Pretenţii. Decizia nr. 1285/2013. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1285/2013 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 1285/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1285/R/2013
Ședința publică de la 29 Octombrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE E. R. I.
Judecător A. A.
Judecător D. E. S.
Grefier R. A.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra cererii de recurs declarate de către recurenta – pârâtă V. ROMÂNIA.SA P. S. V. cu sediu procesual ales la Cabinet De Avocat O. A.-Ș. din V., ., ., ., în contradictoriu cu intimații – reclamanți S. A. și S. A. M. ambii cu domiciliu procesual ales la C. av. C. F. A., din Iași, .. 1, jud. Iași, împotriva sentinței civile nr. 2274/31.05.2013, pronunțată de Judecătoria V., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică la pronunțare au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că procedura de citare este legal îndeplinită și că în termenul de amânare a pronunțării, nu s-au înaintat la dosar concluzii scrise;
S-au verificat actele și lucrările de la dosar, după care;
Dezbaterile din prezenta cauză au avut loc în ședința publică din data de 22 octombrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie civilă când, având nevoie de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea cauzei astăzi, 29 octombrie 2013, dându-se decizia de față:
TRIBUNALUL,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr. 2274 din 31.05.2013 a Judecătoriei V., a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale (art. 5/a – din Convenția de credit nr._/3.10.2008).
A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune în restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare.
A fost admisă cererea formulată de reclamanții S. A. și S. A. M. în contradictoriu cu pârâta V. România SA prin sucursala V..
S-a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 5/a din Convenția de credit nr._/3.10.2008 și a clauzei referitoare la comisionul de risc redenumit comision de administrare, ca abuzive.
A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc/administrare, începând cu data de 22.10.2008 și până la data introducerii cererii – 12.09.2012 ( în cuantum de 1174,12 CHF) – și, în continuare, la restituirea comisionului de risc/administrare de la data introducerii cererii – 12.09.2012 și până la pronunțarea hotărârii judecătorești.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă debitului de la data introducerii acțiunii – 12.09.2012 - și până la plata efectivă a debitului.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 dispune în mod imperativ că „se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Odată nerespectate, dispozițiile legii atrag sancțiunea nulității absolute iar nu pe cea a nulității relative, chiar dacă, aparent, ar fi vorba doar de ocrotirea unor interese de natură privată, prin prisma calității uneia dintre părțile contractante, de consumatori – persoane fizice. În realitate, ocrotirea acestor interese private nu poate fi disociată de ocrotirea interesului general, de ordine publică, fiind vorba de impunerea unei conduite generale în materie.
În aceste condiții, conform art.2 din Decretul nr.167/1998 (aplicabil în raport de data încheierii contractului), nulitatea absolută poate fi invocată oricând, sens în care excepția prescripției dreptului material la acțiune va fi respinsă ca neîntemeiată.
Subsecvent, în considerarea caracterului accesoriu al acțiunii în restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, excepția prescripției dreptului la acțiune va fi, de asemenea, respinsă, ca neîntemeiată.
Dreptul la acțiune al reclamanților nu s-a născut la momentul plății comisionului de risc sau comisionului de administrare ( prin redenumire) ci odată cu constatarea ca abuzivă a acestei clauze și care le deschide calea spre recuperarea sumelor plătite în temeiul unei clauze declarate nule de către instanță.
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, deși legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. Înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, și nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. În acest sens, legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. În consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nu putea fi apreciat ca prescris. (Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013 pronunțată în recurs de Secția II-a civilă a Înaltei Curții de casație și Justiție având ca obiect constatarea nulității absolute a unor clauze dintr-un contract de credit bancar).
Cu privire la fondul litigiului, instanța a reținut următoarele:
La data de 3.10.2008, reclamanții au încheiat cu pârâta Convenția de credit nr._ prin care au contractat un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 13.000 CHF, pe o perioadă de rambursare de 300 luni, cu o dobândă fixă de 3,99% pe an. În Condițiile speciale ale convenției a fost prevăzut, printre alte comisioane pe care pârâta urma să le perceapă de Ia reclamanți și comisionul de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată durata creditului.
Ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr.50/2010, s-a prevăzut în convenție la art.5 pct.5.1. lit. a), obligația reclamanților de a achita un „comision de administrare credit de 0,22% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către Împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului (…), pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția Împrumutatului (…). Comisionul de administrare credit (i) vizează administrarea riscului de credit (…)”.
P. modalitatea de redactare a celor două clauze, cea a comisionului de risc din convenția inițială de credit și cea a comisionului de administrare credit din actul adițional, prin reluarea procentului de 0,22% ca atare, prin prisma efectelor juridice urmărite, instanța a apreciat că, în esență, era vorba despre un comision cu aceeași finalitate, comisionul de administrare fiind doar o redenumire a comisionului de risc anterior, în condițiile obligativității dispozițiilor O.U.G. nr.50/2010.
Raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba, de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum erau definite aceste două categorii la art. 2 din lege.
Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Actul normativ în discuție constituie transpunerea în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând în art.4 alin.2 că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".
Nici Legea nr.193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț.
Din cuprinsul art.4 al.2 al directivei, dar și din preambulul acestui act normativ, a rezultat că voința legiuitorului european nu a fost să excludă din domeniul de aplicare a directivei toate clauzele referitoare la prețul contractului, ci doar să sublinieze faptul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra caracterul adecvat al prețului sau asupra raportului preț/calitate, cu condiția ca aceste clauze să fie exprimate în mod clar și inteligibil.
Aceeași concluzie s-a desprins și din lecturarea anexei la Directiva 93/13/CEE și a anexei la Legea nr. 193/2000 care cuprinde o listă neexhaustivă de clauze considerate abuzive. Astfel, clauza de la lit. a) - teza a doua din anexa la Legea nr.193/2000 se referă în mod expres la dobândă (parte a prețului contractului) și la condițiile în care poate fi modificată aceasta; clauza de la pct.p) din aceeași anexă se referă în mod expres la prețul produselor și la modalitatea de determinare a acestuia. Așadar, clauzele referitoare la prețul contractului sunt supuse controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv, doar că acest caracter nu poate fi dedus în cazul clauzelor exprimate clar și inteligibil din raportul preț/calitate.
Pentru determinarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale enunțate anterior, s-a impus analizarea acestora din perspectiva condițiilor impuse de art.4 din Legea nr.193/2000. astfel, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În cauza de față, contractul încheiat de părți (convenția inițială de credit și actul adițional) se încadrează în categoria contractelor preformulate, clauzele acestora fiind stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă. Posibilitatea negocierii clauzelor contractuale are a fi analizată în raport de fiecare convenție încheiată cu instituția bancară, în considerarea caracterului autonom al fiecărui contract.
În convenția inițială a părților, comisionul de risc nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere, în condițiile în care pârâta și-a luat garanții imobiliare conform punctului 7 din condițiile speciale, iar reclamanții mai plătesc și o poliță de asigurare pentru imobil, cesionată pârâtei, poliță menită să acopere toate riscurile legate de imobilul luat în garanție.
Din cuprinsul convenției nu a rezultat rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă el, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision. În convenția de creditare se prevede doar că împrumutatul datorează comisionul de risc pentru acordarea creditului, fără nici un fel de explicații lămuritoare. În aceste condiții în mod evident clauza privind comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar și inteligibil. Faptul că acest comision este calculat procentual la soldul lunar al creditului nu este de natură să lămurească definirea sa.
Sarcina probei privind negocierea revenea pârâtei conform prevederilor art. 4, alin. 3 din Legea 193/2000. Din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat faptul că clauza referitoare la comisionul de risc a fost una negociată cu reclamanții și că aceștia au avut posibilitatea influențării în vreun fel a conținutului contractului. Nici comisionul de administrare, de fapt redenumirea comisionului de risc, nu a fost negociat. Chiar dacă de această dată se arată care sunt riscurile vizate de comisionul de administrare, modalitatea de încheiere a actului adițional, convenirea tacită la încheierea acestuia în situația neprezentării la bancă, nu poate complini lipsa negocierii.
Clauzele convenției au fost prestabilite și reiterate de către pârâtă, în calitate de împrumutător, fără a da posibilitatea efectivă reclamanților de a le modifica, înlătura sau negocia. Simpla semnare a contractului nu avea semnificația cunoașterii/negocierii acestor clauze.
Clauza privind comisionul de risc/administrare creează în detrimentul reclamanților și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit prevederilor secțiunii 3, intitulată „Costuri” din Condițiile generale, pentru punerea la dispoziție a creditului, pârâta percepe și dobânda cuvenită, așa după cum se menționează în secțiunea a 3-a, pct. 3.1. De asemenea, pârâta percepe și o dobândă penalizatoare. Or, potrivit pct.5.1, comisionul de risc se percepe de către pârâtă tot pentru punerea la dispoziție a creditului. Nicio prevedere contractuală nu face referire la destinația și justificarea comisionului de risc.
În aceste condiții, instanța a constatat că pentru aceleași servicii, respectiv punerea la dispoziție a creditului, se percepeau atât dobânzi, cât și comision de risc, fără ca distincția dintre cele două costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum impuneau dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000. și fără ca rațiunile diferite pentru care erau prevăzute să rezulte în mod concret și transparent din contract.
Pe de altă parte, conform susținerilor pârâtei, acest comision reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului întrucât pe parcursul derulării convenției exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței mobiliare. Aceste riscuri erau independente de comportamentul consumatorului și nu puteau fi imputate acestuia.
În realitate, prin această clauză, banca a urmărit să pună în sarcina reclamanților toate riscurile contractului, posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor de bani încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective într-adevăr s-ar produce până la scadență.
În consecință, se creea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, realizându-se o îmbogățire fără justă cauză în favoarea pârâtei cu contravaloarea comisionului de risc/administrare.
Având în vedere întrunirea cumulativă a condițiilor cerute de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la punctul 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției precum și a clauzei referitoare la comisionul de risc redenumit comision de administrare și va constata nulitatea absolută a acestora.
Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor din convenție, instanța a dispus restituirea către reclamanți a comisionului de risc /administrare încasat de pârâtă de la aceștia începând cu data de 22.10.2008 și până la pronunțarea hotărârii judecătorești, suma reieșită din extrasul de cont fiind de 1174,12 CHF. Pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale către reclamanți, aferentă debitului și care va fi calculată de la data introducerii acțiunii - 12.09.2012 și până la achitarea debitului, conform dispozițiilor O.G.nr.13/2011, față de data nașterii dreptului de creanță al reclamanților.
Având în vedere considerentele expuse instanța a acțiunea reclamanților, considerând-o întemeiată, și implicit nu inadmisibilă întrucât deși OUG 50/2010 acordă consumatorilor posibilitatea de a sesiza ANPC conform art. 85/1/ și 2, acest aspect nu restrânge dreptul de a sesiza instanța în mod direct.
În temeiul prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat (chitanță 472/2013).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta V. ROMÂNIA SA BUCUREȘTI, pentru următoarele considerente:
I.Prima instanță a pronunțat o hotărâre în dezacord cu legea (motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr.civ.) atunci când a stabilit natura juridică a cererii reclamanților interpretând că, din perspectiva dispozițiilor L nr. 193/2000, invalidarea unei clauze ca abuzive este echivalentul nulității absolute, iar împosedarea consumatorilor cu contravaloarea sumelor achitate în temeiul unei asemenea clauze se realizează prin intermediul mecanismului repunerii părților în situația anterioară.
1.Legea nr.193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE adoptată, paradoxal față de valorificarea judiciară românească, în scopul încurajării concurenței, a stimulării circuitului economic prin încurajarea circulației bunurilor și serviciilor. Protejarea intereselor consumatorilor nu este, așadar, scopul în sine al actului normativ ci mijlocul prin care se tinde la îndepărtarea reticenței acestora de a achiziționa asemenea bunuri și servicii.
2.în susținerea unui asemenea scop - al încurajăriii circuitului economic - legiuitorul operează cu un concept, o sancțiune juridică aparte și anume reputarea ca nescrisă a clauzelor constatate ca abuzive ( în text: "nu vor produce efecte") astfel încât, pe cât posibil, convenția să rămână în ființă. Nulitatea absolută se contrapune însă unui asemenea scop - nu numai prin mecanismul de acțiune propriu - ci și prin efecte: posibilitatea cenzurării oricând (proprie acestei nulități) a tuturor convențiilor, inclusiv a celor care și-au epuizat în totalitate efectele, înseamnă înfrânarea circuitului economic.
3.Teoria nulității absolute este construită în jurul ideii existenței unei cauze ilicite a actului juridic contestat, a unei fraude. Acțiunea nulității absolute este însă complet distructivă de contract: fraus omnia corumpit generează lipsirea de efecte a întregului act juridic iar nu numai a unei clauze a acestuia după cum vizează legiuitorul în materia clauzelor abuzive.
4.Criteriile ce departajează clar "a nu produce efecte" de sancțiunea nulității absolute constau în: întinderea efectului asupra actului juridic: în timp ce nulitatea absolută invalidează întregul act, constatarea ca abuzivă privește doar o clauză/clauze particulare, convenția putând fi continuată prin excluderea acestora;
raportarea sancțiunii la calitatea și particularitățile părților contractului: pe de o parte, nulitatea absolută funcționează obiectiv, depersonalizat, pe de altă parte, invalidarea ca abuzivă a unei clauze este condiționată de calitatea achizitorului de produse/servicii și anume aceea de neprofesionist și de abilitățile sale comprehensive; posibilitatea invocării, din perspectivă activ-temporală, a sancțiunii: pe de o parte, nulitatea absolută poate fi constatată oricând, pe de altă parte, caracterul abuziv al unei clauze contractuale poate fi constatat numai pe parcursul activării convenției care o include, numai în perioada în care aceasta "creează" dezechilibru.
5.în fapt, practica judiciară românească în materia clauzelor abuzive s-a construit în legătură cu convențiile de creditare încheiate de către băncile comerciale cu consumatorii și după ce Legea nr. 288/2010 a redefinit câmpul de acțiune al OUG nr.50/2010. întrucât a dispărut temeiul juridic - activ temporar - care a permis unei părți dintre împrumutați să obțină o diminuare a costurilor creditului s-a inovat procedându-se la adaptarea în acest scop - al diminuării costurilor - a unui act normativ preexistent și niciodată valorificat în materie întrucât nu este incident și anume L 193/2000. Dincolo de situația că dispozițiile legii enunțate nu permit cenzurarea prețului contractual clar definit și conștient asumat de către consumatori, teoria intervenirii nulității absolute este îmbrățișată pentru a facilita împrumutaților accesul la sumele achitate cu titlu de preț contractual prin funcționarea criteriului repunerii părților în situația anterioară și aceasta tocmai pentru evitarea efectelor prescripției extinctive.
In realitatea normativă ignorată de practica judiciară însă: legiuitorul relaționează, la nivelul etapic al aplicării sancțiunii, eventuala invalidare ca abuzivă a unei clauze de dihotomia: ori convenția se desființeză, pe de o parte, ori aceasta continuă a exista dar cu eliminarea clauzei (art.6 L 193/2000), pe de altă parte. Nulitatea absolută urmată de repunerea părților (iar nu a "părții") în situația anterioară se contrapune esențial posibilității continuării convenției și după eliminarea clauzei constatate ca abuzivă întrucât mecanismul repunerii funcționează bidirecțional: fiecăreia dintre cele (aici) două părți urmează a-i fi returnată prestația efectuată- în cazul de față, împrumutatul ar trebui să restituie suma luată cu împrumut; eventuala constatare ca abuzivă a unei clauze dă dreptul consumatorului la despăgubiri, acțiune prescriptibilă (a se vedea norma art.7 din L nr.193/2000); despăgubirile reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de către consumator inclusiv prin prestarea plății de sume de bani în temeiul clauzei constatate drept abuzive.
7.Așadar, sancțiunea juridică preconizată de către legiuitor nu este, în niciun caz asimilabilă nulității absolute, ci apare congruentă mai curând cu anulabilitatea: temeiul pentru care legiuitorul a deschis posibilitatea cenzurării doar a acelor convenții /clauze care sunt active la data solicitării acestei cenzuri, care încă mai "creează" dezechilibru, constă în aceea că, prin comportamentul său și anume prin executarea obligațiilor generate de clauze, consumatorul poate ratifica eventuala cauză de invalidare a acestora .
II.In considerarea realei naturi juridice a sancțiunii invalidării ca abuzivă a unei clauze – sancțiune -asimilabilă anulabilității - acțiunea reclamanților este prescrisă.
8.Dreptul material la acțiune în solicitarea constatării ca abuzive a clauzei înscrise la pct.5 lit. a din convenția încheiată la 03.10.2008 s-a prescris la data de 03.10.2011.
9.Pe cale de consecință și cum, de altfel, în mod expres dispune art. l alin.2 din D 167/1958, o dată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și cel privind drepturile accesorii, adică, în cazul de față, solicitarea obligării V. România S.A. la restituirea de sume încasate în temeiul clauzelor pretins abuzive.
10. Dacă însă se apreciază că sancțiunea invalidării ca abuzivă a unei clauze are o natura juridică aparte ce nu poate fi asimilată nici nulității absolute nici anulabilității, cel puțin capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri constând în echivalentul sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare se impune a se constata că este prescris pentru sumele achitate cu mai mult de 3 ani anterior sesizării instanței (acțiunea este înregistrată la 12.09.2012) adică pentru sumele achitate în perioada 03.10._09).
III. Prima instanță a pronunțat o hotărâre prin interpretarea și aplicarea greșită a legii (motiv de modificare prevăzut de art.304 pct .9 c. pr.civ.) atunci când a asociat ideea de abuziv caracteristicilor prețului contractual clar exprimat de a fi adecvat în raport cu serviciile procurate consumatorului, pentru a motiva cenzurarea unui asemenea preț contractual a asociat conceptul de clauze care îl exprimă în mod clar și inteligibil proprietății acestora de a explicita destinația și justificarea economică a prețului.
11.Judecătoria V. nu neagă proprietatea costului constând în comision de risc de a fi parte a prețului contractual, dar apreciază că poate proceda la cenzurarea acestuia întrucât, chiar dacă acestui cost îi este stabilită clar cotitatea, "nu rezultă rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision ...nici o prevedere contractuală nu face referire la destinația și justificarea comisionului.. .(și) pentru aceleași servicii se percep atât dobânzi cât și comision de risc, fără ca distincția dintre cele două costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil".. .
12.Întrucât juridic, contractul este diriguit, în materia efectelor sale, de principiul forței obligatorii acestuia, iar economic, contractul ce reflectă raporturi comerciale stabilite pe o piața nemonopolistă, așa cum este cea financiar - bancară, are prețul diriguit exclusiv de legea obiectivă a cererii și a ofertei ce acționează în sistemul de economie liberă, nedirijată, propriu statelor membre ale U.E. (sistem consacrat și de Constituția României în art.135),Directiva 93/13/CEE, adoptată în scopul susținerii concurenței, și actul normativ omolog românesc - L nr.193/2000 - nu privesc clauzele de stabilire a prețului bunurilor sau al serviciilor furnizate, preț supus reglării prin acțiunea acestei legi obiective a cererii și a ofertei, mai sus-pomenite: art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE: "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu plivește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte ...", normă preluată în L 193/2000 în formularea art.4 alin.6 din L 193/2000: "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o part"., nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte,..."
13.Așadar, ordinea juridică firească este aceea a activării în prim plan, a principiului forței obligatorii a contractului, limitativ, a excepției de la principiul sus-menționat, instituită prin L 193/2000 și raportată clauzelor din contractele preformulate ce creează dezechilibru contrar bunei credințe în defavoarea consumatorului, a excepției de la excepție (deci revenirea la principiu) relativă la clauzele ce definesc clar și inteligibil prețul contractual care, chiar dacă sunt cuprinse în contractele preformulate, nu pot fi privite că ar crea dezechilibru în defavoarea consumatorului și contrar bunei credințe (este clar că magistratul nu are reperele pentru a stabili corectitudinea economică a prețului).
14.Cu privire la stabilirea prețului contractual în materia furnizării de servicii financiare proprietatea clauzelor de a fi clare și inteligibile este subsumată ideii de individualizare clară a costurilor ce compun acest preț iar nu și celei de definire, de explicitare economică a lor ; concluzia - de bun simț veridică - a căpătat chiar consistență normativă în dispoziții legale adoptate ulterior încheierii convenției de față dar tocmai în scopul protejării consumatorului de credite:
- art.9 lit. b din OG nr.21/1992, introdus prin OUG 174/19.11.2008: "în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli: ...b) dobânzile, precum și toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării și derulării contractului, respectiv aferente unor servicii în privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract, fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris"" anexa 2 "Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori" a OUG nr.50/2010 (care reproduce întocmai anexa 2 a Directiva 2008/48/CE) impune creditorului doar enumerarea costurilor creditului astfel încât consumatorul să aibă proiecția la momentul încheierii convenției dar și la orice moment pe parcursul derulării acesteia a sumelor datorate
15. Numai în măsura în care prețul contractual nu este clar și inteligibil exprimat în convenție, adică numai în măsura în care clauzele nu oferă consumatorului posibilitatea de a-i realiza cotitatea, stabilirea/afirmarea lui ulterioară de către furnizor poate fi cenzurată din perspectiva normelor privind clauzele abuzive, situație contrasă din chiar observarea dispozițiilor L nr. 193/2000 citate de către prima instanță: conform alin. l lit. p din lista anexă la L nr.193/2000 sunt considerate abuzive clauzele care "prevăd că prețul produselor este determinat la momentul livrării (ulterior deci momentului încheierii convenției - n.n.) sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a crește prețurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care prețul final este prea mare în raport cu prețul convenit la momentul încheierii contractului"
IV.In cauza de față componenta prețului contractual constând în comisionul de risc este clar și inteligibil exprimată astfel încât, o dată în plus, eventuala cenzurare a acestei componente din perspectiva caracterului său adecvat față de serviciile furnizate reprezintă o nesocotire a legii.
16. Convenția de credit cuprinde cu privire la prețul contractual clauze clar și inteligibil exprimate:
- la pct.3 lit.(a) componenta prețului contractual constând în rata dobânzii curente și anume 3,99% pe an la pct. 5 lit. (a) componenta prețului contractual constând în comision de risc și anume "0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata de derulare a prezentei Convenții de credit"
17.Graficul de rambursare parte a convenției de credit (la care trimite pct.6 din Condițiile speciale ale acesteia), menționează, la rândul său, în clar în expresie cifrică proiecția costurilor ce compun prețul contractual, inclusiv costul cu comisionul de risc.
18.în plus, punerea în vânzare a produselor financiare de natura celui achiziționat de către reclamanți s-a bucurat de publicitate subliniindu-se pozitivitatea ofertei din perspectiva costurilor, cu reliefarea și a celui cu comisionul de risc: reclamanții au achiziționat produsul împrumut garantat cu ipotecă într-o perioadă de supraofertare constând în scăderea ratei dobânzii de la 4,25 la 3,99%.
19."Nu se poate reține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului. în speță consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora."
Chiar dacă, prin reducere la absurd instanța ar avea în cazul de față temei pentru a pătrunde pe teritoriul cenzurării prețului contractual, se impune a fi observat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile enunțate pentru ca acele clauze ce definesc prețul constând în comision de risc să fie constatate ca abuziv e și anume condițiile constând în nenegociere, creare dezechilibru în defavoarea consumatorului și contrar bunei credințe.
20.Cu privire la negociere, însuși faptul pătrunderii pe terenul cenzurării unui preț contractual clar stabilit postează prima instanță într-o poziție antagonică cu economia de piață: instanța confirmă nu numai pretenția reclamanților ca furnizorul de produse financiare să le expliciteze cum a fost stabilit cuantumul prețului contractual și rațiunile acestui cuantum ci și pe aceea ca însuși furnizorul să invite consumatorul la negociere și să îi ofere posibilitatea de a dispune asupra acestui preț: " ...clauzele au fost prestabilite... fără a da posibilitatea efectivă reclamanților de a Ic modifica, înlătura, sau negocia."
21.In realitate, în economia liberă în care prețul este fixat funcție legea obiectivă a cererii/ofertei în condițiile în care pe piață - ca și în cazul de față - funcționează mai mulți competitori, achizitorul de bunuri/servicii are opțiunea între a accepta sau a refuza oferta vânzătorului/furnizorului, negocierea prețului are la bază actul de voință - liber asumat iar nu impus - al vânzătorului/furnizorului ; în acest sens pot fi abordate mecanisme de marketing precum oferirea de discount, organizarea de promoții, adoptarea de politici de creditare comercială.
22.în cauză, inițiativa încheierii convenției de credit a aparținut reclamanților - consumatori avizați și cu cunoștințe economice - în considerarea a chiar costurilor scăzute practicate de către pârâtă, fapt recunoscut de către aceștia la interogatoriu.
23.Reclamanții au considerat elementele de preț simulate antecontractual ca optime față de cele ale altor produse asemănătoare de pe piață și favorabile interesului propriu, de aceea, recunosc că nici nu au inițiat vreo negociere. Simularea antecontractuală este o etapă obligatorie, consumatorul fiind obligat să înfățișeze adeverință de venituri pentru a demonstra că poate acoperi rata lunară calculată la suma de împrumutat și care cuprinde și componenta comisionului de risc. împrumutatul principal, S. A., a și recunoscut parcurgerea acestei etape. In acest context, mecanismul negocierii este obiectivat prin acceptarea din start a ofertei pozitive venite din partea vânzătorului produsului financiar.
24.De altfel, cât timp clauzele contestate sunt cuprinse în Condițiile Speciale "eventuala probă a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului" . Este o concluzie firească ce se contrage inclusiv din interpretarea per a contrario a normei art.4 alin.2 din L 193/2000 citată de către prima instanță: "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată... dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei cum ar fi... condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.
25.Cu privire la existența, în detrimentul consumatorilor, prin introducerea costului comision de risc, a vreunui dezechilibru, opinia primei instanțe care susține că respectivul dezechilibru ar consta în "transferarea în sarcina reclamanților a tuturor riscurilor posibile și viitoare, deci incerte" este total netemeinică, întrucât în fapt, împrumutații nu înregistrează absolut niciun risc din partea atitudinii băncii după momentul împosedării lor cu suma împrumutată de la aceasta, dar creditorul - chiar dacă în favoarea lui au fost constituite garanții reale, iar acestea au fost asigurate –continuă- a fi supus riscului de a nu-și recupera creanța putându-se lovi de imposibilitatea regresului asupra asigurătorului garanției în cazul în care împrumutatul nu reînnoiește polița de asigurarem, iar bunul piere sau de imposibilitatea realizării creanței în caz de neplată din cauza devalorizării accentuate a menționatelor garanții.
26.Mai mult, activarea unor asemenea riscuri este în totală dependență de comportamentul consumatorului: ele apar ca actuale tocmai în planul consecutiv atitudinii consumatorului de a nu returna împrumutul în condițiile contractuale de bază ce îi impun restituirea principalului și a costurilor conform graficului asumat, în cauza de față tocmai faptul admiterii în parte a acțiunii este urmarea constatării nerespectării de către împrumutați a graficului de rambursare.
27.Cu atât mai mult nu poate fi primit că, dacă ar fi existat vreun dezechilibru defavorabil reclamanților, lor căzându-le în sarcină dovedirea existenței lui - acesta ar fi fost semnificativ și ar fi fost creat contrar bunei – credințe.
28.în fapt, Judecătoria V. nu reușește să realizeze principiile activității de creditare practicată de către băncile comerciale asimilând-o cu cea omologă practicată de persoanele fizice (speculativ-imorale). In realitate, băncile oferă împrumuturi pe termen lung prin rularea sumelor atrase în depozite (constituite, îndeobște, pe termen scurt), respectiv a sumelor obținute prin împrumutarea, (de asemenea, pe termen scurt) de pe piața interbancară astfel încât plus valoarea obținută de către bancă se situează între limita dobânzii la depozitele atrase sau a sumelor împrumutate de pe piața interbancară, pe de o parte, și limita dobânzilor/costurilor practicate în activitatea de creditare, pe de altă parte fluctuația pieței interbancare are consecințe covârșitoare asupra activității și însăși existenței băncii comerciale.
29.Cum activitatea de creditare reprezintă motorul economiei de piață, interesul prezervării solidității băncilor comerciale este unul public (vădit de măsura extremă a capitalizării de către stat a băncilor private în țări în care efectele crizei financiare au destabilizat asemenea bănci). La nivel instituțional, susținerea unui asemenea interes se manifestă prin adoptarea de norme care impun băncilor constituirea de fonduri proprii "care să se situeze în permanentă cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanței, a riscului de poziție, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar, a riscului de marfa și a riscului operațional" (art.126 alin. l din O.U.G. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului), supravegherea exercitată de către (în cazul de față) B.N.R. din perspectivă prudențială (a se vedea Regulamentul B.N.R. nr.3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și actele reglementare ce i-au succedat), acceptarea ca firească a manifestării creditorului de a modifica unilateral rata dobânzii atunci când apar motive întemeiate (alin. l lit. a teza a Il-a din lista anexă la L nr.193/2000), aceste motive constând, în cele mai multe cazuri în chiar fluctuarea însemnată a pieței interbancare.
VI.Ca un corolar, prima instanță a nesocotit dispozițiile procedurale/de fond ale însăși Legii nr.193/2000 pe care o aduce în sprijinul propriei soluții și anume nu a ținut cont - în demersul de apreciere a eventualei naturi abuzive a clauzei criticate - de toți factorii care au determinat încheierea contractului (art.4 alin.5 lit."b").
VII.Nu în ultimul rând, prima instanță a pronunțat o hotărâre în dezacord cu legea atunci când, admițând în fapt în parte acțiunea, a obligat pârâta la achitarea în tot a cheltuielilor de judecată avansate de către reclamanți (apropiate în cuantum de tocmai suma procurată pe fondul soluției).
Intimații S. A. M. și S. A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele considerente.
I. Cu privire la motivele de recurs de la punctul I și II vizând sancțiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale și excepția prescripției dreptului la acțiune, arată că acestea sunt neîntemeiate deoarece sancțiunea care intervine în cazul unor clauze abuzive este nulitatea absoluta.
Sancțiunea încălcării prevederilor art. l al.3 din Legea nr.l93/2000 este nulitatea absolută a clauzelor abuzive.
Art. 4. al. l din Directiva 92/13/CEE, prevede că "fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde". Art. 6. al. l dispune că " statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive."
Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, iar potrivit dispozițiilor art. 14., consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Din interpretarea dispozițiilor directivei rezultă că sancțiunea, ca instituție juridică, pentru nerespectarea de către comercianți a obligației negative de a nu insera clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este cea prevăzută în legislația internă a fiecărui stat comunitar. Totodată directiva stabilește câteva condiții clare: clauzele abuzive nu creează nici o obligație pentru consumator caracterul abuziv se apreciază în funcție de momentul încheierii contractului contractul va continua să fie aplicat fără clauzele abuzive, dacă acest lucru este posibil.
Legea nr. 193/2000 nu prevede în mod expres că sancțiunea pentru încălcarea interdicției prevăzute de art. l al.3 este nulitatea absolută, însă face trimitere la prevederile codul civil și reglementează lipsa de efecte juridice a clauzelor abuzive.
Întreaga legislație privind protecția consumatorilor este o legislație imperativă, de ordine publică. De altfel, în cuprinsul actelor normative (de ex, art.80 din OUG nr.50/2010) privind protecția consumatorilor se prevede în mod expres că aceștia nu pot renunța la drepturile prevăzute de lege în favoarea lor.
Acest lucru a fost subliniat în mod constant și în practica CJUE. Astfel, în cauza E. M. Mostaza Claro vs Centro Movil Milenium SL, Cauza C-168/051, Curtea a reținut că natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directivă consumatorului justifică, mai mult, ca instanța naționala să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator și profesionist, vânzător sau furnizor." în același sens, s-a pronunțat CJUE și în cauzele reunite Océano Grupo Editorial SA vs Roció Murciano Quintero (C-240/98), Salvat Editores SA vs Jose M. Sánchez Alcon Prades (C-241/98), Jose L. Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) și Emilio Vinas F. (C-244/98).
De asemenea, în cauza C-40/08 (Asturcom Telecomunicaciones SL), paragrafele 52-54, Curtea subliniază caracterul de norme de ordine publică a Directivei și a legislației de transpunere. " Astfel, dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, trebuie să se constate că articolul 6 din aceasta trebuie să fie considerat o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică. Rezultă de aici că, în măsura în care instanța națională sesizată cu o acțiune în executarea silită a unei sentințe arbítrale definitive trebuie, potrivit normelor de procedură interne, să aprecieze din oficiu dacă o clauză arbitrală este contrară normelor naționale de ordine publică, aceasta este de asemenea obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al acestei clauze potrivit articolului 6 din directiva menționată, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens (a se vedea în acest sens Hotărârea Pannon GSM, citată anterior, punctul 32). O astfel de obligație revine de asemenea instanței naționale atunci când dispune, în cadrul sistemului jurisdicțional intern, de o simplă posibilitate de apreciere din oficiu a faptului că o astfel de clauză este contrară normelor interne de ordine publică (a se vedea în acest sens Hotărârea van Schijndel și van Veen, citată anterior, punctele 13, 14 și 22, precum și Hotărârea Kempter, punctul 45)."
Cererea de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzei nule absolut reprezintă o repunere a părților în situația anterioară. Dreptul de a cere repunerea părților în situația anterioară este prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani. Acest termen începe să curgă din momentul în care se naște dreptul la acțiune, adică de la data constatării nulității absolute de către instanță. Cum reclamanții au cerut simultan atât constatarea nulității absolute, cât și restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzei nule absolut, este evident că nu se poate vorbi de împlinirea termenului de prescripție.
Dreptul de a cere restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc se naște în momentul în care instanța constată caracterul nul absolut al clauzei contractuale care prevede acest comision. Anterior constatării caracterului nul absolut, reclamanții nu aveau un drept la acțiune de a cere restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc întrucât nu exista un temei legal în baza căruia să poată cere restituirea, iar acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă.
II. Motivele de recurs de la pct. III și IV vizând condiția aplicării dispozițiilor art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000 sunt de asemenea nefondate.
Instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art.4 al.6 din Legea nr. 193/2000 motivând posibilitatea instanței de a analiza caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc pe faptul că această clauză, deși este o componentă a prețului contractului, nu este clară și inteligibilă. Atât Legea nr.193/2000, cât și Directiva 93/13/CEE prevăd foarte clar că excluderea de la controlul de fond al caracterului abuziv se aplică cu privire la clauzele privind definirea obiectului contractului, respectiv caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, numai în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. în speță, așa cum corect a reținut instanța de fond, această condiție nu este îndeplinită.
Clauza privind comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar și inteligibil în sensul prevederilor art.4 al. 2 din Directivă.
Noțiunea de clauze exprimate clar și inteligibil este o noțiune autonomă de drept comunitar care trebuie interpretată luând în considerare scopul acestui act normativ și celelalte dispoziții ale Directive. Interpretarea clauzei de la pct.5 lit. a din convenția de creditare trebuie făcută prin raportare la celelalte prevederi ale contractului, în special la dispozițiile de la pct.3.1 și pct.3.5. din condițiile generale de creditare.
Secțiunea a 3-a intitulată "costuri" din condițiile generale ale convenției de credit prevede la pct.3.5 comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului. Această definiție este identică în substanță cu cea oferită de art.3.1 cu privire la dobânda curentă.
Nici o altă prevedere contractuală nici din condițiile generale, nici din cele speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc ori justificarea acestuia. Din cuprinsul convenției nu rezultă rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă el, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision. în convenția de creditare se prevede doar că împrumutatul datorează comisionul de risc pentru acordarea creditului, fără nici un fel de explicații lămuritoare.
În lipsa unei definiții a acestui comision, distinctă de cea a dobânzii, nu se poate reține că s-a respectat obligația de transparență și că împrumutații au avut posibilitatea de a analiza această clauză.
Astfel, se constată că pentru același serviciu (acordarea) creditului se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță.
III. Instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, aplicare care este în deplină concordanță cu jurisprudența CJUE și a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune o directivă comunitară, există în mod cert obligația pentru judecătorul național de a interpreta și aplica dreptul național în litera și spiritul actului normativ european.
Pentru o interpretare corectă a dispozițiilor art.4 al.2,3 din Legea nr. 193/2000, care transpun dispozițiile art.3 al.2 din Directivă, instanța trebuie să aibă în vedere jurisprudența obligatorie a CJUE precum și toate metodele de interpretare pe care le are la dispoziție, în speță găsindu-și aplicarea în special metoda teleologică. În interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, instanța trebuie să aibă în vedere scopul directivei europene și premisele pe care le-a avut în vedere legiuitorul european, aspecte ce au fost pe deplin lămurite de CJUE în jurisprudența sa.
Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012 pronunțată în cauza C-618, CJUE reține "39...... trebuie amintit, de la început, că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, R., p. 1-4941, punctul 25, Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, R., p. 1-_, punctul 25, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, punctul 29). 40.Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudența, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți (Hotărârile citate anterior Mostaza Claro, punctul 36, și Asturcom Telecomunicaciones, punctul 30, Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Penzügyi Lízing, C-137/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 47, și Hotărârea din 15 martie 2012, Perenicovă și Perenic, C-453/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 28). 41.Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat deja în mai multe ocazii că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate ñ compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (a se vedea Hotărârile citate anterior Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, punctul 27, Mostaza Claro, punctul 26, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 31, precum și VB Penzügyi Lízing, punctul 48). 42 In lumina acestor principii, Curtea a hotărât astfel că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (a se vedea în acest sens Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior, punctul 38, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, Rep., p. 1-4713, punctul 31, Hotărârile citate anterior Asturcom Telecomunicaciones, punctul 32, și VB Penzügyi Lízing, punctul 49). 43 In consecință, rolul atribuit instanței naționale de dreptul Uniunii în domeniul avut în vedere nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens (a se vedea Hotărârea Pannon GSM, citată anterior, punctul 32).
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru
Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu — adică exact situația contractelor subsemnatului.
P. urmare, lipsa negocierii directe/individuale cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant, ceea ce atrage imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei. Cu alte cuvinte, după cum s-a arătat și în doctrina de specialitate, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem în prezenta unor contracte preformulate și/sau a unor condiții generale de vânzare.
Acceptarea unei oferte stabilite unilateral de comerciant nu echivalează cu o negociere a clauzelor contractuale. Dimpotrivă, art.3 al.2 din Directiva 13/93/CEE prevede în mod expres că acceptarea unor clauze contractuale redactate în prealabil de comerciant este considerată întotdeauna o lipsă de negociere.
A considera că aderarea la un contract standarizat reprezintă o negociere ar echivala cu o lipsire de eficiență juridică a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, care nu și-ar mai găsi aplicabilitatea în nici o situație.
Relevantă este în acest sens și o decizie recentă a Curții Constituționale (nr. 11/2013), în care Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 invocată de către .. Curtea Constituțională reține că "Dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, care a adoptat aceste măsuri ca urmare a constatării faptului că foarte multe dintre contractele încheiate între profesioniști și consumatori sunt contracte de adeziune, în care consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea unui contract (din cauze care țin, în general, de poziția pe piață a respectivilor profesioniști), fără o negociere a clauzelor contractuale care sunt impuse de către profesioniști.".
Este de notorietate de altfel că instituțiile financiar bancare nu își negociau niciodată contractele de creditate cu clienții persoane fizice, care aveau doar posibilitatea de a accepta oferta băncii așa cum era ea predefinită sau de a o refuza. în cazul clauzei privind comisionul de risc o negociere ar fi fost aproape imposibilă din moment ce în convenție nu există a definiție a acestui comision, nu rezultă rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă el, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision, de ce nu se restituie total sau parțial în cazul îndeplinirii întocmai a obligațiilor contractuale de către împrumutați. în convenția de creditare se prevede doar că împrumutatul datorează comisionul de risc pentru acordarea creditului, fără nici un fel de explicații lămuritoare.
Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu presupune, așa cum susține pârâta prin cererea de recurs, pierderea utilității sociale și personale ale contractului. Acest dezechilibru se apreciază raportat la fiecare clauză contractuală în parte și la drepturile și obligațiile părților așa cum rezultă din conținutul prevederii contractuale.
Perceperea comisionului de risc în mod definitiv, fără posibilitatea de restituire a acestuia la sfârșitul perioadei contractuale în condițiile îndeplinirii întocmai de către împrumutați a obligațiilor asumate, creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale, în detrimentul nostru, din moment ce returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unei garanții reale imobiliare de rang I asupra imobilului, iar acoperirea riscurilor se face prin garanții, nu prin perceperea de comisioane. Mijloacele de garantare a unei obligații au, prin însăși esența lor, caracter accesoriu față de obligația principală, ceea ce înseamnă că ele pot fi urmărite doar în ipoteza în care debitorul obligației principale nu o execută. Mai mult imobilul este asigurat pentru acoperirea tuturor riscurilor, iar polița de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii, astfel încât banca se bucură de toate garanțiile materiale în vederea acoperirii unei eventuale neachitări a împrumutului din partea subsemnaților.
Dezechilibrul este cu atât mai evident cu cât convenția de creditare nu prevede posibilitatea restituirii comisionului de risc, în totalitate sau doar parțial, în situația în care împrumutații își îndeplinesc întocmai obligațiile asumate și nu se produce nici un risc pe parcursul derulării convenției de creditare.
Trebuie subliniat că art. 44 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, prevede că împrumutătorii sunt obligați să informeze clienții prin menționarea posibilității modificării, în sensul majorării, a sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutar, a riscului de rată a dobândi ori în cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract. în primul rând trebuie observat că Regulamentul vorbește despre materializarea riscului, în defavoarea împrumutatului, ceea ce exclude din. start ideea că ar fi permisă încasarea de către bancă în cazul opus, a unor sume care să îi acopere propriul risc.
Textul Regulamentului impune băncii obligația informării fiecărui client în parte (fie prin graficul de rambursare, fie prin dispoziții contractuale) cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, majorare determinată de: (i) materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii (în cazul în care acestea se produc în defavoarea împrumutaților) sau (ii) creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract.
Pârâta, în loc să își îndeplinească obligațiile impuse de reglementările în vigoare și să își stabilească criterii concrete și reale de determinate a categoriilor de clientelă pe categorii de risc și să facă diferențierea produselor de creditare în funcție de aceste criterii, a ales varianta abuzivă, mult mai costisitoare pentru împrumutații buni platnici pe baza căreia, prin achitarea acestui comision de risc, își acoperă în realitate pierderile rezultate din nerambursarea creditelor de către alți clienți, transferând, astfel, consecințele pierderilor cauzate de creditele sale neperformante asupra clienților bun-platnici. Mai mult, prin perceperea acestor comisioane, Banca realizează câștiguri imense, deoarece creditele neperformante nu sunt atât de mari încât să compenseze cu valoarea totală a comisioanelor de risc.
Cu privire la cea de a treia condiție (nerespectarea cerințelor bunei-credințe) aceasta nu echivalează, așa cum susține pârâta-recurentă, cu folosirea unor practici comerciale înșelătoare. Legea nr. 363/2007 are un alt domeniu de reglementare față de Legea nr. 193/2000 și prevede obligații și sancțiuni distincte împotriva comercianților.
Cu privire la natura abuzivă a clauzelor privind comisionul de risc și ajustarea dobânzii există deja o practică constantă a instanțelor judecătorești de admitere a acțiunilor și de constatare a nulității absolute a acestor clauze. La nivel național sunt peste 2000 de hotărâri favorabile împrumutaților.
Această practică a fost confirmată și de înalta Curte de Casației și Justiție. Astfel, la nivelul instanței supreme au fost soluționate următoarele dosare în care au fost respinse recursurile formulate de . -_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_/3/2011,_ ,_/99/2010,_ ,_ ,_ ,_ ,_/63/2011,_/99/2011,_/99/2011,_ ,_/99/2011,_ .
Analizând acte si lucrările dosarului, sentința recurată prin prisma motivelor de recurs si a dispozițiilor legale incidente în cauză, se constată că recursul este neîntemeiat:
Acțiunea reclamanților a fost calificată în mod corect din punct de vedere juridic de către prima instantă, ca fiind o acțiune în constatare nulitate absolută a clauzelor abuzive.
Legea nr. 193/2000 nu prevede în mod expres că sancțiunea pentru încălcarea interdicției prevăzute de art. l al.3 este nulitatea absolută, însă face trimitere la prevederile codul civil și reglementează lipsa de efecte juridice a clauzelor abuzive. Din modalitatea de formulare a normelor din acest act normativ: art. 1 alin 3 legea 193/2000 prevede” se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive”, iar art. 6 prin care se prevede că acest caracter se constată personal sau prin intermediul instanțelor, rezultă caracterul de norme imperative al celor care interzic clauzele abuzive. In acest sens s-a pronuntat de Curtea Europeană de Justitie care a arătat că revine instantei obligatia de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze( hotărâre CEJ din 4 inie 2009 in cererea de hotărâre preliminară Budaorsi Varosi Birosag-Republica Ungară ).
Întrucât normele sunt imperative, instanta din oficiu putând invoca caracterul abuziv, rezultă că nerespectarea dispozițiilor legii nr. 193/2000( care transpune directiva 93/1993) conduce la nulitate absolută, nu relativă, așa cum susține recurenta.
Pentru aceste considerente, tribunalul constată că, in mod corect, prima instanță a constatat nulitatea absolută a clauzei, ca urmare a caracterului abuziv, actiune care este imprescriptibilă.
Motivul de recurs cu privire la caracterul prescriptibil al actiunii in restituirea prestatiilor realizate in baza clauzei abuzive este neintemeiat.
Actiunea in restituirea prestatiilor efectuate in baza clauzei nule absolut este o actiune personală, intemeiată pe imbogătire fără justă cauză prescriptibilă in termen de 3 ani, termen începe să curgă din momentul în care se naște dreptul la acțiune, adică de la data constatării nulității absolute de către instanță, respectiv de la dată rămânerii irevocabile a sentintei de constatare nulitate absolută. Reclamanții au cerut simultan atât constatarea nulității absolute, cât și restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzei nule absolut, rezultă că cererea de restituire prestatii s-a realizat cu respectarea termenului de prescriptie.
Odată dispărută cauza legitimă, ca efect al pronunțării nulității absolute, rezultă că toate prestațiile executate în temeiul clauzelor nule trebuie întoarse.
Cu privire la caracterul abuziv al acestei clauze de risc se retine de instanta de recurs:
În preambulul directivei europene se menționează "întrucât, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze".
Art.4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Din conținutul Directivei nr.93/13/CEE și a Legii nr. 193/2000 nu rezultă excluderea în mod automat de la controlul privind caracterul abuziv clauzele referitoare la preț.
Din cuprinsul art.4 al.2 al directivei, rezultă că este exclusă aprecierea caracterului abuziv in funcție de caracterul adecvat al prețului sau asupra raportului preț/calitate, cu condiția ca aceste clauze să fie exprimate în mod clar și inteligibil.
În anexa la Directiva 93/13/CEE și anexa la Legea nr. 193/2000 este cuprinsă o listă neexhaustivă de clauze considerate abuzive, că sunt prevăzute ca fiind abuzive clauze cu trimitere la dobândă. Clauzele abuzive se pot referi la prețul produselor și la modalitatea de determinare a acestuia.
Așadar, clauzele referitoare la prețul contractului nu exclude de plano de la verificarea caracterului abuziv, ci exclude numai cu privire la stabilirea caracterului adecvat al pretului, cu conditia ca aceste clauze să fie exprimate clar și inteligibil din raportul preț/calitate. Claritatea si inteligibilitatea clauzei privind pretul are legătură cu explicitarea rolului si functiilor pretului.
Din convenție nu rezultă rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă el, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision. Astfel clauza privind comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar și inteligibil.
Faptul că acest comision de risc are caracter abuziv rezultă si din faptul că art. 36 din OUG 50/2010 prevede limitativ clauzele care pot fi cuprinse in contractul de credit.
In cauză recurenta nu a probat negocierea comisionului de risc ce reprezintă o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul are obligația de a proba acest aspect. In consecintă, motivul de recurs cu privire la gresita retinere a caracterului abuziv al comisionului de risc, redenumit ulterior comision de administrare este neintemeiat.
In temeiul art. 312 C.P.C. coroborat cu art. 304 pct. 9 C.P.C. se va respinge recursul.
In temeiul art. 274 alin 1 si 3 C. recurenta va fi obligată la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător care va fi redus raportat la complexitatea cauzei și durata judecării recursului, valoarea pricinii neputând constitui un criteriu exclusiv pentru a pune în sarcina părții care a pierdut procesul, onorariul perceput de avocat clientului său pentru acordarea asistenței juridice în calea de atac, dacă acesta este apreciat de instanța de recurs ca fiind prea mare față de restul criteriilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de V. ROMÂNIA SA BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 2274 din 31.05.2013 pronunțată de Judecătoria V. pe care o menține.
Obligă recurenta să achite intimaților S. A. M. și S. A. suma de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, prin reducerea onorariului de avocat de la 3.000 de lei la 1. 000 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 29.10.2013.
Pentru Președinte, E. R. I. - aflat în concediu pentru sarcină - Președinte, S. D. E. | Judecător, A. A. | Judecător, D. E. S. |
Grefier, R. A. |
Red S.D.E./28.11.2013
Tehn. A:R./29.11.2013/ 2 ex.
Judecătoria V.: judecător G. M.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 641/2013. Tribunalul VASLUI | Plângere contravenţională. Decizia nr. 1277/2013. Tribunalul... → |
|---|
