Acţiune în constatare. Decizia nr. 1177/2014. Tribunalul VASLUI

Comentarii

0

Decizia nr. 1177/2014 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 03-12-2014 în dosarul nr. 1177/2014

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL V.

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1177/A/2014

Ședința publică de la 03 Decembrie 2014

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE O. M. V.

Judecător M. C.

Grefier T. B.

Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta B. C. Română SA pentru S. V., în contradictoriu cu intimații P. A. și A.-C. R. pentru Protecția C. Regiunea Nord-Est Iași, împotriva sentinței civile nr. 1279 din 14 mai 2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._ și împotriva tuturor încheierilor de ședință pronunțate în cauză.

Procedura legal îndeplinită.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 18 noiembrie 2014, susținerile apelantei pârâte prin reprezentant legal fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta decizie și când, fiind necesar un timp suplimentar pentru a delibera, s-a dispus amânarea pronunțării asupra cauzei succesiv, la termenele din data de 26 noiembrie 2014 și respectiv 03 decembrie 2014.

La termenul de pronunțare din data de 03 decembrie 2014, conform prevederilor art. 256 Cod pr.civilă, instanța a trecut la deliberare, dând decizia de față.

INSTANȚA

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

P. sentința civilă nr. 1279 pronunțată în dosarul nr._ din data de 14.05.2014, Judecătoria V. a admis excepția de fond a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. C. R. pentru Protecția Consumatorului Regiunea Nord Est Iași și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul P. A. în contradictoriu cu intimata A. C. R. pentru Protecția Consumatorului Regiunea Nord Est Iași, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul P. A., în contradictoriu cu intimata S.C. BCR S.A. prin S. V., s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 9 lit. e cu referire la pct. 3.8. (condiții generale) din contractul de credit nr. 1749/07.08.2007, la pct. 5, 6, 7, referitoare la comisionul de risc, dobânda curentă, dobânda anuală efectivă, ca fiind abuzive. A respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

P. a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că între pârâta S.C. BCR S.A., în calitate de bancă împrumutătoare și reclamant, în calitate de împrumutat, s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1749/07.08.2007, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 72.000 euro, pe o durată de 300 de luni.

Referitor la comisionul de risc perceput de pârâtă, prima instanță a reținut că, în cuprinsul contractului, conform punctului 3.8 din Condițiile generale de creditare, comisionul de risc se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, o dată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.

Creditul acordat reclamantului urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 9 lit. e din contract.

Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei polițe de asigurare de viață, în conformitate cu prevederile de la pct. 6.1 teza a II-a din contract, drepturile de despăgubire fiind cesionate în favoarea băncii pârâte, conform pct.6.4.

Potrivit dispozițiilor contractului de credit art. 4, împrumutul se va restitui în 300 rate lunare conform graficului de rambursare, conform art. 5, la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 7,4 % pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior după această dată dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediul BCR la care se adaugă 1,50 dobânda anuală efectivă (D.)la data semnării contractului și este de 8,70% pe an.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Astfel cum prevede art. 7 pct. 4 din OUG nr.50/2010, costul total al creditului pentru consumatori este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale.

P. urmare, comisionul de risc este parte a costului total al creditului, dar art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, nu exclude automat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, fiind reglementată posibilitatea analizării acestora în situația în care nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța a reținut că în cuprinsul contractului de credit banca pârâtă nu a clarificat rolul și destinația comisionului de risc, incluzându-l în partea specială a contractului în cadrul comisioanelor variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare. De asemenea, conform punctului 3.7. din partea generală a contractului, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor, în funcție de evoluția pieței financiar bancare. Rezultă astfel că banca pârâtă nu a precizat fundamentul perceperii, destinația și criteriile stabilirii cuantumului comisionului de risc într-un limbaj clar și ușor inteligibil, astfel cum prevede art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

În consecință, a reținut instanța față de aceste considerente că poate analiza caracterul eventual abuziv al clauzei prevăzute la pct. 9 lit. e din condițiile speciale ale contractului de credit și pct. 3.8. din condițiile generale ale contractului, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Reclamantul consideră că dispozițiile de la pct. 9 lit. e și pct.3.8. din Contractul de credit nr._/25.11.2008, privind comisionul de risc, reprezintă o clauză abuzivă, conform prevederilor art.4 alin.1 și 2 și ale lit. b a pct. 1 din Anexa la Legea nr.193/2000. Raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. BCR S.A.) și consumator (reclamantul), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea menționată.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator și această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Deși pârâta a susținut că prevederea contractuală a cărei nulitate absolută se cere a fi constatată nu are caracter abuziv întrucât este o clauză negociată prin prisma existenței unei piețe concurențiale bancare și implicit a unui număr diversificat de produse bancare, instanța a apreciat ca neîntemeiată aceste susțineri.

Analizând clauza de la pct. 9, instanța a constatat că instituie obligația clientului de a achita, printre alte comisioane și comisionul de risc. Astfel, se stipulează că pentru creditul pus la dispoziție, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, reprezentând 0,35% din valoarea creditului contractat, iar conform clauzei de la pct. 3.8. din Condițiile generale, comisionul de risc se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din contract.

Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, o dată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună. P. urmare, între părți nu a avut loc o negociere asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lui, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr.193/2000.

Instanța a apreciat că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamantul, întrucât contractul încheiat cu acesta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile. De altfel, art. 4 al. 3 din Legea nr.193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor standard, prestabilite, prezumție ce poate fi răsturnată prin dovedirea de către banca pârâtă a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia. Or, în prezenta cauză, pârâta nu a probat negocierea directă și efectivă cu reclamantul a clauzei privind comisionul de risc, sarcină ce îi incumbă potrivit art. 4 al. 3 din Legea nr.193/2000, astfel că prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.

Susținerile pârâtei din întâmpinare și anume că a fost negociată clauza privind comisionul de risc prin prisma existenței unei piețe concurențiale bancare și implicit a unui număr diversificat de produse bancare, nu pot determina inaplicabilitatea prevederilor Legii nr.193/2000, întrucât aceste aspecte nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei a cărei nulitate se solicită și cu posibilitatea reclamantului de a influența existența sau cuantumul comisionului de risc. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

P. a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 9 lit. e din contractul de credit nr._/25.11.2008, se impune și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc reprezintă un element al prețului băncii și este menit să garanteze riscurile ce vin dinspre piață și care pot afecta capacitatea de rambursare a creditului, iar cuantumul acestuia nu este disproporționat față de utilitatea serviciului prestat de bancă (realizarea unui serviciu de administrare prin supravegherea desfășurării rambursării creditului în parametri normali și a unui serviciu de apreciere și rezolvare a riscurilor atunci când intervine pentru corectarea incidentelor intervenite), însă aceste aspecte trebuiau clarificate de pârâtă în cadrul convenției de credit, iar nu în cadrul soluționării procesului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei.

Riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator existând dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit.

De altfel, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei polițe de asigurare de viață, iar dreptul de despăgubire a fost cedat acesteia, conform clauzelor contractuale. Astfel, nu se poate identifica un risc la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului. Este adevărat că desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri, or, din efectele contractului de credit intervenit între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.

De asemenea, devine evident faptul că prin stipularea comisionului de risc fără reglementarea unei obligații corelative a băncii pârâte, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe. Mai mult, banca pârâtă a stipulat caracterul variabil al comisionul de risc în funcție de evoluția pieței financiar bancare, fără a indica criteriile pe baza cărora s-ar putea modifica acest cuantum.

A mai reținut instanța că nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc, în cuantum de 0,35% lunar, la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs ori ce se întâmplă cu aceste sume încasate cu titlu de comision de risc în cazul rambursării anticipate a creditului.

Instanța a reținut și faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, reclamantul s-a aflat într-o situație de inferioritate față de banca pârâtă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea acestuia de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

De asemenea, băncii pârâte îi revenea obligația de a-l informa în mod corect și echidistant pe consumator, astfel cum s-a stabilit prin Rezoluția Parlamentului European din 18 noiembrie 2008.

Mai mult, clauza în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor încalcă principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

În preambulul Directivei 2008/48/CE se arată că pentru a se asigura încrederea consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare stat membru.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanța a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit nr. 1749/07.08.2007.

În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv și nul absolut al clauzei prevăzute la pct. 3.8. (condiții generale) din contractul de credit nr. 1749/07.08.2007, pentru nevalabilitatea obiectului acestei prevederi contractuale, determinată de caracterul său ilicit (art. 5 C.civ.).

Referitor la comisionul de administrare, la punctul 9 lit. c din contractul de credit a fost stipulată clauza conform căreia „pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de administrare de 36 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”.

În preambulul Directivei 2008/48/CE 2008 se arată că pentru a se asigura încrederea consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare stat membru.

Raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumator, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea menționată, creditul fiind contractat pentru nevoi personale (refinanțare).

Reclamantul consideră că dispozițiile de la pct. 5 și de la pct.9 lit. c din contractul de credit privind dobânda curentă și comisionul de administrare reprezintă clauze abuzive, conform prevederilor art. 4 din Legea nr.193/2000.

Instanța a apreciat că, în prezenta cauză, clauzele referitoare la dobânda curentă și comisionul de administrare nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamantul, întrucât contractul este unul tip, preformulat, cu clauze standardizate, nenegociabile. Chiar dacă reclamantul consumator are posibilitatea de a opta pentru un anumit tip de contract, aceasta nu semnifică negocierea clauzelor contractului care face obiectul prezentei cauze.

Împrejurarea că reclamantul a avut cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor ce-i reveneau și a semnat contractul de credit, nu poate determina inaplicabilitatea prevederilor Legii nr.193/2000, având în vedere că legiuitorul a urmărit să protejeze consumatorii care au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Dispozițiile Codului civil de la 1864 consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 C.civ., conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând situațiile în care clauze contractuale consimțite de parte prin semnarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

P. a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 din contractul de credit, se impune și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Articolul 1 lit. a din Anexa la Legea nr.193/2000 condiționează posibilitatea furnizorului de servicii bancare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Analizând modul de formulare a clauzei de la pct. 5, instanța a constatat că banca pârâtă nu a stabilit în cuprinsul contractului indici de referință obiectivi, concreți, previzibili și verificabili, la care să se poată raporta modificarea unilaterală a dobânzii curente, ceea ce conduce la interpretarea clauzei doar în favoarea băncii și la modificarea dobânzii în mod discreționar, fără posibilitatea pentru consumator de a cunoaște data modificării dobânzii de referință variabilă, cuantumul acesteia, dacă modificarea a fost judicios dispusă și fără să ofere consumatorului posibilitatea de a înțelege mecanismul de formare a dobânzii.

De asemenea, a reținut instanța că prin afișarea dobânzii de referință variabilă la sediile BCR, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr.193/2000, de informare imediată a clientului în cazul modificării ratei dobânzii în mod unilateral de către pârâtă.

P. urmare, cu privire la clauza stipulată de pct. 5 din contractul de credit, instanța a constatat existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit, contrar bunei credințe și de natură a-l prejudicia pe consumatorul reclamant.

În momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, reclamantul s-a aflat într-o situație de inferioritate față de banca pârâtă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea acestuia de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze și fără a-l informa la momentul perfectării convenției în mod corect și echidistant.

Astfel, clauza în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor, încalcă principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv și nul absolut al clauzei prevăzute la pct. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.1749/07.08.2007.

În ceea ce privește comisionul de administrare, la punctul 9 lit. c din contractul de credit a fost stipulată clauza conform căreia „pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de administrare de 36 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”.

Conform pct. 3.9 din condițiile generale ale contractului de credit, comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct.1 din contract, procent care rămâne fix pe toată perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.

Astfel, instanța a reținut că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare este exprimată în mod clar și inteligibil conform cerințelor art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000 și, întrucât acest comision este parte a costului total al creditului, nu va analiza celelalte condiții stabilite de art. 4 alin. 1 din același act normativ, și a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la pct. 9 lit. c din contractul încheiat de părți.

Referitor la pct. 13 din contractul de credit 1749/07.08.2007, potrivit căruia contractul de credit reprezintă titlu executoriu, instanța a constatat că în ceea ce privește această clauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, caracterul executoriu al unui act juridic izvorând din lege, iar nu din voința părților.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 120 din O.U.G nr. 99/2006 privind contractele de credit, acestea constituie ,,ope legis” titluri executorii, pct. 13 din contract reprezentând în esență o transpunere a dispoziției legale ce conferă contractului de credit caracter de titlu executoriu.

P. considerentele expuse anterior instanța analizând dispozițiile cuprinse la pct. 6 și 7 din Contractul de credit menționat referitoare la dobânda anuală efectivă (D.) ce include în conținutul său referirea la comisionul de risc cât și referirea la dobânda curentă, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv și nul absolut al clauzei prevăzute la pct. 6 și 7 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1749/07.08.2007

Instanța a luat act că nu au fost solicitate de reclamant cheltuieli de judecată.

A respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, constatând lipsa culpei procesuale a reclamantului în prezenta cauză.

Împotriva Sentinței civile nr. 1279/14 mai 2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._, precum și împotriva tuturor încheierilor de ședință pronunțate în cauză a formulat apel pârâta B. C. Română S.A., prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea Sentinței civile nr. 1279/14 mai 2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii de apel pârâta apelantă a arătat că hotărârea este netemeinică prin neanalizarea corectă, logică și coroborată a probelor administrate în cauză și nelegală prin încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 4 din Legea nr. 193/2000 (drept substanțial).

Apelanta pârâtă a arătat că la data de 07.08.2007, între B. C. Română S.A și P. A. a fost perfectat Contractul de credit bancar nr. 1749 („Contractul de credit"). P. acest contract, reclamantul a împrumutat suma de 72.000 euro cu o dobândă de 7,4% pe an fixă în primul an și variabilă ulterior, fără comision de risc.

La data de 08.04.2013, după mai bine de 6 ani de la data perfectării contractului, reclamantul a înțeles să învestească instanța de judecată cu prezenta acțiune prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor 5, 6, 7, 8, 9 și 13 din Contractul de credit și, pe cale de consecință, anularea acestor clauze.

Instanța a reținut că prevederile contractuale care privesc perceperea unui comision de risc de către subscrisa au caracter abuziv, precum și următoarele clauze contractuale: art. 5 - „la data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 7,4% pe an și este I fixă în primul an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de I 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la punctele 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50 puncte procentuale"; art. 6 - „Dobânda anuală efectivă („D."), la data semnării prezentului Contract este de 8,70% pe an. în D. sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliției de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și orice alte costuri intervenite ulterior semnării prezentului contract." art. 7 - „Nivelul dobânzii curente la credite se stabilește de bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului astfel: - dacă împrumutatul nu înregistrează credite și/sau dobânzi restante în Ron și/sau valută sau dacă acestea sunt de până la 7 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la punctul 5; - dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în Ron și/sau valută cuprinse între 8 și 30 de zile, dobânda curentă este cea înscrisă la punctul 5, la care se adaugă 1 punct procentual; dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în Ron și/sau valută de peste 31 de zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la punctul 5, la care se adaugă 2 puncte procentuale.

Cu privire la netemeinicia și nelegalitatea sentinței apelate, apelanta a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor contractuale, arătând că nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, având la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit și care nu pot fi apreciate decât de la caz la caz, în funcție de situația particulară a fiecărui client.

Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (facem precizarea că potrivit art. 6 alin. 4 din Codul Civil actual, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legii care le-au instituit, deci legii vechi).

Acest termen este suficient de îndelungat pentru a permite consumatorului să sesizeze discrepanța dintre condițiile în care a crezut că a contractat, și condițiile pe care banca le aplică în fapt, fiind mai mult decât firesc ca pasivitatea consumatorului timp de 3 ani de zile să fie sancționată prin aplicarea prescripției.

Or, în prezenta cauză, Contractul a fost perfectat la data de 07.08.2007 că, iar data limită pentru invocarea nulității unor clauze din contract era 07.08.2010, cu aproape 3 ani anterior momentului la care acțiunea a fost efectiv înregistrată pe rolul instanței.

În mod greșit instanța de fond a constatat caracterul abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit care nu mai este în vigoare, întrucât împrumutatul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale față de apelantă, motiv pentru care creditul a fost declarat scadent anticipat, iar creanța cesionată; prin urmare, între apelantă și reclamant nu mai existau raporturi contractuale la data sesizării instanței de judecată. În acest sens, instanța de judecată este rugată să observe Contractul de cesiune de creanță nr. J077/14.10.2009 încheiat între apelantă și ., depus de subscrisa în probațiune. În lista creanțelor neperformante cedate de apelantă, se regăsește și creanța asupra împrumutatului.

Din interpretarea coroborată a prevederilor Legii 193/2000, reiese fără echivoc că prevederile acesteia se aplică doar contractelor în curs de derulare. Este mai mult decât evident, din aceste prevederi legale, că verificarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, de către instanța de judecată, nu se poate face decât asupra contractelor aflate în vigoare, care își mai produc efectele juridice între părți. Aceasta rezultă și din sancțiunile ce pot fi dispuse de instanță în cazul în care constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale, anume aceea de a obliga profesionistul să modifice sau să elimine respectivele clauze pe viitor, aceasta presupunând, evident, că mai există contract între părți.

Cu privire la netemeinicia și nelegalitatea sentinței apelate în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei cu privire la comisionul de risc rezultă așa cum s-a arătat, din însuși contractul în discuție, apelanta a arătat că potrivit clauzei 9 din Contract, clauză care prevede comisioanele aferente creditului perfectat de reclamant, respectiv: a) comision de rambursare anticipată (...); b) comision de acordare credit de 1,80% flat; c) comision de administrare de 36,00 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1; d) comision de transformare pentru prima solicitare - flat de 0,50% flat; e) comision de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1,00% flat."

Așa cum rezultă din simpla lecturare a clauzei privind comisioanele, pentru creditul perfectat nu s-a stipulat perceperea vreunui comision de risc. Simpla stipulare în Condițiile Generale de Creditare a vocației băncii de a percepe un comision de risc nu este suficientă pentru perceperea acestuia. Astfel, instanța de judecată urmează să observe că din punctul de vedere al structurării instrumentum - ului, contractul de credit încheiat între Subscrisa și împrumutați este împărțit în două secțiuni, cea a Condițiilor speciale (Contractul de credit propriu zis) și cea a Condițiilor generale, în corpul aceluiași contract cu precizarea esențială că primele clauze contractuale vizează prețul creditului, respectiv, dobânda anuală și spezele contractuale, tipul de comision perceput și cuantumul acestuia.

P. aderarea la Condițiile Generale de Creditare ale Băncii nu a luat naștere niciun drept și nicio obligație corelativă, dispozițiile acestora fiind doar prefigurarea unei vocații pe care Subscrisa o are față de perceperea unei speze. Se observă cu ușurință în Condițiile Generale de Creditare că acestea cuprind prevederi generale vizând toate tipurile de credite (cu dobândă fixă, cu dobândă variabilă). Ceea ce se percepe efectiv împrumutatului sunt costurile negociate și inserate în Condițiilor speciale (Contractul de credit propriu zis).

P. întâmpinarea formulată în fața instanței de fond a învederat instanței faptul că în Contract, clauza 9 nu se referă la comisionul de risc. Cu alte cuvinte, comisionul de risc nu a fost prevăzut în contract și nici nu a fost niciodată perceput clientului. A arătat de asemenea că situația prezentată de apelantă este confirmată de chiar înscrisurile depuse de reclamant o dată cu acțiunea sa: extrasele de cont din perioada 08.08._11, subliniind că, sub acest aspect, acțiunea reclamantului este lipsită de obiect.

Astfel, sentința apelată este vădit netemeinică și nelegală sub aspectul constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc din următoarele considerente: contractul dedus judecății nu prevede perceperea unui comision de risc aferent creditului contractat de reclamant; din nicio probă din dosar nu rezultă perceperea acestui comision de către apelantă ci, dimpotrivă, din extrasele de cont rezultă că acest comision nu a fost perceput niciodată; instanța de fond a pronunțat hotărârea admițând susținerile reclamantului fără nicio dovadă, ignorând atât cele învederate de apelantă, cât și probele din dosar.

Cu privire la netemeinicia și nelegalitatea sentinței apelate în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda, arată apelanta că hotărârea apelată este dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. 6 al Legii nr. 193/2000: clauzele contractuale analizate nu pot face obiectul controlului caracterului abuziv, fiind exceptate expres chiar de Legea 193/2000.

Conform art. 3 litera g) și i) din Directiva 2008/48, Dobânda anuală efectivă („D.") reprezintă costul total al creditului care este format din ..toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor...". Din punct de vedere juridic, dobânzile, spezele și comisioanele reprezintă contraprestația datorată de împrumutat pentru suma avansată de împrumutător. Din punct de vedere economic dobânzile reprezintă echivalentul folosinței capitalului împrumutat, iar spezele și comisioanele reprezintă sumele datorate pentru serviciile presate de împrumutător aferente creditului.

P. urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum .

Obligația de transparență instituită de prevederile Legii nr. 193/2000 vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile.

Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la rândul său la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit astfel încât comerciantul în genere și apelanta, în cazul particular de față să fie la rândul său la adăpost de abuzuri, de această dată din partea consumatorului oportunist.

Clauza contractuală privind dobânda (art. 5) din Condițiile speciale este clară: dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR este evident dobânda furnizorului de servicii financiare; niciun act normativ aplicabil contractului de credit nu interzice raportarea dobânzii la dobânda furnizorului de servicii financiare; OG 21/1992 privind protecția consumatorilor prevede că "dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare" (art. 9 indice 3).

Trecerea dobânzii contractuale de la a avea caracter fix la a avea caracter variabil este rezultatul (i) stipulației contractuale în acest sens, dar și (ii) a termenului contractului prin contractarea pe o perioadă îndelungată și a (iii) obiectului vânzării - reprezentând capital și fiind susceptibil a fi influențat de elemente exterioare voinței cocontractanților. Modalitatea de calcul a dobânzii (fixă în primul an de executare a contractului și variabilă ulterior) rezultă cu claritate din clauzele contractuale.

Acordul clienților apelantei cu privire la caracteristicile produsului „achiziționat" este de natură a da naștere unor obligații contractuale în sarcina acestora pe care trebuie să le respecte, astfel cum și apelanta la rândul său a respectat obligațiile noastre contractuale.

Faptul că împrumutatul este clarificat cu privire la costurile care intră în componența D. nu poate fi în nicio circumstanță apreciat ca o clauză abuzivă, menirea acestei clauze fiind tocmai aceea de a ajuta consumatorul, de a-i oferi o transparență asupra costurilor.

Cu privire la nivelul dobânzii curente în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, apelanta a arătat că clauza privind dobânda majorată în funcție de serviciul datoriei este clară și nesusceptibilă de interpretări, fiind evident că, restanțele la plata creditelor sunt penalizate, acest aspect neputând fi interpretat în nicio circumstanță o clauză nelicită, cum încearcă să sugereze reclamantul.

Concluzionând, apreciază apelanta că în mod vădit neîntemeiat instanța a reținut caracterul abuziv al clauzei de la art. 7, cu atât mai mult cu cât aceasta nu sunt de natură a da naștere vreunui dezechilibru contractual, ci mai curând de a institui un astfel de echilibru în situația în care banca este lipsită de folosința banilor datorați cu titlul de dobândă pentru o perioadă mai îndelungată de timp decât ar fi fost normal.

Având în vedere cele expuse, respectiv: clauzele contractuale privesc prețul contractului; clauzele contractuale sunt clare; acestea nu puteau face obiectul controlului caracterului abuziv, instanța de fond procedând în mod greșit la acest control. Hotărârea apelată este dată cu încălcarea prevederilor art. 1 și 4 din Legea 193/2000 (drept substanțial): nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca abuzive.

Chiar dacă, prin ipoteză clauzele contractuale supuse analizei ar putea face obiectul controlului caracterului abuziv, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea acestora ca abuzive, respectiv: clauzele contractuale să nu fi fost negociate; clauzele contractuale să creeze un dezechilibru semnificativ.

Susține apelanta faptul că, clauzele contractuale analizate au fost negociate, întrucât Condițiile speciale din Convenția de credit (contractul de credit propriu-zis) prezintă toate caracteristicile unui contrat cu forță obligatorie între părți încheiat în urma exprimării libere a voinței din partea ambilor cocontractanți. De altfel, cele mai clare clauze ale contractului față de importanța acestora pentru intenția clienților de a contracta sunt reglementate în cuprinsul Condițiilor Speciale ale Convenției de Credit. Având în vedere că împrumutatul a semnat Convenția de Credit și a stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu putem considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți.

Susținerile privind impunerea formatului de contract de către bancă sunt neîntemeiate, neavând vreo relevanță în ceea ce privește negocierea. Majoritatea contractelor încheiate de către un subiect de drept de-a lungul vieții sunt contracte preformulate. Acest tip de contracte s-au impus o dată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile civile, iar aporturile comerciale, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate.

În încercarea clarificării naturii juridice a clauzelor preformulate, s-a impus în unanimitate concepția care admite caracterul contractual al acestora. Astfel, deși odată cu demitizarea autonomiei de voință s-a diminuat și rolul manifestării de voință, totuși consimțământul rămâne criteriul contractului. Clauzele preformulate, la care aderă o parte, îndeplinesc criteriile acordului de voință, ca element definitoriu al raportului contractual. Chiar dacă nu se poate vorbi de o negociere propriu-zisă, negociere care nu este de esența contractului, diferitele manifestări de voință referitoare la o anume formă tipizată sunt menite să nască tot atâtea contracte diferite, perfect valabile din punctul de vedere al exprimării consimțământului.

Condițiile Generale ale Contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă o corpul comun care dă specificitate produsului bancar. Acestea sunt trimise spre aprobare la B. Națională a României și definesc principalele caracteristici ale creditului acordat. Pe lângă acestea, detaliile specifice fiecărui contract de credit sunt stabilite de Bancă împreună cu fiecare client în cadrul Condițiilor Speciale. P. urmare, adeziunea vizează exclusiv clauzele preformulate cuprinse în Condițiile Generale. Odată cu agrearea acestora, clientul apelantei a negociat elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului.

Instanța nu trebuie să facă aceeași confuzie pe care o face împrumutatul și instanța de fond: preformulat nu este echivalent cu superioritate sau cu lipsă negociere. Clauzele contractuale analizate nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. P. a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei dintre părți.

Astfel cum s-a precizat în doctrină, de obicei dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.

Din punct de vedere juridic, dobânzile, spezele și comisioanele reprezintă contraprestația datorată de împrumutat pentru suma avansată de împrumutător. Din punct de vedere economic dobânzile reprezintă echivalentul folosinței capitalului împrumutat, iar spezele și comisioanele sunt sumele datorate pentru serviciile presate de împrumutător.

În ceea ce privește existența clauzei de modificare a dobânzii, pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului. Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care B. le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Îndată ce, în analiza dezechilibrului sunt introduse și obligațiile Băncii referitoare la punerea la dispoziție a sumelor împrumutate, și riscul contractual apare ca fiind, în mod natural, transferat consumatorului. Din moment ce B. își execută obligația de a pune la dispoziție suma împrumutată o dată cu sau imediat după încheierea Contractului, singurul risc contractual rămas este cel al neexecutării obligațiilor de către consumator.

Ținând cont de toate aceste aspecte, apare evident că nu putem vorbi despre vreun dezechilibru, ci dimpotrivă toate clauzele contractuale analizate sunt stipulate tocmai pentru menținerea echilibrului contractual.

În drept, apelanta a invocat prevederile art. 466 și urm. Cod proc. civ., art. 1, art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și principiile în care își are sediul material.

P. întâmpinare intimatul-reclamant P. A. a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile nr. 1279/2014 ca fiind legală și temeinică, pentru motivele arătate în întâmpinarea depusă la dosar.

Instanța de fond a statuat în mod corect că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze astfel că, consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

S-a dat eficiență art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, în sensul căruia băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Mai mult, apelanta-pârâtă a recunoscut, implicit, prin întâmpinare și cererea de apel faptul că nu a negociat cu reclamantul clauzele prevăzute in contractul de credit precizând că acesta este consumator al acestui tip de produs și cunoaște ofertele existente pe piață.

O clauză este abuzivă, conform legislației naționale și comunitare, întrucât nu a fost negociată direct cu consumatorul, fiind contrară bunei-credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Judecătoria V. a apreciat că pârâta B.C.R. nu a făcut dovada că a negociat clauzele respective, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, însăși existența celor două categorii de Condiții - speciale și generale - dovedind că nu toate clauzele contractului se negociază, ci, odată agreate Condițiile speciale, consumatorii, aderă, practic, la Condițiile generale.

Caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit bancar este relevat și de dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților, întrucât, deși nu a notificat declararea scadenței anticipate a creditului, banca a procedat la cesionarea creanței. Acest dezechilibru este evident, atâta timp cât cesionarea creanței s-a făcut către o societate nebancară, care nu este supusă normelor speciale din domeniul bancar, ci normelor generale, reclamantul nemaifiind la adăpostul legislației speciale a consumatorului. Contractul de cesiune este fondat pe o cauză ilicită. Cesiunea are o cauză imorală, întrucât în contractul de credit bancar exista un coplătitor, iar pârâta B.C.R. nu a încercat în nici un fel să-și îndestuleze creanța prin însușirea garanției imobiliare.

Legislația națională ar trebui să prevadă ca debitorii, care sunt executați silit de către bănci, sa aibă dreptul să atace cu apel decizia instanței de fond care a respins opoziția lor la executare, daca în contractul de credit exista clauze abuzive, se menționează într-o decizie recentă a Curții de Justiție de Uniunii Europene.

Intimatul P. A. a arătat că, greșelile din hotărârea primei instanțe sunt erori materiale strecurate în această hotărâre, constând în greșeli formale, de consemnare în hotărâre a unor date care rezultă în mod cert din dosar sau din caietul de ședință, cum ar fi numele si prenumele, numărul dosarului sau numărul contractului de credit, etc. De altfel, a și procedat la formularea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale strecurate în respectiva hotărâre.

Prezumția de clauza abuzivă poate fi ridicată doar prin dovada scrisă, făcută de bancă, a caracterului negociat al contractului, și nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului, art. 4 alin. 3, teza a doua: "daca un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens". Proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul și, cu atât mai puțin, cu expertiza, căci acestea nu sunt probe prezentate de bancă, ci provocate de bancă; o probă nu poate fi prezentată daca nu pre-există prezentării.

Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive. Or, motivarea apelantei în sensul căreia clauzele convenției de credit au fost negociate și acceptate de părți în cunoștință de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii și nu a făcut-o.

In drept, intimatul a invocat Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 46, si Hotărârea Barclays Bank, EU:C:2014:279, punctul 34); Legea nr. 193/2000; Directiva 93/13, articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

P. precizări, apelanta BCR SA a arătat că apelul împotriva Sentinței civile nr. 1279/14 mai 2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._ vizează clauzele contractuale constatate ca abuzive de instanța de fond, respectiv cele care privesc comisionul de risc și dobânda.

P. răspunsul la întâmpinare apelanta BCR SA a arătat că legat de susținerile intimatului privind diferența dintre "negociere" și "aderare" instanța de control judiciar nu trebuie să facă aceeași confuzie pe care o face împrumutatul și instanța de fond: preformulat nu este echivalent cu superioritate sau cu lipsă negociere.

În încercarea clarificării naturii juridice a clauzelor preformulate, s-a impus în unanimitate concepția care admite caracterul contractual al acestora. Astfel, deși odată cu demitizarea autonomiei de voință s-a diminuat și rolul manifestării de voință, totuși consimțământul rămâne criteriul contractului. Clauzele preformulate, la care aderă o parte, îndeplinesc criteriile acordului de voință, ca element definitoriu al raportului contractual. Chiar dacă nu se poate vorbi de o negociere propriu-zisă, negociere care nu este de esența contractului, diferitele manifestări de voință referitoare la o anume formă tipizată sunt menite să nască tot atâtea contracte diferite, perfect valabile din punctul de vedere al exprimării consimțământului.

Cu privire la contractul de cesiune de creanță încheiat între apelantă și ., s-a arătat că împrumutatul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, motiv pentru care creditul a fost declarat scadent anticipat, iar creanța cesionată; prin urmare, între apelantă și Reclamant nu mai există raporturi contractuale. Contractul de cesiune este perfect valid, neexistând niciun motiv de nulitate a acestuia. Obiectul cesiunii nu a fost contractul de credit în sine, ci sumele de bani/creanța certă, lichidă și exigibilă rezultată ca urmare a declarării scadenței anticipate a creditului. În acest context, și în lipsa unei cauze reale de nulitate absolută/ a unei hotărâri judecătorești în acest sens, susținerile din întâmpinare apar ca vădit neîntemeiate.

Reclamantul a pierdut beneficiile provenind din legislația specială bancară ca o consecință a neîndeplinirii culpabile a obligației de restituire la termen a sumelor împrumutate. Legislația bancară nu protejează clienții rău platnici de bancă, ci, din contră, încearcă protejarea băncilor de clienții rău platnici, pentru evitarea crack-ului sistemului financiar-bancar.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, actele dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză, instanța de control judiciar constată că apelul este întemeiat doar în parte.

În primul rând referitor la motivul de apel vizând soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, se constată că prin încheierea din data de 23.10.2013 Judecătoria V. a respins excepția invocată prin întâmpinare de către pârâtă, reținându-se că, față de prevederile art. 968 C.civ. de la 1864, incident în prezenta cauză având în vedere data semnării contractului, a apreciat că nulitatea invocată de reclamant prin cererea de chemare în judecată este una absolută, astfel că, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 este imprescriptibilă.

Astfel, intimatul a invocat nulitatea absolută a clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în contractul de credit nr. 1749/07.08.2007 încheiat cu apelanta.

Într-adevăr, Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă efectele acestei sancțiuni sunt identice cu cele ale nulității absolute.

Pe de o parte, în ce privește natura interesului protejat, dispozițiile Legii nr. 193/2000 ocrotesc un interes general, și nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.

Pe de altă parte, se mai reține că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, care potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

În același sens, instanța de apel invocă și considerentele cuprinse în hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Împotriv Iveta Corčkovská, în care s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele națională care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică”.

Totodată, în cauza C-241/98, Salvat Editores SA împotriva José M. Sánchez Alcón Prades, Curtea de Justiție a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, reținându-se de asemenea că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

Față de aceste considerente și având în vedere principiul preeminenței dreptului european, sunt nefondate susținerile apelantei, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor considerate abuzive din contractul de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute. Astfel încât, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamantului neputând fi apreciat ca prescris.

Al doilea motiv de apel invocat de apelantă privește faptul că cererea reclamantului ar fi lipsită de obiect, întrucât a fost declarată scadența anticipată a contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007, creanța rezultată fiind cesionată și pusă în executare silită, astfel încât nu mai este un contract în derulare, ale cărui clauze să poată fi verificate sub aspectul caracterului abuziv.

Instanța de apel constată că acest motiv de apel este nefondat, având în vedere faptul că efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale se produc, contrar susținerilor apelantei, și pentru trecut. Astfel, este adevărat că odată constatat caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, această clauză nu va mai produce efecte pentru viitor, conform art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu pot fi ignorate și efectele produse până la momentul constatării caracterului abuziv, efecte care sunt afectate de invalidarea cu efect retroactiv a dispoziției contractuale, ca urmare a aplicării regimului juridic al nulității în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze.

Pe de altă parte, chiar dacă la acest moment contractul se află în faza de executare silită, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către intimat și a declarării scadenței anticipate a întregii creanțe, clauzele contestate în prezenta cauză au produs efecte, determinând prin aceasta însăși întinderea creanței executate silit.

P. urmare, nu se poate reține că, la momentul sesizării instanței, contractul de împrumut nr. 1749/07.08.2007 nu există, pentru ca acțiunea intimatului să nu fi avut obiect. Relevant în cauză este faptul că acest contract de împrumut a produs efecte și încă mai produce efecte, desigur, cele legate de faza de executare silită, astfel că analizarea la acest moment a eventualului caracter abuziv al unor clauze, ale căror efecte subzistă și la momentul de față, prezintă interes pentru intimat. De asemenea, se reține că obiectul este reprezentat de clauzele contractului ce reprezintă titlul executoriu.

În ceea ce privește motivul de apel referitor la constatarea de către prima instanță a caracterului abuziv al comisionului de risc reglementat, conform celor arătate de prima instanță, de pct. 9 lit. e cu referire la pct. 3.8. (condiții generale) din contractul de credit nr. 1749/07.08.2007 și la pct. 5, 6, 7.

În primul rând trebuie observat că în pct. 6 din contract se specifică faptul că în dobânda anuală efectivă („D.") sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliției de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și orice alte costuri intervenite ulterior semnării prezentului contract.

De asemenea, potrivit condițiilor generale, anexă la contractul de împrumut nr. 1749/07.08.2007, art. 3.8, indicat și de către prima instanță, comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.

În al doilea rând, trebuie constatat că în pct. 9 din contractul de împrumut se stipulează că „pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiare: .... e) comision de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1,00% flat.” Astfel, sunt eronate susținerile primei instanțe referitoare la cuprinsul pct. 9 lit. e din condițiile speciale ale contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007.

Pe de altă parte, nicio clauză din condițiile speciale ale contractului de împrumut nu prevede că pentru împrumutul acordat intimatului urma să i se perceapă și un comision de urmărire riscuri. Mai mult, din graficul de rambursare la contractul de împrumut nr. 1749/07.08.2007 nu rezultă ca în costul total al creditului să fi fost incluse și sume reprezentând contravaloarea comisionului de urmărire riscuri.

Deși comisionul de urmărire riscuri se află pe lista comisioanelor încasate de apelantă la momentul încheierii contractului de împrumut cu intimatul și este reglementat în condițiile generale de creditare pentru persoane fizice, acest comision de urmărire riscuri nu face obiectul convenției de împrumut nr. 1749/07.08.2007 încheiată cu intimatul P. A..

În aceste condiții, analiza primei instanțe a clauzei de la pct. 9 lit. e din condiții speciale nu a avut în vedere conținutul real al acesteia, iar constatările privind încasarea lunară de către apelantă a unui comision de risc în procent de 0,35% din sold sunt lipsite de suport probatoriu. Astfel încât sunt întemeiate susținerile apelantei referitoare la greșita soluționare a acestei cereri a intimatului.

P. urmare, instanța de apel constată soluția Judecătoriei V., referitoare la cererea intimatului de constatare a nulității absolute a clauzei privind comisionul de risc, este netemeinică, fiind dată cu interpretarea greșită a probelor administrate în cauză și cu ignorarea conținutului concret al clauzelor cuprinse în condițiile speciale ale convenției de împrumut nr. 1749/07.08.2007.

Mai mult, analizarea caracterului abuziv al art. 3.8 din condițiile generale de creditare pentru persoane fizice, referitor la reglementarea cu titlu general a comisionului de urmărire riscuri, nu prezintă relevanță în cazul intimatului P. A., în condițiile în care acest comision nu a fost inclus în costul total al împrumutului contractat de către acesta, după cum rezultă din condițiile speciale ale convenției, astfel încât anularea sau menținerea acestor prevederi nu influențează în niciun fel cuantumul sumelor datorate de către intimat apelantei.

Nici împrejurarea că în pct. 6 al condițiilor speciale de acordare a împrumutului este enumerat și comisionul de urmărire riscuri, ca și componentă a dobânzii anuale efective, nu este de natură a proba, în sine, faptul că acest comision a fost și perceput de către bancă, crescând astfel costul total al creditului.

În consecință, în condițiile în care intimatul a formulat o cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei referitoare la comisionul de risc, prima instanță avea obligația de a analiza în concret a situația de fapt dedusă judecății și de a verifica, în primul rând, dacă în contractul de împrumut există prevăzută o clauză privind acest comision de risc.

Față de cele expuse, se constată că nu se mai impune a fi analizate considerentele primei instanțe referitoare la caracterul abuziv al comisionului de risc, acestea fiind străine cauzei de față.

Referitor la motivul de apel privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind dobânda anuală efectivă și dobânda curentă, reglementate la pct. 5, 6 și 7 din contractul de credit nr. 1749/07.08.2007, se constată că acestea clauze au următorul conținut:

pct. 5 - „La data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la punctele 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50 puncte procentuale."

pct. 6 - „Dobânda anuală efectivă („D."), la data semnării prezentului Contract este de 8,70% pe an. În D. sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliției de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și orice alte costuri intervenite ulterior semnării prezentului contract."

pct. 7 - „Nivelul dobânzii curente la credite se stabilește de bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului astfel:

- dacă împrumutatul nu înregistrează credite și/sau dobânzi restante în Ron și/sau valută sau dacă acestea sunt de până la 7 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la punctul 5;

- dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în Ron și/sau valută cuprinse între 8 și 30 de zile, dobânda curentă este cea înscrisă la punctul 5, la care se adaugă 1 punct procentual;

- dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în Ron și/sau valută de peste 31 de zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la punctul 5, la care se adaugă 2 puncte procentuale”.

Referitor la dobânda anuală efectivă și dobânda curentă, trebuiau avute în vedere prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care reprezintă o transpunere fidelă a art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, având următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În cauza dedusă judecății, disputa se poartă asupra modului de stabilire și de calcul al dobânzii curente, care influențează și cuantumul dobânzii anuale efective (D.), urmând a fi analizat conținutul pct. 5 din condițiile speciale ale contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007, și efectele acestei clauze asupra pct. 6 și 7 din același contract.

Astfel, prețul, ca și componentă a obiectului contractului - ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu - se constată că, atât în legea națională, cât și în reglementarea europeană, expresia „preț”este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preț”, precum și la produsele și serviciile oferite în schimb.

Având în vedere modul de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract, plătind în schimb un cost al creditului.

În același sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor.

Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, intrată în vigoare la data de 21.06.2010, conform art. 94 din acest act normativ, care, însă, nu se aplică și contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007 încheiat între părți și care face obiectul analizei în prezenta cauză.

P. urmare, dobânda reprezintă o parte a costului total al creditului, care constituie, în cazul contractelor de credit, prețul serviciilor financiare oferite consumatorului de către instituția de credit. Perceperea acestei părți a costului creditului este expres permisă de dispozițiile art. 3 lit. g din Directiva 2008/48/CE, neputându-se reține caracterul nelegal al acestui cost.

Cu toate acestea, raportat la același art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, este evident că această dispoziție nu exclude „ab initio” de la controlul unui eventual caracter abuziv clauzele referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului. Astfel, interpretând per a contrario dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, rezultă că ar fi permisă exercitarea unui asemenea control, cu titlu de excepție, doar în situația în care clauzele respective nu exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil.

Ca urmare, doar în condițiile în care clauza privind dobânda curentă nu ar fi exprimată în mod clar, neechivoc ori dacă este folosit un limbaj neinteligibil, aceasta ar putea fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

Trebuie arătat că atât sintagma „exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național, cât și cea din reglementarea europeană - „exprimate în mod clar și inteligibil”, nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ. P. urmare, aceste sintagme se raportează la situațiile în care clauza este explicit definită, astfel încât un consumator diligent să aibă reprezentarea clară a conținutului obligației asumate și să poată aprecia, la data încheierii contractului, efectele clauzei asumate asupra contractului în ansamblu.

Referitor la acest aspect, instanța de apel observă că potrivit art. 5 din contractul de împrumut nr. 1749/07.08.2007, condiții speciale - clauza contractuală criticată de către intimat, prevede o dobândă curentă fixă constantă de 7,4% pe an, pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la punctele 7 și 8 – în cazul existenței unor restanțe la plată. După 12 luni de la prima tragere, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50 puncte procentuale.

Prima instanță a considerat că această clauză în întregime este nulă absolut, pentru faptul că este abuzivă, reținând că nu s-a stabilit în cuprinsul contractului indici de referință obiectivi, concreți, previzibili și verificabili, la care să se poată raporta modificarea unilaterală a dobânzii curente, ceea ce conduce la interpretarea clauzei doar în favoarea băncii și la modificarea dobânzii în mod discreționar, fără posibilitatea pentru consumator de a cunoaște data modificării dobânzii de referință variabilă, cuantumul acesteia, dacă modificarea a fost judicios dispusă și fără să ofere consumatorului posibilitatea de a înțelege mecanismul de formare a dobânzii.

Cu toate acestea, instanța de apel constată că pct. 5 din condițiile speciale ale contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007, cuprinde două tipuri de dobândă: o dobândă fixă de 7,4% pe an, pentru o perioadă de 12 luni de la prima tragere; precum și o dobândă curentă variabilă, pentru perioada ulterioară celor 12 luni de la prima tragere.

P. urmare, considerentele primei instanțe referitoare lipsa unor indici de referință obiectivi, concreți, previzibili și verificabili privind stabilirea dobânzii, nu pot fi valabile decât, eventual, pentru dobânda curentă variabilă, iar nu și pentru cea fixă.

În condițiile în care pentru primul an de derulare a contractului dobânda curentă a fost fixă de 7,4 % pe an, în mod cert nu se poate reține caracterul imprevizibil al acesteia, drept pentru care, dispozițiile pct. 5 din condițiile speciale ale contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007 sunt clare și inteligibile în ceea ce privește dobânda curentă de 7,4 % pe an, percepută pentru primele 12 luni de derulare a contractului, fiind incidente prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza, sub acest aspect fiind excluse de la verificarea eventualului caracter abuziv.

Mai departe, analizând comparativ celelalte prevederi ale pct. 5 din condițiile speciale și prevederile din anexa la contract, adică din „Condițiile generale” - anexă pe care prima instanță nu a analizat-o, se observă că apelanta a avut de oferit, pentru creditele în moneda euro, mai multe produse bancare, atât cu dobândă variabilă (art. 2.10.a, art. 2.10.b, art. 2.11.a și 2.11.b), cât și dobândă fixă (art. 2.10.c, art. 2.10.d și art. 2.11.c).

În ceea ce privește creditele cu dobândă variabilă, se distinge între creditele cu dobânda stabilită în funcție de o dobândă de referință BCR (2.10.a) și cele cu dobândă variabilă stabilită în funcție de indicele de referință Euribor (2.10.b), așa cum sunt identificate în Condițiile generale.

În cazul contractului din prezentul litigiu clauza contractuală analizată – pct. 5, prevede că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care s-au adăugat 1,5 puncte procentuale.

Instanța de apel observă, pe de o parte, că intimatul a optat între mai multe oferte ale băncii apelante pentru încheierea unui contract de împrumut cu dobândă variabilă, iar nu cu dobândă fixă. Această opțiune rezultă cu claritate din prevederile contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007 – condiții speciale, neexistând niciun dubiu cu privire la acest aspect, contrar celor susținute de intimat în cererea de chemare în judecată. Referirile din condițiile generale de creditare la modul de calcul și de revizuire a dobânzii fixe nu pot, în mod normal, crea confuzia pe care intimatul o sugerează prin cererea de chemare în judecată. Întrucât prevederile din condițiile generale de creditare au rolul doar de a lămuri și clarifica unele clauze convenite prin condițiile speciale, astfel încât acestea nu reprezintă o altă convenție menită să modifice sau să înlocuiască clauzele speciale.

Pe de altă parte, se constată că pct. 5 se referă la dobânda curentă variabilă prin raportare la noțiunea de „dobândă de referință variabilă”, prin care trebuie să se înțeleagă „dobândă (variabilă) de referință a BCR” menționată în anexa la contract - Condițiile generale, iar nu la noțiunea de „dobândă variabilă stabilită în funcție de indicele de referință Euribor”, concluzie care se impune și prin comparația clauzei speciale de la pct. 5 cu clauzele din condițiile generale de creditare, respectiv art. 2.10.a și art. 2.10.b.

P. urmare, prin interpretarea coordonată a clauzelor contractuale, unele prin altele, instanța de apel concluzionează că între părți convenția de împrumut a avut în vedere dobânda variabilă, care urma a fi stabilită în funcție de dobânda de referință a BCR, nefiind vorba despre o clauză îndoielnică, în sensul art. 983 C.civ. de la 1864.

Mai mult se observă că, în contractul de împrumut – pct. 5, se precizează expres formula de calcul a dobânzii curente pentru, fiind dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă o marjă procentuală de 1,5 %.

În ceea ce privește formula după care se calculează variația dobânzii, instanța a constatat că au fost respectate dispozițiile prevăzute de art. 9 lit. g pct. 3 din O.G. nr. 21/1992 care stabilesc că această formulă trebuie indicată în mod expres în contract, iar la art. 2.10.a și art. 2.11.a din anexa la contract, s-a stabilit că pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință B.C.R., respectiv în funcție de costul resurselor de creditare, dobânda rezultată aplicându-se la soldul creditului existent la data modificării, mai mult noul procent de dobânda de referință urmând a fi afișat la sediul băncii.

În consecință, condițiile în care survine modificarea ratei dobânzii au fost indicate în mod expres în anexa ce face parte integrantă din contract, intimatul având posibilitatea să ia cunoștință de aceste aspecte. Astfel, intimatul a optat pentru acest credit, deși în oferta băncii se regăseau și alte tipuri de credite cu condiții diferite în ceea ce privește dobânda. Deși condițiile creditării pentru produsul acceptat de reclamant erau prestabilite de bancă, reclamantul a avut cunoștință de clauzele contractului, dovadă și faptul că a optat pentru o dobândă fixă în primul an de rambursare și variabilă ulterior, contractul propus de pârâtă fiind adus la cunoștința reclamantului, conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 193/2000.

În consecință, se apreciază că pct. 5 din contract, condiții speciale, prin raportare la art. 2.10.a și 2.11.a din condiții generale, privind dobânda curentă variabilă are un caracter clar și neechivoc, astfel încât orice consumator diligent, chiar și fără cunoștințe de specialitate, nu s-ar fi aflat în imposibilitatea de a avea reprezentarea clară a conținutului obligației asumate și de a putea aprecia, la data încheierii contractului, efectele clauzei asumate asupra contractului în ansamblu.

Se constată, astfel, că și această clauză privind dobânda curentă variabilă, intră sub incidența prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv.

Pe de altă parte, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc)).

În ce privește condițiile legale pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Potrivit textului de lege, o clauză poate fi calificată ca fiind abuzivă dacă întrunește cumulativ următoarele condiții: nu a fost negociată direct cu consumatorul; dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, în ceea ce privește prima condiție, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, în cauză, este necontestat faptul că nu a existat o negociere directă între intimat și apelantă cu privire la clauza referitoare la dobânda curentă variabilă, aceasta fiind o clauză standard preformulată, constituind una din ofertele predefinite ale băncii.

Cu toate acestea, o clauză standard preformulată și nenegociată între profesionist și consumator nu reprezintă o clauză abuzivă în sine, contrar susținerilor intimatului, ci trebuie verificat dacă prin această clauză, sau împreună cu alte prevederi din contract, se creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cât privește dezechilibrul semnificativ instanța de apel are în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul prețului, care în cauză este format din dobândă și comisioane.

Din perspectiva interesului economic al consumatorului se apreciază că stabilirea dobânzii curente prin raportare la dobânda de referință a BCR, nu s-a reflectat într-o creștere semnificativă a dobânzilor curente practicate de bancă (creștere de natură a afecta echilibrul contractual).

Astfel, analizând actele dosarului, rezultă că acest contract de împrumut s-a aflat în derulare în perioada 08.08.2007 – 25.09.2009. În perioada 08.08._08, dobânda curentă a fost fixa, conform pct. 5 din contract prima teză, respectiv 7,4% pe an.

În perioada următoare și până la data cesiunii creanței, respectiv 25.09.2009, dobânda curentă a fost variabil, respectiv de 10,4% pe an, formată din dobânda de referința variabilă afișată la sediul BCR de 8,9% pe an, la care s-a adăugat marja fixă prevăzută în pct. 5 din contract, respectiv de 1,5%. Ca urmare, diferența dintre dobânda curentă variabilă și dobânda curentă fixă a fost de 3% pe an, neputându-se reține că s-a creat un dezechilibru semnificativ între prestații.

De altfel, ceea ce a determinat creșterea costului creditului au fost penalitățile de întârziere în achitarea obligațiilor de către intimat, penalități care au fost calculate potrivit pct. 7 din contract, condiții speciale, respectiv prin creșterea valorii dobânzii curente cu câte 1% sau 2 %, în funcție de numărul zilelor de întârziere.

În aceste condiții, rezultată o diferență în plus de 2.401,54 Euro, între dobânda variabilă percepută în perioada 07.08.2008 – 25.09.2009 (în care au fost cuprinse și majorările de întârziere datorate serviciului datoriei pentru neplata la scadență a obligațiilor în perioada 02.12.2008 – 25.09.2009) și dobânda fixă de 7,4 % calculată pentru primul an. Această diferență de cost a creditului, este imputabilă în parte și însuși consumatorului, care nu a înțeles să-și îndeplinească la scadență obligațiile asumate, atrăgând prin aceasta calculul unor penalități de întârziere.

De asemenea, din existența acestei diferențe de cost nu se poate trage concluzia că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, se constată că suma împrumutată de către consumator pentru o perioadă de 84 luni (7 ani) este de 72.000 Euro, din care a restituit apelantei doar suma de 1.796,68 Euro, în condițiile în care după aproximativ 2 ani de derulare a contractului, creditul a fost declarat neperformant, ca urmare a înregistrării de întârzieri la plată mai mari de 31 de zile.

În acest sens, se observă că prin perfectarea unui contract cu dobândă în raport de dobânda de referință variabilă a B.C.R. la care s-a adăugat marja de 1,5 puncte procentuale, intimatul și-a asumat riscul majorării dobânzii inițiale în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, semnând convenția de credit și condițiile speciale, fără a rezulta din poziția părții că acordul acestuia a vizat o dobândă fixă.

P. urmare, nu se poate reține nici existența unui echilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în ceea ce privește modalitatea de stabilire a dobânzii curente variabile, pct. 5 teza a II-a din condițiile speciale ale contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007 neputând fi considerat ca fiind o clauză abuzivă, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei prevăzute de pct. 6 din condițiile speciale ale contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007, instanța de apel constată că prin aceste prevederi contractuale se stabilește valoarea dobânzii anuale efective la începutul contractului, respectiv de 8,70 % pe an, precum și conținutul acesteia (dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliției de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și orice alte costuri intervenite ulterior semnării prezentului contract).

Pe de altă parte, în ceea ce privește nulitatea absolută a pct. 7 din condițiile speciale ale contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007, se constată că această clauză se referă la stabilirea nivelului dobânzii curente la credite în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, respectiv de reglementare a cuantumului dobânzii curente în situația în care se înregistrează întârzieri la plată din partea consumatorului.

Prima instanță a constatat caracterul abuziv al acestor clauze și, implicit, nulitatea absolută a acestora, fără a indica detaliat motivele ce au stat la baza acestei soluții, sentința fiind insuficient motivat cu privire la această chestiune dedusă judecății.

Însă, față de considerentele expuse mai sus cu privire la comisionul de risc și dobânda curentă, considerentele sumare pentru care prima instanță a constatat nulitatea absolută a pct. 6 și pct. 7 din condițiile speciale nu mai subzistă, urmând a analiza dacă aceste clauze în sine pot fi considerate ca având caracter abuziv.

Instanța de apel arată că pct. 6 din condițiile speciale cuprinde definiția dobânzii anuale efective, ca element ce constituie parte a obiectului contractului, prin enumerarea componentelor ce intră în sfera noțiunii definite. De asemenea, indică în mod clar și inteligibil procentul dobânzii anuale efective valabil la data încheierii contractului.

Totodată, clauza de la pct. 7 prevede în mod clar și inteligibil condițiile în care se majorează dobânda curentă, indicându-se punctele procentuale care se adaugă și situațiile în care intervine majorarea. Punctele procentuale care se adaugă dobânzii curente în cazul întârzierilor la plată reprezintă penalități contractuale – daune interese moratorii convenționale.

Atât dobânda anuală efectivă, cât și penalitățile de întârziere intră în noțiune a de cost al creditului, respectiv de preț al contractului, conform prevederilor art. 3 lit. g din Directiva 2008/48/CEE. În aceste condiții, sunt incidente prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 care exceptează de la controlul eventualului caracter abuziv, clauzele de acest tip.

P. urmare, soluția primei instanțe de constatare a nulității absolute a pct. 6 și a pct. 7 din condițiile speciale ale contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007, referitoare la dobânda anuală efectivă, respectiv la nivelul dobânzii curente la credite în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, este netemeinică, în cauză nefiind întrunite condițiile pentru a se constata caracterul abuziv al acestor clauze.

În ceea ce privește apărările formulate de către intimat prin întâmpinarea depusă în apel, se constată că acesta invocă noi motive referitoare la nulitatea contractului de cesiune de creanță încheiat de apelantă și la chestiuni privind executarea silită pornită împotriva sa în baza contractului de împrumut nr. 1749/07.08.2007. Or, pe de o parte, acestea constituie pretenții noi, care nu pot fi analizate pentru prima dată de către instanța de apel, față de prevederile art. 478 alin. 3 C.proc.civ.,. Pe de altă parte, sunt străine pricinii privind un alt raport juridic decât cel dedus judecății în prezenta cauză și se impun a fi invocate și analizate într-un cadru procesual distinct, cu respectarea condițiilor procedurale stabilite de lege și a dreptului la apărare al terților implicați în aceste raporturi juridice.

Față de toate aceste considerente, instanța apreciază că apelul formulat de apelanta B. C. Română SA București împotriva sentinței civile nr. 1279/14.05.2014 a Judecătoriei V. este întemeiat și urmează a fi admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul P. A..

De asemenea, va schimba sentința Judecătoriei V. și în ceea ce privește soluția referitoare la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, în sensul că va obliga reclamantul să suporte o parte din cheltuielile de judecată efectuate în primă instanță de către pârâta B. C. Română SA București, respectiv suma de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, redus în condițiile art. 451 alin. 2 C.proc.civ. de la suma de 10.457,43 lei, având în vedere circumstanțele cauzei și valoarea obiectului dedus judecății.

Celelalte dispoziții ale sentinței și ale încheierilor de ședință care nu contravin prezentei decizii, vor fi păstrate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate de către apelantă în apel, acestea vor fi suportate în integralitate de către intimatul reclamant, P. A., față de căderea sa în pretenții și prevederile art. 453 C.proc.civ., acesta urmând a achita apelantei suma de 2.748,46 lei, achitată de către aceasta cu titlu de onorariu avocat către SCA N. N. D. Kingston Petersen, conform facturii fiscale nr._/04.08.2014 și extrasului de cont din data de 19.08.2014.

P. ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul formulat de apelanta-pârâtă B. C. Română SA București împotriva sentinței civile nr. 1279/14.05.2014 a Judecătoriei V., pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. A., cu domiciliul în V., ., . jud. V., în contradictoriu cu pârâtele B. C. Română SA București, cu sediul în București, .. 5, sector 3 și B. C. Română SA prin S. V., cu sediul în V., . nr. 53, jud. V..

Obligă reclamantul să plătească pârâtei B. C. Română București suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat redus în condițiile art. 451 alin. 2 C.proc.civ.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței și ale încheierilor de ședință care nu contravin prezentei decizii.

Obligă intimatul-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 2.748,46 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 03.12.2014.

Președinte, Judecător,O. M. V. M. C.

Grefier,

T. B.

Redactat-M.C.

Tehnoredactat-M.C./T.B.

Ex. 6 – 05.01.2015

Judecătoria V.-judecător fond. E.-M. D.

.>

← Plângere contravenţională. Decizia nr. 978/2014. Tribunalul...		Fond funciar. Decizia nr. 440/2014. Tribunalul VASLUI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în constatare. Sentința nr. 246/2013. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 959/2014. Tribunalul VASLUI Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Decizia nr. 965/2014. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 978/2014. Tribunalul VASLUI Fond funciar. Decizia nr. 440/2014. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 537/2014. Tribunalul VASLUI Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Decizia nr. 568/2014. Tribunalul VASLUI Contestaţie la executare. Decizia nr. 332/2014. Tribunalul VASLUI