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare”.
În plus, în temeiul art. 181 alin. 1 pct. 3 C.pr.civ., ”când termenul se socotește pe săptămâni, luni sau ani el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an”.
Făcând aplicarea dispozițiilor legale de mai sus, observând că în dosarul de față s-a împlinit termenul de 6 luni de la ultimul act de procedură efectuat (17.02.2014), în temeiul art. 416 raportat la art. 421 C.pr.civ., instanța a admis excepția perimării cererii și a constatat perimarea acțiunii având ca obiect plângere contravențională, formulată de petentul S. L., în contradictoriu cu intimata IPJ V..
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs recurentul S. Luarențiu care a criticat-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În urma consultării portalului instanțelor de judecata, apelantul a observat ca în data de_ instanța de judecată a dispus admiterea excepției perimării plângerii contravenționale prin Hotărârea 1817/2014 din 03.01.2014.
Apelantul menționează că literatura juridica în materie arată următoarele: instituția perimării are legătură, pe de o parte, cu principiul disponibilității, în virtutea căruia părțile sunt libere să procedeze, cu drepturile lor, în limitele legii, după propria voință, iar pe de alta parte, dă expresie necesității ca justiția, odată sesizată cu o cerere de chemare în judecată, să-și concretizeze intervenția în raporturile juridice deduse judecății, printr-o hotărâre care să fie adoptată cât mai grabnic, căci altfel eficiența sa în restabilirea drepturilor încălcate riscă să fie păgubite. Deși legea nu fixează anumite termene în care procesul civil trebuie finalizat, ea pretinde părților diligenta necesară pentru evitarea prelungirii nejustificate a stării de litigiu, care nu numai că este dăunătoare părților, dar îngreunează și desfășurarea normală a cursului justiției.
Lăsarea, din culpa părții, a procesului în nelucrare un anumit interval de timp, duce la perimarea acestuia. Procesul civil fiind rezultatul activității conjugate a instanței de judecată și a părților, actele de procedură sunt aduse la îndeplinire, parte din ele, din oficiu, iar altă parte la stăruința părții. Perimarea vine, așadar, să sancționeze rămânerea în nelucrare a pricinii din vina părților, care nu și-au îndeplinit obligațiile procesuale într-un anumit interval de timp, după trecerea căruia legea nu mai îngăduie menținerea acelei cauze pe rolul instanței.
Perimarea este, așadar, sancțiunea care constă în stingerea procesului în starea în care se află, ca urmare a lăsării lui în nelucrare din vina părții, timp de un an, în materie civilă și șase luni, în materie comercială.
Apelantul arată că în literatura juridică se subliniază că perimarea are un caracter mixt, fiind în același timp o sancțiune și o prezumție de desistare. Remarcă în legătură cu aceasta, că în adevăr, uneori, lăsarea pricinii în nelucrare poate să reflecte intenția părții de abandonare a cauzei de renunțare la judecată, numai că această intenție nu este totdeauna prezentă, cauzele lăsării în nelucrare a pricinii putând fi și de altă natură. Pe de altă parte, renunțarea la judecată, astfel cum rezultă din prevederile art. 246 Cod procedură civilă se poate face numai în anumite condiții, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, iar daca s-a întrat în dezbaterea fondului, ea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți. Perimarea presupune întotdeauna culpa părții, pe când renunțarea nu. În consecință, apelantul învederează faptul că, perimarea este o sancțiune determinată întotdeauna de neglijența în îndeplinirea obligațiilor procesuale, care atunci când are la bază intenția părții de abandonare a procesului, sancționează tocmai împrejurarea că aceasta nu a renunțat la judecată în formele și condițiile prescrise de lege, lăsând ca starea de incertitudine să planeze asupra cauzei.
Într-o altă ordine de idei, apelantul observă că pornindu-se de la prevederile art. 253 Cod procedură civilă, potrivit cărora perimarea poate fi invocată și pe cale de excepție, în afară deci, de posibilitatea invocării din oficiu sau la cererea părții, pot rezulta anumite confuzii cu privire la configurația juridică a acestei instituții, în adevăr, din coroborarea textelor art. 252 și 253 Cod procedură civilă, se desprinde concluzia că perimarea capătă înfățișarea unei excepții de procedură, numai atunci când n-a fost invocată de instanța de judecată din oficiu nici de partea interesată prin cerere scrisă, ci opusă de parte în timp ce procesul își continua cursul, cu toate că termenul de perimare se împlinise. În realitate, perimarea este o sancțiune procesuală care funcționează în toate situațiile pe cale de excepție. Apelantul arată faptul că excepția nu este altceva decât un mijloc prin care se evidențiază, se pune în valoare, pentru a da curs efectelor prevăzute de lege, o abatere de la regulă, apucarea procesului pe o cale nefirească, neîngăduită de legiuitor. În cazul perimării situația anormală, abaterea de la regulile prescrise de lege pentru desfășurarea procesului, constă tocmai în lăsarea un timp îndelungat în nelucrare a procesului. Această situație este sancționată de legiuitor cu stingerea activităților procesuale în starea în care procesul a fost lăsat. Faptul că evidențierea acestei situații, a acestei stări de excepție, se face de către instanță din oficiu, de către parte prin cerere scrisă, sau se invocă oral în cursul procesului, nu schimbă cu nimic natura juridică a instituției. În concluzie, apelantul arătă că perimarea, așadar, este o excepție de procedură care împiedică cercetarea fondului dreptului dedus judecății, atrăgând și stingerea activității procesuale desfășurate anterior. Sancțiunea care intervine este rezultatul constatării și primirii de către instanța de judecată a acestei excepții procesuale.
Excepția perimării deși poate fi privită ca un impediment în exercitarea acțiunii civile, vizează cursul firesc al procesului, îndeplinirea obligațiilor procesuale de către părți într-un ritm care să asigure buna administrare a justiției. Ea poate să primească fie un act de procedură singular, fie întreaga suita de acte procesuale îndeplinite până la un moment dat. Este motivul pentru care o tratează la capitolul excepțiilor privind actele de procedură.
Deși, astfel cum rezultă din prevederile art. 248 Cod procedură civilă, perimarea operează de drept, este nevoie totuși ca ea să fie constatată prin hotărâre judecătorească. Apelantul învederează faptul că instanța de judecată trebuie să verifice cu acest prilej culpa părții care a lăsat cauza în nelucrare, inexistența cauzelor de suspendare sau de întrerupere a termenului de perimare sau împrejurarea posibilă, ca procesul să nu se fi stins anterior printr-o altă cauză legală specială.
În privința părților care pot invoca excepția perimării apelantul preciză că, de regulă, pârâtul este cel care are interes în acest sens, reclamantul neputând-o invoca, în primul rând pentru că nu are interes, iar în al doilea rând, dacă intenționează să renunțe la judecată, are calea prevăzută de art. 246Cod procedură civilă. Similară este situația și în privința cererii de recurs, numai intimatul având posibilitatea să invoce excepția perimării, recurentul neavând interes.
Dacă însă pârâtul a făcut cerere reconvențională, în care deci
reclamantul apare ca pârât, ambele părți vor putea invoca excepția
perimării. Dintre terțele persoane participante la proces pot invoca excepția perimării intervenientului în interes propriu, care are o poziție
independentă în proces, iar în cazul intervenției accesorii, numai cel
care intervine în interesul pârâtului. În cazul intervenției forțate, cel
introdus în cauză, potrivit art. 57—59 Cod procedură civilă, deși el însuși poate
pretinde un drept împotriva pârâtului, apelantul consideră că pârâtul poate invoca excepția perimării, fie în momentul introducerii sale în proces, fie mai
târziu în cursul judecății la instanța de fond. De asemenea, poate
invoca excepția cel chemat în garanție și cel introdus în proces pe
calea arătării titularului dreptului, reglementată de art. 64-66Cod procedură civilă.
Apelantul învederează faptul că, procurorul, dacă participă în procesul civil, va putea invoca de asemenea perimarea procesului, apărând în acest mod interesul general al înfăptuirii justiției în bune condițiuni.
De asemenea, apelantul relevă că perimarea poate fi invocată oricând în cursul procesului, în fața instanței de fond dar, astfel cum prevede expres art. 253 al. 2 Cod procedură civilă nu poate fi invocată în fața instanței de recurs.
Există așadar trei modalități de punere în valoare a excepției perimării. După îndeplinirea termenului prevăzut de lege președintele instanței dispune din oficiu repunerea cauzei pe rol, cu citarea părților, în vederea constatării perimării, instanța de judecată constatând că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege în acest sens, urmând însă să pronunțe o hotărâre care este supusă recursului, dar termenul de recurs curge, în acest caz, de la pronunțare. Cauza va fi repusă în același mod pe rol, dacă partea interesată a adresat instanței cerere scrisă în vederea perimării. Dacă nici instanța din oficiu nu a pus cauza pe rol și nici părțile interesate nu au cerut în scris constatarea perimării, dar cauza este repusă pe rol în vederea continuării judecății, atât instanța din oficiu, cât și părțile oral, vor putea invoca excepția în tot cursul judecății, dat fiind caracterul imperativ al prevederilor legale în această materie. Apelantul arată că, în toate cele trei situații, dacă instanța constată că nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru perimare, va pronunța o încheiere interlocutorie, prin care va respinge excepția perimării și va fixa termen pentru continuarea judecății. Împrejurarea că instanța de fond a admis sau respins neîntemeiat excepția perimării, poate forma, evident, obiect de recurs, soluția instanței de fond fiind supusă controlului instanței superioare și sub acest aspect. Când instanța de fond a respins neîntemeiat excepția perimării, procedând la judecarea fondului, instanța de recurs va casa hotărârea primei instanțe și va constata perimarea cererii de chemare în judecată, pronunțând o hotărâre definitivă. Dacă însă se constată că instanța de fond a admis în mod greșit excepția perimării, instanța de recurs va casa hotărârea și va trimite cauza instanței de fond pentru continuarea judecății, în vederea respectării principiului celor două grade de jurisdicție.
Apelantul menționează în cererea de apel referitor la compunerea completului de judecată faptul că aceasta trebuie să fie aceeași ca la judecarea cererii a cărei perimare se constată, căci potrivit art. 11 Cod procedură civilă, judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției.
Așa cum rezultă din prevederile art. 248 al. 1 Cod procedură civilă, nu numai cererea de chemare în judecată este supusă perimării ci și orice contestație, recurs, revizuire etc., în orice domeniu al dreptului
civil și comercial, chiar împotriva incapabililor și chiar acțiunile
imprescriptibile. Acțiunea civilă alăturată acțiunii penale nu este
supusă însă perimării, chiar dacă a fost disjunsă de aceasta și a rămas
în nelucrare mai mult de un an, întrucât instanța penală, în temeiul
art. 346-347cod procedură penală, are obligația de a soluționa și latura civilă,
urmând să fixeze din oficiu termen în acest sens.
Cauzele de stingere a procesului în baza legii, ca bunăoară împăcarea părților la divorț, primează, căci dispozițiile legale în această materie au nu numai un caracter imperativ, dar și special.
Hotărârile prin care se constată perimarea, rezolvând un incident în cursul judecății, sunt sau nu, supuse căii de atac a recursului, după cum însăși hotărârea asupra fondului pricinii este sau nu supusă acestei căi de atac, neputându-se admite să existe împotriva ei o cale de atac pe care legea nu o îngăduie împotriva acestei din urmă hotărâri. În consecință, apelantul relevă faptul că dispozițiile art. 252 Cod procedură civilă, potrivit cărora hotărârea prin care se constată perimarea este supusă recursului, nu pot fi interpretate în sensul că și hotărârea prin care se constată că recursul este perimat, poate fi atacată cu recurs.
Verificând îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru perimare, instanța de judecată va trebui să stabilească dacă s-a împlinit termenul prevăzut de art. 248 Cod procedură civilă și dacă lăsarea cauzei în nelucrare acest interval de timp, se datorează culpei părților. Același text precizează că „partea nu se socotește în vină", dacă actul de procedură trebuia îndeplinit din oficiu; dacă cererea, fără vina părții, nu a ajuns la instanța competentă și dacă cererii nu i se poate fixa termen de judecată, fără ca acest lucru să-i poată fi imputat părții. Cazurile de suspendare a cursului perimării sunt tot o concretizare a principiului că numai lăsarea din culpă a cauzei în nelucrare, atrage sancțiunea perimării. Potrivit art. 250 Cod procedură civilă, cursul perimării este suspendat cită vreme judecata este suspendată pentru cauzele prevăzute de art. 244 Cod procedură civilă, care reglementează cazurile de suspendare facultativă a judecății. Art. 250 al. 2 Cod procedură civilă prevede că în cazurile de suspendare obligatorie a judecății, reglementate de art. 243 Cod procedură civilă, dacă faptele care au determinat suspendarea s-au petrecut în ultimele 6 luni ale termenului de perimare, acesta se suspendă timp de trei luni de la data când s-au petrecut acele fapte. Și, în fine, termenul de perimare mai este suspendat, potrivit art. 250 al. 3 Cod procedură civilă, atâta timp cât partea este împiedicată de a stărui în judecată datorită unor împrejurări mai presus de voința sa.
Apelantul menționează în cererea sa faptul că legătura instituției perimării cu aceea a suspendării judecării a fost reliefată în numeroase împrejurări în practica judecătorească, căci adesea perimarea este invocată după ce judecata a fost suspendată, iar părțile nu au stăruit în continuarea ei, după expirarea termenului de suspendare. S-a subliniat astfel, în diverse nuanțe, că suspendarea judecății pricinii, determinată de existența altei judecăți, asupra unui drept de care depinde soluționarea acelei pricini, atrage și suspendarea termenului de perimare. Această suspendare se menține până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauza care a motivat suspendarea. Termenul de perimare se suspendă și atunci când judecata a fost suspendată pentru cercetări la parchet și chiar până la soluționarea plângerii formulată la organul de la parchetul ierarhic superior.
Deși în principiu, s-a arătat în literatura juridică, termenul de
perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură
îndeplinit în cauză. Cu alte cuvinte, instanța nu poate constata
automat perimarea prin simpla împlinire a termenului prevăzut de
lege, fiind datoare să cerceteze dacă există culpa părții, ori această
împrejurare nu poate fi elucidată decât prin stabilirea faptului dacă
nu au operat cauzele de suspendare a judecății, de întrerupere a
cursului termenului de perimare sau alte împrejurări care exclud vina
părților., Actul de procedură care declanșează curgerea termenului de perimare nu trebuie efectuat în contradictoriu cu părțile din proces, el putând consta și într-o rezoluție a președintelui instanței, dacă ea n-a fost urmată, din vina părții, de actele firești ale judecății.
Curgerea termenului de perimare s-a pus și în legătură cu
timbrarea, mai ales că nu întotdeauna taxele de timbru sunt depuse
anticipat de părți sau nici nu se pot stabili cu exactitate de la început
decât după estimări care se fac în cursul procesului. S-a statuat astfel
că dacă plata taxei de timbru s-a efectuat sau partea a fost scutită
de plata ei, nefixarea termenului pentru continuarea judecății nu este
imputabilă părții.
De asemenea, apelantul învederează faptul că este o culpă a instanței și nu a părții, netrimiterea dosarului în recurs, cu toate că taxa de timbru a fost plătită sau partea a fost scutită de această plată. S-a făcut în acest mod o corectă aplicare a prevederilor art. 248 al. 2 Cod procedură civilă.
Pentru reluarea judecății, oricare din părți, sau instanța de judecată din oficiu, poate efectua acte întrerupătoare de perimare, care potrivit art. 249 Cod procedură civilă, trebuie îndeplinite în vederea continuării judecății, fără să fie nevoie ca ele să aibă un caracter contradictoriu. Dacă însă actul întrerupător de perimare nu este urmat de actele firești pe care continuarea judecății le implică, va începe să curgă un nou termen de perimare. Calcularea termenului de perimare se face pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când a început să curgă și nici aceea în care termenul se împlinește. Când în aceeași zi a fost efectuată și cererea de constatare a perimării și actul întrerupător de perimare, va avea prioritate cel care a fost înregistrat mai întâi, iar în caz de îndoială, se va da prioritate actului întrerupător de perimare.
Apelantul arată că, o dată admisă, excepția perimării împiedică instanța de judecată să continue judecata în acea pricină, iar potrivit art. 254 al. 1 Cod procedură civilă, toate actele de procedură efectuate până atunci nu mai produc nici un efect. Excepția perimării deși nu este o excepție de fond, căci ea nu stinge dreptul la acțiune, se aseamănă totuși cu excepțiile de fond, întrucât împiedică instanța să statueze asupra fondului dreptului dedus judecății, dar numai cu prilejul acelei sesizări a instanței. Ulterior, reclamantul poate exercita din nou dreptul la acțiune, pretinzând același drept, cu condiția ca dreptul la acțiune să nu se fi prescris. Potrivit art. 254 al. 2 Cod procedură civilă, în cazul unei noi cereri de chemare în judecată, instanța sesizată poate folosi, la cererea părților, dovezile administrate în cursul judecății perimate, afară de cazul când nu socotește necesară refacerea lor. Ca urmare a admiterii acestei excepții, procesul perimat se consideră că nu a existat, părțile fiind puse în situația anterioară, căci deși reclamantul s-a adresat justiției, prescripția nu se socotește a fi fost întreruptă, iar cererea de chemare în judecată nu reprezintă o punere în întârziere, pârâtul nefiind deci, socotit de rea credință.
Dacă s-a constatat a fi perimată cererea de recurs, aceasta are drept efect nu numai stingerea judecății în fața instanței de recurs, dar împiedică exercitarea din nou a acestei căi de atac, hotărârea pronunțată de instanța de fond, căpătând astfel putere de lucru judecat.
Apelantul invocă prevederile art. 251 Cod procedură civilă ce instituie regula indivizibilității perimării, izvorâtă din caracterul unitar al procesului, care nu se poate perima numai în parte. În caz de coparticipare procesuală, cererea de perimare efectuată de unul dintre pârâți, folosește și celorlalți, iar un act întrerupător de perimare efectuat de unul dintre reclamanți, va folosi tuturor reclamanților.
În cazul conexării a două cereri de chemare în judecată, acestea, prin unirea lor, conferă un caracter de unicitate întregii proceduri din dosar, astfel că nu s-ar putea, cită vreme conexarea durează, perima numai una din cereri, iar judecarea celeilalte să continue. Apelantul consideră însă că instanța ar putea, în situația în care numai față de una dintre cereri este împlinit termenul de perimare, să procedeze la disjungere și să constate perimarea față de una din ele, iar judecata celeilalte să continue.
F. de cele arătate în cererea sa, apelantul solicită respingerea acestei excepții și să se ia act de faptul ca acesta nu a lăsat la voia întâmplării curicula acestui dosar, făcând demersurile necesare continuării judecații, cât si repunerea acestei cauze pe rolul instanței de judecată.
Analizând sentința civilă recurată, Tribunalul reține următoarele:
Perimarea operează de drept, prin simpla împlinire a termenului de perimare, Pentru a își produce efectul, actul întrerupător de perimare trebuie să fie efectuat în interiorul termenului de perimare.
Dacă este efectuat după ultima zi a termenului de perimare, actul de întrerupere nu își mai produce efectul, deci instanța va trebui să constate perimarea.
Or, Tribunalul constată că petentul-recurent a depus răspunsul la întâmpinare și înscrisurile anexe, prin Serviciul de registratură al Judecătoriei Bârlad la data de 08.09.2014, deci după împlinirea termenului de primare (filele 29-41 dosar instanța de fond).
Față de considerentele anterior expuse, va respinge recursul formulat de recurentul S. L., împotriva sentinței civile nr. 1897/08.09.2014, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Bârlad, pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul formulat de recurentul S. L., împotriva sentinței civile nr. 1897/08.09.2014, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Bârlad, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.01.2015.
Președinte, A. C. | Judecător, L.-M. B. | Judecător, E.-G. A. |
Grefier, A. A. |
Red. A.C.
Tehnred. A.A.
4 ex./23.01.2015
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 526/2015. Tribunalul... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 244/2015. Tribunalul VASLUI → |
|---|
