Anulare act. Decizia nr. 1743/2015. Tribunalul VASLUI

- B. SA-Sucursala Bârlad, ., jud. V.;

- E. N. E. F. II B.V. (fostă E. N. E. F. II B.V.), cu sediul în București, . G. nr.19, ..

A constatat că sunt abuzive și lovite de nulitate absolută următoarele clauze înscrise în contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, încheiat de . Bârlad cu reclamanții P. I. și P. G.:

- clauza înscrisă la art. 4.1 din contractul de credit, teza a 2-a (conform căreia, după 6 luni de la data primei trageri „dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii);

- clauza înscrisă la art. 4.3 din contractul de credit (referitoare la dreptul băncii de a schimba nivelul dobânzii curente în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă);

- clauza înscrisă la art. 4.6 din contractul de credit (potrivit căreia dacă, urmare a comunicării noului nivel al dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat, comisionul de administrare și dobânzile aferente în cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii);

- clauza înscrisă la art. 4.11 lit. a (referitoare la comisionul de acordare de 2%, plătibil o singură data, la acordarea creditului);

- clauza înscrisă art. 4.11 lit. d din contractul de credit (privind comisionul de rambursare anticipată de 3,50%, calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare).

Au fost respinse cererile prin care reclamanții au solicitat să se constate ca fiind abuzive și lovite de nulitate absolută următoarele clauze înscrise în contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, încheiat de . reclamanții P. I. și P. G.:

- clauza înscrisă la art. 4.11 lit. b din contractul de credit (comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului);

- clauza înscrisă la art. 8.5 alin.3 din contractul de credit (privind dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul, printr-o notificare scrisă, fără preaviz sau altă formalitate, în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin prezentul contract; rezilierea acționează de plin drept, fără a fi necesară punerea în întârziere a împrumutatului, cu respectarea formalităților anterior prevăzute în acest scop în prezentul contract; la data rezilierii contractului, obligațiile de plată ale împrumutatului devin exigibile).

A admis cererea prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor să modifice contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, prin eliminarea clauzelor abuzive și, în consecință, obligă pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.), în solidar, să modifice contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, în sensul înlăturării din contract a clauzelor constatate ca abuzive și nule absolut, mai sus menționate. Obligă pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.), în solidar, să interpreteze contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, în sensul că dobânda variabilă va fi calculată fie la nivelul dobânzii fixe de 3,90%, fie după formula indicele Euribor la 3 luni plus marja prevăzută în contractul de credit, de 0 puncte procentuale.

A obligat, în solidar, a pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.) să întocmească și să comunice reclamanților un nou grafic de rambursare a creditului acordat reclamanților prin contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008.

A admis cererea prin care reclamanții au solicitat restituirea sumei plătite cu titlu de dobândă începând cu data de 17.01.2008 și, în consecință, obligă pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.), în solidar, să restituie (să plătească) reclamanților P. I. și P. G. suma de 5.135,50 CHF, plătită în plus, cu titlu de dobândă, în perioada iulie 2008- mai 2015, precum și să plătească reclamanților suma de 1.167 CHF, reprezentând dobânda legală aferentă acestei sume, calculată până la data de 16.06.2015.

A admis în parte cererea prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor să restituie sumele plătite cu titlu de comision de administrare lunară și, în consecință, obligă pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.), în solidar, să restituie reclamanților suma de 17,18 CHF, sumă încasată în plus față de formula de calcul menționată în contractul de credit.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea prin care reclamanții au solicitat ca pârâtele să le restituie suma pe care ei au plătit-o cu titlu de comision de administrare în baza contractului de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008.

Au fost respinse, ca inadmisibile, cererile prin care reclamanții au solicitat să se constate că începând cu data de 17.07.2008 și până în prezent banca nu a încasat dobânda în procent de 3,90% pe an, modificând dobânda în mod discreționar în baza unor clauze lovite de nulitate absolută și că reclamanții au achitat comisionul de acordare și comisionul de administrare în baza unor clauze lovite de nulitate absolută.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la convertirea în ron a creditului la cursul de schimb CHF-ron de la data acordării creditului.

Au fost obligate pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.), în solidar, să plătească reclamantului P. I. cheltuieli de judecată în sumă de 2.636,39 lei.

Cu privire la fondul cauzei, din analiza probelor administrate, s-au reținut următoarele:

Prin contractul de credit ipotecar nr. HL18812/17.01.2008, . Bârlad a împrumutat reclamanților P. I. (împrumutat) și P. G. (codebitor) suma de 34.500 CHF, pentru o perioadă de 360 luni.

Restituirea sumei împrumutate a fost garantată de către reclamanți prin instituirea unei ipoteci asupra imobilului finanțat de credit, situat în M., ., ., proprietatea reclamanților, evaluat la suma de 46.000 CHF prin raportul de evaluare din data de 9.01.2008.

Prin note scrise (fila 157), reclamanții au precizat că contractul de credit a fost încheiat în vederea cumpărării imobilului ce face obiectul creditului ipotecar, situat în M., ., ., taxa de evaluare a imobilului a fost plătită de către reclamanți, iar cheltuielile de constituire a ipotecii au fost suportate tot de către reclamanți.

La data de 24.03.2015, . depus la dosar, în copie, contractul cadru de vânzare-cumpărare de creanțe din data de 11.07.2008 (filele 127-137), din care rezultă că ., în calitate de vânzător, a vândut către E. N. E. F. II B.V. Amstedam, în calitate de cumpărător, creanțele sale prezente sau viitoare rezultate din/sau în legătură cu contractele relevante. Din adresa nr. 452/20.04.2015, emisă de . 166 dosar), rezultă că, contractul de credit a fost cesionat de către Bancopst SA București către E. N. E. F. II B.V (devenită ulterior E. N. E. F. II B.V. cu sediul în București) instituție din cadrul Grupului Eurobank, grup din care face parte și Bancopst SA, iar Bancopst SA rămâne în continuare administrator al creditului.

Urmare a depunerii la dosar a contractul cadru de vânzare-cumpărare de creanțe din data de 11.07.2008, la termenul de judecată din 9.04.2015 s-a dispus citarea în proces, în calitate de pârât a cesionarului E. N. E. F. II B.V. cu sediul în București (fostă E. N. E. F. II B.V.)- încheierea de ședință din 9.04.2015, fila 159.

Pentru soluționarea cauzei, s-a dispus efectuarea unei expertize judiciare contabile.

Astfel, prin raportul de expertiză judiciară contabilă întocmit de expertul F. C. L., depus la dosarul instanței la data de 17.06.2015, filele 190-213, s-au stabilit următoarele:

- în perioada 17.01._15, comisionul de administrare lunară încasat de bancă în temeiul art. 4.7 din contractul de credit nr. HL18812/17.01.2008 este în sumă totală de 5.832,15 CHF, cu 17,18 CHF în plus față de formula de calcul prevăzută în contract. Dobânda legală aferentă sumei de 5.832,15 CHF, calculată până la data de 16.06.2015, este de 1.397 CHF;

- reclamanții au plătit cu titlu de comision de acordare a creditului, suma de 690 CHF. Dobânda legală aferentă sumei de 690 lei, calculată până la data de 16.06.2015, este de 335 CHF;

- cu privire la dobândă, expertiza a stabilit că, începând cu data de 18.07.2008, banca a modificat în mod unilateral dobânda curentă, aceasta crescând de la 3,90%, la procente cuprinse între 4,55% și 6,85%. Procentul de 3,90% a fost încasat doar pentru perioada dintre data primei trageri din contul de credit și 6 luni. În informațiile oferite de bancă cu privire la variația ratei dobânzii se precizează că aceasta s-a făcut în raport de media Libor la 3 luni. Din aceste informații nu rezultă foarte clar ce formulă de calcul a folosit banca pentru calcularea dobânzii și nici la ce date ale indicelui Libor s-a raportat. Prin cerșterea de la 3,90%, la 6,25%, începând cu data de 18.07.2008, ar rezulta o creștere cu 60,25% a procentului dobânzii curente. Dacă variația dobânzii s-a făcut doar în funcție de indicele Libor CHF 3M, această creștere nu este susținută, deoarece în perioada 17.01._08 indicele libor CHF 3M a crescut cu maximum 9,53%. De asemenea, în perioada de la data acordării creditului, până la data efectuării expertizei, indicele Libor CHF 3M a variat în ambele sensuri (a crescut și a scăzut), ajungând de la 2,6667 la data de 17.01.2008, la -0,775 la data de 11.06.2015. Deci, dacă variația dobânzii s-a făcut doar în funcție de indicele Libor CHF 3M, rata dobânzii curente ar fi trebuit să și scadă, nu doar să crească, în anumite perioade trebuind să scadă chiar sub procentul inițial de 3,90%. Prin creșterea dobânzii nu s-a mai respectat graficul de rambursare inițial, deși contractul prevede că modificarea nivelului ratei dobânzii va duce și la modificarea graficului de rambursare;

- conform expertizei, dacă pentru perioada iulie 2008-mai 2015 s-ar aplica procentul de 3,90% la dobânda curentă și prin compararea cu dobânda curentă încasată de bancă ar rezulta că reclamanții au achitat în plus băncii suma de 5.135,50 CHF. Dobânda legală aferentă sumei de 5.135,50 CHF, calculată până la data de 16.06.2015, este de 1.167 CHF.

Raportul de expertiză judiciară contabilă a fost apreciat ca util și concludent, fiind reținut în soluționarea cauzei.

Pentru soluționarea cauzei, s-a reținut că, potrivit art.4 din Legea nr.193/2000, (1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din·contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art.I alin.(l) din Legea nr.193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art.1 lit.a) din aceeași Lege, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Din textele de lege sus menționate a rezultat că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă: nu a fost negociată direct cu consumatorul (art.4 alin. l din Legea nr.193/2000); creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe (art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000).

Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Față de prevederile legale sus invocate, instanța a apreciat ca fiind abuzivă clauza înscrisă la art. 4.1, teza a 2-a din contractul de credit nr. HL18812/17.01.2008, conform căreia, după 6 luni de la data primei trageri „dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii”. Această concluzie se impune deoarece condițiile în care modificarea dobânzii urma să aibă loc (elementele în raport cu care nivelul dobânzii urma să fie modificat) nu au fost reglementate expres, neechivoc, în contract, menționându-se doar cu titlu general că nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă. La momentul încheierii contractului de credit reclamanții au cunoscut numai caracterul indexabil al dobânzii ulterior expirării primelor 6 luni de la încheierea contractului de credit, însă nu au cunoscut condițiile în care urma să aibă loc modificarea dobânzii. Clauza prin care s-a prevăzut că nivelul dobânzii curente se poate schimba nu ar avea caracter abuziv, dacă dobânda ar putea varia atât în favoarea băncilor, cât și în favoarea clienților băncii. Însă clauza care conferă băncii dreptul de a modifica (crește) dobânda în funcții de criterii lăsate exclusive la aprecierea băncii este contrară bunei-credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Potrivit art.4 alin.(2) din Directiva nr.903/13/CEE, pentru a fi exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la prețul contractului trebuie să fie exprimată „clar și inteligibil". Articolul 14 lit. a din Legea nr. 190/1999 prevede că, în cazul creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare în care rata dobânzii este variabila, „variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract". In cazul de fată, banca si-a rezervat dreptul de a modifica unilateral dobânda, în funcție de politica proprie.

Pentru considerentele arătate, s-au constatat ca fiind abuzive și lovite de nulitate absolută, clauza înscrisă la art. 4.1, teza a 2-a din contractul de credit ipotecar nr. HL_/17.01.2008, referitoare la calcularea dobânzii curente după 6 luni de la data primei trageri și clauza înscrisă la art. 4.3 din același contract, referitoare la dreptul băncii de a schimba nivelul dobânzii curente în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă.

Cu privire la clauza înscrisă la art. 4.6 din contractul de credit (potrivit căreia dacă, urmare a comunicării noului nivel al dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat, comisionul de administrare și dobânzile aferente în cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii), evidențiază poziția de inferioritate a reclamanților față de bancă, deoarece posibilitatea rambursării întregului credit și a plății ratelor nescadente (plus dobânzile aferente în termen de 10 zile calendaristice) nu există; dacă reclamanții ar fi avut suma de bani necesară nu ar mai fi avut nevoie de contractarea creditului respectiv.

Pentru considerentele arătate, s-a apreciat ca fiind abuzivă și lovită de nulitate absolută și clauza înscrisă la art. 4.6 din contractul de credit ipotecar nr. HL_/17.01.2008.

Referitor la clauza înscrisă la art. 4.11 lit. a din contractul de credit (comisionul de acordare de 2%, plătibil o singura data, la acordarea creditului), se reține că, potrivit art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit si constituirii ipotecii si garanțiilor aferente”. Art. 15 din Legea nr. 190/1999 instituie o normă aplicabilă creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare, care nu se aplică în cazul creditelor de nevoi personale (de consum), așa încât perceperea unui comision de acordare este nelegală. Prin notele scrise depus la fila 157 dosar, reclamanții au susținut că ei au fost cei care au suportat taxa de evaluare a imobilului și cheltuielile de constituire a ipotecii.

Se va reține și faptul că la art. 6.5 și art. 7.1 din contractul de credit ipotecar nr. HL_/17.01.2008 s-a prevăzut că împrumutatul va suporta toate cheltuielile și/sau taxele aferente constituirii/radierii garanțiilor și asigurării publicității în registrul de carte funciară și în Arhiva electronică de garanții reale mobiliare, după caz, și va suporta plata primelor de asigurare pentru imobil.

În condițiile în care reclamanții au suportat taxa de evaluare a imobilului și cheltuielile de constituire a ipotecii, au adus toate documentele solicitate de bancă, sunt apreciate ca neîntemeiate apărările pârâtei potrivit cărora comisionul de acordare de 2% din valoarea creditului s-ar justifica prin cheltuielile pe care banca le efectuează la acordarea creditului.

Față de considerentele arătate, se apreciază fiind abuzivă și lovită de nulitate absolută și clauza înscrisă la art. 4.11 lit. a (comisionul de acordare de 2%, plătibil o singura data, la acordarea creditului) din contractul de credit ipotecar nr. HL_/17.01.2008.

Referitor la clauza înscrisă la art. 4.11 lit. b din contractul de credit (comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului), se reține că formula de calcul a comisionului de administrare a fost menționată la art. 4.7 din contractul de credit (produsul dintre soldul creditului, rata actualizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile). Aceste prevederi contractuale sunt clare, inteligibile, iar prin art.36 din O.U.G. nr.50/2010 a fost prevăzută expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Totodată, cuantumul comisionului de administrare lunară, de 0,2% din valoarea soldului creditului nu este vădit disproporționat în raport cu rata de credit și cu dobânda.

Pentru considerentele arătate, cererea prin care reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea clauzei înscrise la art. 4.11 lit. b din contractul de credit (comisionul de administrare lunar de 0,2% aplicat la valoarea soldului) urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la clauza înscrisă art. 4.11 lit. d din contractul de credit (comisionul de rambursare anticipată de 3,50%, calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare); se reține că potrivit art. 67 din OUG 50/2010, în cazul rambursării anticipate a creditului, banca este îndreptățită la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.

Conform art. 68 lit. c din OUG nr.50/2010, nu se solicită o compensație pentru rambursarea anticipată în cazul în care rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.

Potrivit art. 95 din OUG 50/2010, prevederile art. 67 din acest act normativ se aplică și contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

În cauza de față, contractul de credit încheiat de părți are dobândă fixă în primele 6 luni de la data primei trageri și dobândă variabilă în perioada următoare primelor 6 luni.

Reclamanții nu au rambursat anticipat suma împrumutată în primele 6 luni ale derulării contractului de credit, însă există această posibilitate pentru restul perioadei contractului. Față de textele de lege sus invocate, rezultă că în mod abuziv banca a inserat în contract clauza de la pct. 4.11 lit. d din contractul de credit ipotecar nr._/17.01.2008 (comisionul de rambursare anticipată de 3,50%, calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare), în măsura în care această clauză privește perioada ulterioară primelor 6 luni de la data primei trageri.

Referitor la clauza înscrisă la art. 8.5 alin.3 din contractul de credit (privind dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul, printr-o notificare scrisă, fără preaviz sau altă formalitate, în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin prezentul contract; rezilierea acționează de plin drept, fără a fi necesară punerea în întârziere a împrumutatului, cu respectarea formalităților anterior prevăzute în acest scop în prezentul contract; la data rezilierii contractului, obligațiile de plată ale împrumutatului devin exigibile), această clauză constituie un pact comisoriu expres de gradul III, reglementat atât prin art. 1020 din vechiul cod civil din 1864, cât și prin art. 1552-1554 din noul Cod civil (Legea nr. 287/2009). Totodată, clauza înscrisă la art. 8.5 alin.3 din contractul de credit este clar formulată, considerente pentru care această clauză este apreciată ca fiind deplin legală.

Sintetizând, s-a constatat ca fiind abuzive și lovite de nulitate absolută următoarele clauze înscrise în contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, încheiat de . reclamanții P. I. și P. G.:

- clauza înscrisă la art. 4.1 din contractul de credit, teza a 2-a (conform căreia, după 6 luni de la data primei trageri „dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii);

- clauza înscrisă la art. 4.3 din contractul de credit (referitoare la dreptul băncii de a schimba nivelul dobânzii curente în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă);

- clauza înscrisă la art. 4.6 din contractul de credit (potrivit căreia dacă, urmare a comunicării noului nivel al dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat, comisionul de administrare și dobânzile aferente în cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii);

- clauza înscrisă la art. 4.11 lit. a (referitoare la comisionul de acordare de 2%, plătibil o singură data, la acordarea creditului);

- clauza înscrisă art. 4.11 lit. d din contractul de credit (privind comisionul de rambursare anticipată de 3,50%, calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare).

S-au respins cererile prin care reclamanții au solicitat să se constate ca fiind abuzive și lovite de nulitate absolută următoarele clauze înscrise în contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, încheiat de . reclamanții P. I. și P. G.:

- clauza înscrisă la art. 4.11 lit. b din contractul de credit (comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului);

- clauza înscrisă la art. 8.5 alin.3 din contractul de credit (privind dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul, printr-o notificare scrisă, fără preaviz sau altă formalitate, în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin prezentul contract; rezilierea acționează de plin drept, fără a fi necesară punerea în întârziere a împrumutatului, cu respectarea formalităților anterior prevăzute în acest scop în prezentul contract; la data rezilierii contractului, obligațiile de plată ale împrumutatului devin exigibile).

Privitor la cererea prin care reclamanții au solicitat să fie obligate pârâtele să modifice contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, prin eliminarea clauzelor abuzive, se reține că, începând cu data de 21.06.2010 (data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010), prin art. 37 din OUG nr. 50/2010 s-a prevăzut că în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:

a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului;

c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, creditorul poate reduce marja și/sau aplica un nivel mai redus al indicelui de referință, acesta având dreptul ca, pe parcursul derulării contractului, să revină la valoarea marjei menționate în contract la data încheierii acestuia și/sau la nivelul real al indicelui de referință;

d) modul de calcul al dobânzii trebuie indicat în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia;

e) elementele care intră în formula de calcul al dobânzii variabile și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile de internet și la toate punctele de lucru ale creditorilor.

Cu privire la clauzele înscrise la art. 4.1 din contractul de credit, teza a 2-a (privind dobânda variabilă) conform căreia, după 6 luni de la data primei trageri „dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii) și la art. 4.3 din contractul de credit (dreptul băncii de a schimba nivelul dobânzii curente în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă), așa cum s-a reținut prin raportul de expertiză, începând cu data de 18.07.2008 banca a modificat în mod unilateral dobânda, de la 3,90%, la procente cuprinse între 4,55% și 6,85%. Deși banca a susținut că variația ratei dobânzii s-a făcut în raport de media Libor la 3 luni, expertiza a stabilit contrariul, respectiv a stabilit că în timp ce indicele Libor a variat în sensul creșterii și al descreșterii, dobânda percepută de bancă a fost doar majorată și într-un procent mult mai mare (de 60,25%) decât cel al creșterii indicelui Libor (de 9,53%). În aceste condiții, pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.) vor fi obligate, în solidar, să interpreteze contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, în sesnsul că dobânda variabilă va fi calculată fie la nivelul dobânzii fixe de 3,90%, fie după formula indicele Euribor la 3 luni plus marja prevăzută în contractul de credit, de 0 puncte procentuale.

Pentru considerentele arătate, s-a admis cererea prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor să modifice contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, prin eliminarea clauzelor abuzive și în consecință, pârâtele pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.) vor fi obligate, în solidar, să modifice contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, încheiat de . reclamanții P. I. și P. G., în sensul înlăturării din contract a clauzelor constatate ca abuzive și nule absolut, mai sus menționate. Cu privire la clauzele înscrise la art. 4.1 din contractul de credit, teza a 2-a (privind dobânda variabilă) conform căreia, după 6 luni de la data primei trageri „dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii) și la art. 4.3 din contractul de credit (dreptul băncii de a schimba nivelul dobânzii curente în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă), așa cum s-a reținut prin raportul de expertiză, începând cu data de 18.07.2008 banca a modificat în mod unilateral dobânda, de la 3,90%, la procente cuprinse între 4,55% și 6,85%. Deși banca a susținut că variația ratei dobânzii s-a făcut în raport de media Libor la 3 luni, expertiza a stabilit contrariul, respectiv a stabilit că în timp ce indicele Libor a variat în sensul creșterii și al descreșterii, dobânda percepută de bancă a fost doar majorată și într-un procent mult mai mare (de 60,25%) decât cel al creșterii indicelui Libor (de 9,53%). În aceste condiții, pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.) vor fi obligate, în solidar, să interpreteze contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008, în sesnsul că dobânda variabilă va fi calculată fie la nivelul dobânzii fixe de 3,90%, fie după formula indicele Euribor la 3 luni plus marja prevăzută în contractul de credit, de 0 puncte procentuale.

Urmare a constatării caracterului abuziv a clauzelor contractuale sus menționate, s-a dispus obligarea, în solidar, a pârâtelor . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.) să întocmească și să comunice reclamanților un nou grafic de rambursare a creditului acordat reclamanților prin contractul de credit ipotecar nr. HL188127/17.01.2008.

Privitor la cererea prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor să restituie suma plătită în plus față de rata dobânzii curente de 3,90% pe an, începând cu data de 17.07.2008 și până în prezent, precum și să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale calculate de la data plății fiecărei sume și până la plata efectivă a acestor debite, așa cum s-a expus mai sus, prin raportul de expertiză judiciară contabilă întocmit în cauză s-a stabilit că dacă pentru perioada iulie 2008-mai 2015 s-ar aplica procentul de 3,90% la dobânda curentă și prin compararea cu dobânda curentă încasată de bancă ar rezulta că reclamanții au achitat în plus băncii suma de 5.135,50 CHF. Dobânda legală aferentă sumei de 5.135,50 CHF, calculată până la data de 16.06.2015, este de 1.167 CHF.

În aceste condiții, s-a admis cererea prin care reclamanții au solicitat restituirea sumei plătite cu titlu de dobândă începând cu data de 17.01.2008 și, în consecință, pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.) vor fi obligate, în solidar, să restituie (să plătească) reclamanților P. I. și P. G. suma de 5.135,50 CHF, plătită în plus, cu titlu de dobândă, în perioada iulie 2008- mai 2015, precum și să plătească reclamanților suma de 1.167 CHF, reprezentând dobânda legală aferentă acestei sume, calculată până la data de 16.06.2015.

Privitor la cererea prin care reclamanții au solicitat ca pârâtele să le restituie suma plătită cu titlu de comision de acordare a creditului, conform raportului de expertiză judiciară contabilă banca a încasat de la reclamanți, cu acest titlu, suma de 690 CHF.

Deoarece banca a incasat nelegal de la reclamanți suma de 690 CHF, reprezentând comision de acordare, pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.) vor fi obligate, în solidar, să restituie (să plătească) reclamanților suma de 690 CHF, reprezentând comisionul de acordare a creditului, precum și să plătească reclamanților suma de 335 CHF, reprezentând dobânda legală aferentă acestei sume, calculată până la data de 16.06.2015.

Privitor la cererea prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor să le restituie sumele plătite cu titlu de comision de administrare lunară, această cerere a fost admisă în parte, în sensul că pârâtele . și E. N. E. F. II B.V. București (fostă E. N. E. F. II B.V.) vor fi obligate, în solidar, să restituie reclamanților suma de 17,18 CHF, sumă care, conform raportului de expertiză judiciară contabilă, a fost încasată în plus de către bancă de la reclamanți față de formula de calcul menționată în contractul de credit.

Privitor la cererile prin care reclamanții au solicitat să se constate că începând cu data de 17.07.2008 și până în prezent banca nu a încasat dobânda în procent de 3,90% pe an, modificând dobânda în mod discreționar în baza unor clauze lovite de nulitate absolută și că reclamanții au achitat comisionul de acordare și comisionul de administrare în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, articolul 35 din codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) prevede că „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. (…)”. Din acest text de lege, rezultă că pe calea unei cereri în constatare se poate solicita constatarea unui drept, nu însă și a unei situații de fapt.

Or, a constata că banca nu a încasat dobânda în procent de 3,90% pe an, modificând dobânda în mod discreționar în baza unor clauze lovite de nulitate absolută și că reclamanții au achitat comisionul de acordare și comisionul de administrare în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, înseamnă a constata o situație de fapt, ceea ce este inadmisibil.

Pentru considerentele arătate, cererile prin care reclamanții au solicitat să se constate că începând cu data de 17.07.2008 și până în prezent banca nu a încasat dobânda în procent de 3,90% pe an, modificând dobânda în mod discreționar în baza unor clauze lovite de nulitate absolută și că reclamanții au achitat comisionul de acordare și comisionul de administrare în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, au fost respinse, ca inadmisibile.

Privitor la cererea prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la convertirea în ron a creditului acordat reclamanților, la cursul de schimb CHF-ron de la data acordării creditului, în susținerea acestei cereri reclamanții au invocat prevederile art.3 alin.1 din Regulamentul Băncii Naționale a României nr.4/2005 privind regimul valutar.

Art.3 din Regulamentul Băncii Naționale a României nr.4/2005 privind regimul valutar prevede că:

„(1) Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 „Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută.

(1¹) Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți care decurg din remunerarea muncii prestate, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu).

(2) Toate celelalte operațiuni între rezidenți care nu fac obiectul alin. (1) și (1^1) pot fi efectuate, în mod liber, fie în moneda națională (leu), fie în valută.

(3) Operațiunile prevăzute la alin. (2) și în anexa nr. 2 la prezentul regulament se pot efectua și în valută, numai pe baza acordului de voință al părților”.

Totodată, la art. 1 lit. d din Anexa nr.1 „Nomenclator” a Regulamentului BNR nr.4/2005, între operațiunile valutare prevăzute în nomenclator este menționată și rambursarea creditelor și a împrumuturilor.

Față de prevederile art. 3 alin.3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, a rezultar că părțile din prezenta cauză, în calitatea lor de „rezidenți”, au întocmit în condiții de legalitate contractul de credit de consum nr. 381CSF_/9.08.2007 în moneda CHF, părțile exprimându-și acordul de voință pentru încheierea contractului în moneda CHF.

Față de considerentele arătate, s-a apreciat că nu se impune convertirea în lei (ron) a creditului acordat reclamanților la cursul de schimb CHF-ron de la data acordării creditului, așa cum ei au solicitat.

Reclamanții au formulat apel e împotriva hotărârii primei instanțe, prin care au arătat următoarele:

In fapt, prin sentința civila nr. 1749/2015 din data de 09.07.2015 pronunțata de Judecătoria Bârlad in dosarul nr._ a fost admisa in parte acțiunea in constatare clauze abuzive formulata de reclamanți.

Prin sentința civila nr. 1749/2015 au fost respinse cererile prin care reclamanții au solicitat sa se constate ca fiind abuzive si lovite de nulitate absoluta următoarele clauze înscrise in contractul de credit ipotecar:

- clauza înscrisa la art. 4.11 lit. b din contractul de credit (comision de administrare lunar a creditului de 0.20% aplicat la valoarea soldului creditului):

Totodată a fost respinsa ca neîntemeiata cererea prin care reclamanții au solicitat ca paratele sa le restituie suma pe care ei au platit-o cu titlu de comision de administrare in baza contractului de credit ipotecar.

De asemeni a fost respinsa ca neîntemeiata cererea prin care reclamanții au solicitat obligarea paratelor la convertirea in ron a creditului la cursul de schimb CHF-RON de la data acordării creditului.

Cu privire la clauza cuprinsa la art. 4.11 lit. b din contractul de credit ipotecar, in mod netemeinic instanța de judecata a concluzionat ca acest comision de administrare nu este vădit disproporționat in raport cu rata de credit si dobânda. Prima instanța a interpretat eronat prevederile legale aplicabile in cauza.

Din contra acest comision de administrare pe toata perioada derulării contractului de credit a fost mai mare decât rata de credit.

Referitor la comisionul de administrare instituit prin OUG 50/2010 la art. 36 arătam ca acesta are un alt scop decât cel prevăzut de banca. Acest comision banca il percepe pentru creditul acordat, nicidecum pentru o activitate de administrare.

In contracul de credit ipotecar HL18812/17.01.2008 la art. 4.11 se precizează: „pentru creditul acordat împrumutatul va plați următoarele comisioane: a) comision de acordare de 2,00%, calculat la valoarea creditului, platibil o singura data la acordarea crediului, b)comision de administrare lunara a creditului de 0,20%, aplicat la valoarea soldului creditului, c)comision de evaluare a garanției in suma de 360 RON, d) comision de rambursare anticipata de 3,50% calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către banca, pe intreaga perioada de creditaree) alte comisioane stabilite de banca pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale."

In art. 4.11 lit. b din contractul de credit ipotecar HL18812/17.01.2008 se precizează comisionul de administrare lunara a creditului de 0,2% aplicat la valoarea soldului dar nu este definit.

Prin introducerea acestui comision de administrare lunara, fara reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru intre contraprestatiile pârtilor, contrar principiului bunei credințe in executarea contractelor.

Ca urmare, este abuziva clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare lunara atat timp cat funcția si destinația comisionului de administrare nu au fost evidențiate in contract, consumatorul fiind . fata de banca.

In mod evident asa cum a fost preformulata clauza de la art. 4.11 lit. b din contractul de credit ipotecar nr. HL18812/17.01.2008 nu s-a stabilit funcția si nici destinația comisionului de administrare, in aceste condiții prin perceperea acestui comision de administrare se creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Parata nu a probat activitatea de administrare a creditului, a dat aceasta denumire comisionului dar fara a dovedi in fata instanței de judecata pentru ce a perceput comisionul si activitățile desfășurate pentru administrare a creditului.

Pe tot parcursul derulării contractului de credit comisionul de administrare a fost mai mare decât rata in sine. In ceea ce privește obligarea paratei la convertirea in RON a creditului acordat reclamanților la cursul de schimb CHF-RON de la data acordării creditului, in mod netemeinic prima instanța a concluzionat ca părțile au intocmit in condiții de legalitate contractul de credit, părțile exprimandu-si acordul de voința prin încheierea contractului in moneda CHF.

In contractul de credit nu s-au inserat clauzele de efectuare a plăților în moneda creditului. Pur si simplu consumatorul a suportat in mod exclusiv riscul valutar.

Singura posibilitate a consumatorului era aceea de a alege între creditele existente pe piață, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opțiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului. Banca nu a acționat cu bună credință, aceasta având obligația de a explica riscurile clienților, de a le pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor. Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. 50/2010.

In drept - art. 466 si urm.din Noul Cod de Procedura Civila. Probe - înscrisuri.

Pârâta a formulat cerere de apel împotriva sentinței instanței de fond, prin care a solicitat admiterea apelului cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința apelată, prima instanță a constatat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit de consum și din actul adițional referitoare la comisionul de acordare, cel de rambursare anticipata dar si, cele privitoare la dobânda.

Comisioanele in cauza sunt un element care determina costul total al creditului formând prețul contractului, iar potrivit dispozițiilor art. 969 din Vechiul Cod Civil norma in vigoare la data incheierii contractului de credit intre parti, "convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante", astfel ca, voința pârtilor este suverana, contractul fiind legea pârtilor.

Din principiul forței obligatorii a contractului rezulta ca fiecare parte contractanta trebuie sa-si execute cu buna credința obligațiile pe care si le-a asumat, printre care si clauza referitoare la stabilirea prețului contractului, pret care cuprinde si comisioanele mai sus menționate stipulate in sarcina consumatorului si in favoarea băncii.

Instanța ar fi trebuit sa retina ca limbajul folosit in contract cu privire la cele doua comisioane este unul inteligibil, exprimat in cifre ori in procente fixe, astfel ca intimatul a semnat contractul de credit in cunoștința de cauza, acesta având posibilitatea sa citească clauzele contractuale care stipulează existenta comisioanelor.

Atat comisionul de acordare cat si comisionul de rambursare anticipata, sunt exprimate in mod clar, aspect ce atrage diligenta consumatorului de a cunoaște la momentul semnării contractului valoarea si natura comisioanelor percepute de banca si care fac parte din oferta de creditare a băncii, oferta care era publica. Astfel, chiar de la momentul incheierii convenției de credit intimatul-reclamant in calitate de consumator avea posibilitatea cunoașterii comisioanelor percepute de banca, astfel ca in sarcina consumatorului s-a insituit o obligație previzibila de informare si de acceptare sau de neacceptare a ofertei de creditare propusa de banca, ori, eventual, de negociere intre părți a clauzelor contractuale.

In ceea ce privește comisionul de acordare a creditului de 2% din valoarea totala a creditului prevăzut la art. 4.11. lit. a in Contractul de credit, acesta se circumscrie noțiunii de obiect principal al contractului, reprezentând o suma de care intimatul a fost informat, de la început, ca urmează sa o plătească băncii in schimbul creditului acordat.

Pârâta a formulat și întâmpinare la apelul formulat de apelanții-reclamanți, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală, a Sentinței civile nr. 1749/09.07.2015, pronunțată de Judecătoria Bârlad, în cadrul dosarului nr._ .

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, actele dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză, instanța de control judiciar constată că apelul formulat de apelanta-pârâtă este fondat, iar cel formulat de apelanții-reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

În analizarea apelurilor formulate către ambele părți, Tribunalul va porni de la situația de fapt reținută corect de către prima instanță, aspectele de fapt nefăcând obiectul vreunei critici în apel.

Astfel, litigiul are ca obiect interpretarea și aplicare clauzelor contractului de credit ipotecar nr. HL18812/17.01.2008, încheiat între reclamantul P. I. și P. G., în calitate de împrumutați, și pârâta B. SA, în calitate de împrumutător, pentru suma de_ franci elvețieni (CHF).

Reclamanții au invocat prin cererea de chemare în judecată caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit încheiat la data de 17.01.2008, astfel:

- art. 4.1 din contract potrivit căruia, după perioada în care dobânda este fixă, dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale Băncii.

- art. 4.3 din contract potrivit căruia pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă;

- art. 4.6 din contract potrivit căruia noua în care în care urmare a comunicării noului nivel al dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat, comisionul de administrare și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii;

- art. 4.7 din contract privitor la dobânda și comisionul de administrare;

- art. 4.11 lit. a din contract potrivit căruia împrumutatul va plăti un comision de acordare de 2% calculat va valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului;

- art. 4.11 lit. b privitor la comisionul de administrare lunară a creditului de 0,20 %, aplicat la valoarea soldului creditului;

- art. 4.11 lit. d privitor la comisionul de rambursare anticipată de 0,30%, calculată la suma plătită anticipat, care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare și

- art. 8.5 pct. 3 potrivit căruia banca are dreptul să rezilieze unilateral contractul printr-o notificare scrisă, fără preaviz sau altă formalitate, în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin contract; rezilierea acționează de plin drept, fără a fi necesară punerea în întârziere a împrumutatului, cu respectarea formalităților anterior prevăzute în acest scop în contract; la data rezilierii contractului, obligațiile de plată ale împrumutatului devin exigibile.

Instanța de apel arată că, deși este adevărată susținerea apelantei-pârâte că orice contract bancar, cum este și cel încheiat în cauza de față, trebuie să respecte toate condițiile de validitate ale unui contract, totuși, un contract bancar, pe lângă condițiile de validitate ale oricărui contract, trebuie să fie încheiat cu respectarea exigențelor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între profesioniști și consumatori și ale Directivei nr. 93/13/CEE. Astfel, așa după cum, în mod legal, a reținut și prima instanță, la încheierea acestui contract, pârâta a acționat ca un profesionist (comerciant - la data încheierii contractului), iar reclamantul avea calitatea de consumator, astfel încât, pe lângă cerințele respectării condițiilor de validitate ale oricărui contract (legea generală), contractul de credit trebuia să respecte și cerințele actelor normative arătate mai sus (legea specială), cu referire la protecția consumatorului împotriva clauzelor abuzive.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța de apel are în vedere Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum, având în vedere că actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției.

Astfel, conform definiției date de art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, art. 4 alin. 2 din același act normativ o clauză contractuală este considerată nenegociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, fiind enumerate contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul, potrivit aliniatului 3 nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

De asemenea, art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 1 lit. a) din Anexa aceluiași act normativ sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Tribunalul subliniază că analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuie să se facă și prin raportare la limitarea instituită de art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, în virtutea principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui european, ca urmare a efectului direct al unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului, principiu statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-106/89 Marleasing.

Astfel, potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Sintetizând textele legale anterior menționate, Tribunalul reține că pentru a fi considerată abuzivă o clauză contractuală trebuie să întrunească trei condiții: - să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; să fie aptă să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; să nu privească obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

În ceea ce privește, prima condiție referitoare la caracterul negociat sau nenegociat al contractului, instanța de apel constată că, sub acest aspect, este justă concluzia la care a ajuns prima instanță. Astfel, conform dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, mai sus citate, sunt considerate nenegociate clauzele cuprinse în contractele standard preformulate, precum și cele care redau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. În aceste condiții, însăși intimata-pârâtă recunoaște faptul că unele din clauzele contestate reprezentau condițiile generale practicate de bănci pe piața creditelor de consum la momentul încheierii contractului de credit cu reclamantul, aceste afirmații venind în susținerea caracterului nenegociat al acestor clauze, considerate de reclamant ca fiind abuzive.

Nici faptul că reclamantul a fost informat cu privire la creditul acordat și costurile pe care le presupune, acesta manifestându-și liber consimțământul la încheierea contractului, nu constituie o împrejurare din care să rezulte că acest contract de credit a fost unul negociat. Punerea la dispoziția reclamantului a diferitelor oferte ale băncii și faptul că acesta a optat pentru una din variantele propuse nu reprezintă o negociere, ci o manifestare a unei adeziuni la condițiile de creditare prestabilite.

De altfel, contractele de adeziune sunt caracterizate prin existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte, precum și prin existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor clienți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate). Or, în cauză contractul de credit încheiat între părți la data de 17.01.2008 îmbracă trăsăturile unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000.

În cauză, deși sarcina probei îi revenea potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, pârâta nu a făcut însă dovada existenței unei negocieri între părți a clauzelor criticate de reclamant, respectiv nu a probat că împrumutatul ar fi intervenit din proprie inițiativă pentru a schimba sau modifica o clauză contractuală, astfel încât aceasta să aibă un conținut diferit față de clauzele standard cuprinse în oferta băncii la acel moment.

Pentru motivele anterior arătate, dar și cele expuse de prima instanță, Tribunalul reține caracterul de adeziune al contractului de credit din 17.01.2008 încheiat între părți, respectiv caracterul nenegociat al tuturor clauzelor contestate de reclamant, însă pentru a fi considerate ca fiind abuzive, trebuie verificat dacă sunt îndeplinite și celelalte două condiții, cu privire la fiecare clauză contestată în parte.

Referitor la cea de-a doua condiție, respectiv existența unui dezechilibru în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, urmează a fi analizat raționamentul primei instanțe, distinct pentru fiecare clauză contestă în parte.

În ceea ce privește buna credință, Tribunalul are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Codul Consumului.

În ceea ce privește clauzele din art. 4.1, art. 4.3 și art. 4.6 din contract referitoare la prevederea unei dobânzi variabile și posibilitatea modificării acesteia în mod unilateral de către bancă, în conformitate cu politica acesteia, dar în funcție de evoluția dobânzii la creditele bancare de pe piața bancară din România, nu constituie în sine o clauză abuzivă. De altfel, și art. 37 lit. d) din OUG nr. 50/2010 menține o astfel de posibilitate, obligând însă la indicarea în contract a modului de calcul a dobânzii, a periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea acesteia.

Potrivit art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Este incontestabil că potrivit art. 4.1 din contract, apelanta-pârâtă și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, însă a precizat fără echivoc, în chiar cuprinsul clauzei contestate, motivele în care poate opera o astfel de modificare – respectiv în conformitate cu politica sa, luând în considerare evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România. Acest motiv invocat de bancă pentru schimbarea ratei dobânzii este întemeiat în condițiile în care pentru a obține sumele de bani necesare pentru desfășurarea activității, banca se împrumută la rândul său pe piața interbancară, iar cursul pe această piață este supus fluctuațiilor.

Prin urmare, atunci când banca se împrumută la un preț mai mare pe piața interbancară, va pretinde la rândul său propriilor clienți un preț (dobândă) superior pentru sumele de bani acordate cu titlu de împrumut, și aceasta tocmai pentru a putea onora angajamentele asumate. Derularea relațiilor contractuale în acest mod nu echivalează cu existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În mod legal, la data încheierii contractului de credit, nu i se putea pretinde apelantei-pârâte să detalieze suplimentar circumstanțele în care poate efectua modificarea clauzei referitoare la dobândă, câtă vreme art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligația de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului iar nu și a condițiilor în care aceasta se realizează. Mai mult decât atât, această prevedere legală stipulează expres că, în anumite circumstanțe, sunt permise clauzele prin care un furnizor de servicii financiare, categorie din care face parte și furnizarea creditelor ipotecare, modifică, fără o notificare prealabilă, rata dobânzii plătibile de către consumator, atunci când există un motiv întemeiat.

Este de remarcat și faptul că această clauză prin ea însăși permite schimbarea ratei dobânzii curente nu doar în detrimentul consumatorului, ci și în folosul acestora. Într-adevăr dacă piața financiar-bancară ar evolua astfel încât să permită reducerea ratei dobânzii, respectiv în cazul în care ar exista un exces de ofertă, reducerea ratei dobânzii curente ar fi reacția economică firească a băncii, în scopul de a-și păstra portofoliul de clienți. Față de această împrejurare nu s-ar putea susține că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, revizuirea dobânzii contractuale prin raportare la un indice de referință (EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc) fiind de natură a satisface exigențele de claritate și minimă previzibilitate în contractele încheiate cu consumatorii, revizuirea dobânzii fiind în funcție de fluctuațiile unui indice de referință verificabil și accesibil împrumutatului, disponibil în mod public și în afara controlului Băncii.

Mai constată Tribunalul că aceste clauze nu sunt abuzive deoarece sunt clauze referitoare la neîndeplinirea de către reclamant a clauzelor contractuale referitoare la rambursarea creditului, dobânzile prevăzute în contract, fiind activate numai în situația în care împrumutatul nu-și respectă obligațiile. Or, creditul a fost valorificat de împrumutat, astfel încât intimata-pârâtă este cea care prin clauzele contractuale a urmărit să-și asigure atât costurile cât și returnarea sumei acordate. Astfel, înscrierea unor astfel de clauze nu reprezintă rea-credință, ci realizarea obiectului de activitate al băncii, cu atât mai mult cu cât și art. 4.6 trebuie interpretat în corelație cu art. 4.1 și 4.3, iar, așa cum s-a arătat, revizuirea dobânzii este în funcție de fluctuațiile dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, verificabil și accesibil împrumutatului, disponibil în mod public și în afara controlului Băncii. Astfel, este interzisă modificarea unilaterală a dobânzii fără a fi adusă în prealabil la cunoștință împrumutatului, dar o asemenea modificare este permisă cu norificarea împrumutatului, atâta timp cât nu sunt atrase sarcini disproporționate.

Prin urmare, soluția primei instanțe cu privire la cererea de anulare a art. 4.1, 4.3 și 4.6 din contract nu este legală și temeinică, acestea nereprezentând clauze abuzive.

Cu privire la clauzele de la art. 4.7 și 4.11 lit. b din contract referitoare la instituirea comisionului de administrare și restituire sumelor încasate cu acest titlu, Tribunalul constată că motivele de apel formulate de apelanta-pârâtă sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În contract s-a prevăzut că, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti dobândă și comision de administrare lunară este de 0,20 % care se calculează și se încasează lunar la scadențele stabilite, odată cu rata de credit, direct din contul curent al împrumutatului.

Formula de calcul a comisionului de administrare este produsul dintre soldul creditului, rata actualizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile. Aceste clauze reglementând comisionul de administrare au fost clar redactate, atât sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea lunară a creditului), cât și a procentului aplicabil (0,2 % din valoarea soldului creditului), a formulei de calcul și a datelor la care este calculat și perceput (se calculează și se încasează lunar, la scadențele stabilite, odată cu rata de credit).

De altfel, nici o dispoziție legală nu impunea justificarea cuantumului costurilor cu administrarea creditului. Mai mult, prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 a fost prevăzută expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Astfel, comisionul de administrare s-a perceput pentru monitorizarea/ înregistrarea/ efectuarea de operațiuni de către bancă în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, acesta a fost calculat în procent și s-a aplicat la soldul curent al creditului. Astfel, comisionul de administrare are un scop precis, având legătură cu o . activități pe care pârâta le efectuează în scopul rambursării creditului, reprezentând costul unui serviciu ce este prestat în folosul împrumutatului pe durata rambursării.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că acest comision de administrare nu este justificat și nu pot fi reținute criticile apelanților-reclamanți referitoare la acest aspect, întrucât acesta nu are nici o legătură cu riscul de pierdere al băncii, astfel că nu poate fi asimilat unui comision de risc. Pe de altă parte, comisionul de administrare are alt scop și nu este perceput pentru același serviciu ca și dobânda.

În ceea ce privește cuantumul comisionului, instanța de apel constată că procentul a fost prevăzut clar în contract, în graficul de rambursare, reclamantul cunoscând condițiile în care s-a acordat creditul, rambursarea creditului privește o perioadă îndelungată de 360 luni, perioadă care justifică întinderea costului pentru serviciul de administrare prestat de pârâtă.

Așadar, câtă vreme funcția, destinația și cuantumul procentual fix al comisionului de administrare au fost evidențiate în contract și actul adițional, se apreciază că orice consumator mediu diligent s-ar fi aflat în situația de a avea reprezentarea clară a costului total al creditului, pentru a putea compara acest credit cu altele existente pe piață și a-și exprima opțiunea de încheiere a contractului de credit în cunoștință de cauză.

Față de toate aceste considerente, instanța de apel constată că în mod corect s-a reținut de către prima instanță caracterul neabuziv al comisionului de administrare, apelul formulat de apelanții-reclamanți este neîntemeiat, sentința impunându-se a fi păstrată privitor la acest aspect.

Totodată, față de considerentele mai sus expuse și având în vedere prevederile art. 476 C.proc.civ., odată cu reținerea caracterului legal al comisionului de administrare se va constata că încasarea de către pârâtă a sumelor de bani cu acest titlu este justificată, astfel încât nu se impune restituirea acestora, sentința primei instanțe urmând a fi păstrată și cu privire la acest capăt de cerere.

În ceea ce privește clauzele din art 4.11 lit. a și d din contract, Tribunalul apreciază că prin inserarea acestora în contractul de credit nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât cererea de constatare a caracterului abuziv al acestora nu este întemeiată.

Astfel, analizând conținutul clauzelor criticate, instanța de apel constată că apelanții-reclamanți au putut afla încă de la data încheierii convenției perceperea unui comision de acordare credit de 2% din suma inițială și comision de rambursare anticipată de 3,5%.

Cu privire la perceperea acestor comisioane nu se poate reține existența vreunui dezechilibru în defavoarea consumatorului, câtă vreme acestor comisioane le corespund servicii prestate de către bancă referitoare la procedura verificării și aprobării împrumutului, a analizării dosarului, a evaluării proprietății, reprezentând servicii ale băncii, iar caracterul adecvat al acestor prestații nu poate face obiectul analizei sub aspectul caracterul disproporționat, câtă vreme acest cost a fost exprimat clar și inteligibil, conform art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE. În condițiile în care apelanții-reclamanți a fost pe deplin informat la momentul contractării creditului cu privire la sumele pe care urmau să le achite, nu mai poate susține în prezent că unele dintre acestea sunt nejustificate. Clauzele referitoare la comisioane au fost redactate într-o manieră clară, ușor inteligibilă, astfel încât apelanții-reclamanți au avut posibilitatea, la încheierea contractului, să prevadă atât caracterul justificat al prestației băncii, cât și evoluția derulării contractului din perspectiva costului acestei prestații. Modalitatea de redactare a clauzelor este neechivocă, fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

Tribunalul subliniază că prin reglementarea internă, cât și cea europeană, deși se recunoaște o protecție sporită consumatorilor, nu se urmărește înlăturarea în totalitate a obligațiilor asumate de consumatori prin contractele încheiate cu profesioniștii sau exonerarea acestora de răspundere contractuală, ci doar eliminarea clauzelor cu caracter abuziv din aceste contracte.

Prin urmare, față de cele reținut mai sus și argumentele prezentate de prima instanță, Tribunalul arată că nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor art. 4.11 lit a și lit d din contractul de credit, sentința fiind nelegală și netemeinică sub acest aspect.

În ceea ce privește clauzele din art. 8.5 alin. 3din contract referitoare la faptul că banca are dreptul să rezilieze unilateral contractul printr-o notificare scrisă, fără preaviz sau altă formalitate, în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin contract; rezilierea acționează de plin drept, fără a fi necesară punerea în întârziere a împrumutatului, cu respectarea formalităților anterior prevăzute în acest scop în contract; la data rezilierii contractului, obligațiile de plată ale împrumutatului devin exigibile, Tribunalul constată că, așa cum a arătat și prima instanță, constituie un pact comisoriu de gradul III, reglementat atât prin art. 1020 din Codul civil din 1864, cât și preluat în art. 1552-1554 din Noul Cod Civil, modalitatea de redactare a clauzei fiind neechivocă, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

În raport de aceste considerente, instanța de apel apreciază că prin inserarea clauzelor de la art. 8.5 alin. 3 din contractul de credit nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât cererea de constatare a caracterului abuziv al acestora nu este întemeiată, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică și privitor la acest aspect.

Referitor la obligarea apelantei-pârâte la convertirea în RON a creditului acordat, se constată că principala motivație a cererii de declarare a caracterului abuziv al acestor clauze o reprezintă faptul că nu au fost informați în mod corespunzător cu privire la riscurile aprecierii acestei monede în raport de leu.

Sub un prim aspect, instanța de apel arată că în cazul contractului de credit, prestația esențială a băncii este punerea la dispoziție a sumei împrumutate, iar prestația esențială a împrumutatului este restituirea capitalului și a dobânzii (care reprezintă prețul creditului). Or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu și moneda.

Din această perspectivă instanța constată că clauzele contractuale nu presupun dificultăți de înțelegere, fiind clare și inteligibile. Cel mai puțin avizat consumator putea să înțeleagă că are obligația de a achita, lunar, sumele în CHF.

Cât privește variația cursului valutar, nu s-a făcut dovada cunoașterii de către apelanta-pârâtă a faptul că moneda elvețiană se va aprecia în mod considerabil față de leu. Prin urmare, fluctuația cursului valutar nu este de natură a afecta caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate și al monedei creditului, întrucât profesionistul nu putea nici el să prevadă modalitatea concretă în care cursul va varia. Astfel, clauzele contestate nu pot fi considerate abuzive din perspectiva art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, Tribunalul reține că, de regulă, consumatorii sunt cei care se adresează unei instituții bancare pentru contractarea unui credit, destinat a acoperi diverse nevoi sau dorințe ale acestora. La rândul lor, băncile prezintă oferte de creditare diverse, dintre care consumatorii pot să o aleagă pe cea care le servește cel mai bine interesele.

Dintru început, instanța reține că nici la momentul încheierii contractelor și nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elvețieni. Prin urmare, faptul că apelanta-pârâtă deținea în portofoliul său o astfel de ofertă nu poate fi considerată ilicită. De asemenea, nu se poate dispune sancționarea apelantei-pârâte pentru eventuale omisiuni ale Băncii Naționale a României care ar fi trebuit să fie activă în acest domeniu în vederea protejării drepturilor consumatorilor și să interzică, în România, acordarea de credite în franci elvețieni.

De asemenea, există consens între părți cu privire la faptul că, la momentul respectiv, oferta de creditare în CHF era cea mai avantajoasă, întrucât prevedea dobânzi mai mici și permitea acordarea unei sumei mai mari cu titlu de credit. Însă, acest aspect nu poate fi considerat ilicit și, în opinia instanței de apel, nu poate dovedi vreo intenție ascunsă a pârâtei de a induce în eroare pe reclamant și de a obține venituri nejustificate din diferențele de curs valutar. Este firesc ca un prestator de servicii financiare să dețină mai multe oferte, dintre care unele să fie mai avantajoase decât altele. Această situație se explică prin faptul că banca, la rândul său, se împrumută de pe piață, astfel încât este firesc să difere condițiile de creditare în funcție de valuta contractată. Nu se poate impune băncilor ca toate ofertele să fie identice în ceea ce privește condițiile de creditare și de rambursare.

Pe de altă parte, chiar dacă, în raport de situația materială și personală a reclamantului, acesta nu putea obține suma solicitată integral decât prin contractarea creditelor în CHF, acest aspect nu este de natură a implica vreo culpă din partea băncii. În egală măsură, chiar dacă un consumator este protejat de legislația din materie, nu este nelegitim a i se pretinde acestuia o minimă conduită prudentă în administrarea propriului patrimoniu. Aceasta trebuie să se manifeste inclusiv în stabilirea sumei pe care dorește să o împrumute. În condițiile în care un consumator cercetează ofertele de pe piață sau ale unui singur agent economic și o alege pe cea care îi conferă posibilitatea obținerii celei mai mari sume, nu poate fi reținută, prin acest simplu fapt, o culpă a agentului economic. Nu se poate pretinde acestuia din urmă, în mod legitim, să sfătuiască un client în sensul neacceptării unei oferte din portofoliul său, în condițiile în care scopul oricărui profesionist este obținerea de profit.

Este adevărat că pârâtei, în calitate de profesionist, îi incumba obligația de informare corectă și completă a reclamanților, asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului. În prezenta cauză, apelanții-reclamanți invocă faptul că nu au fost informați asupra modului în care va evolua cursul leu-CHF, deși acesta era previzibil pentru bancă.

Instanța de apel reține că, în măsura în care apelanții-reclamanți ar dovedi că apelanta-pârâtă cunoștea, la momentul încheierii contractului, cum va evolua cursul valutar și, cu bună-știință, a ascuns această informație, acțiunea acestora ar avea caracter fondat. Însă, nu s-a făcut nicio dovadă concretă în acest sens.

Se impun a fi delimitate două aspecte. Pe de o parte, cursul valutar fluctuează, indiferent de monedele avute în vedere. Acesta este un aspect notoriu, cunoscut chiar și de cel mai puțin avizat consumator. Însă, nu acesta a fost reclamat în cauza de față, ci diferența dintre cursul de la momentul contractării și cel ulterior. Or, deși este de notorietate fluctuația cursului monetar, nimeni nu poate să prevadă care vor fi diferențele concrete și cu cât acest curs va crește sau va scădea.

Având în vedere notorietatea aspectului privind fluctuația cursului valutar, instanța de apel apreciază nu era necesară o informare expresă în acest sens a apelanților-reclamanți, orice persoană cunoscând că, în condițiile în care contactează un credit în valută, trebuie să îl restituie în aceeași monedă, iar valuta respectivă poate varia în raport de moneda națională, dată fiind perioada mare de timp în care se desfășoară relațiile contractuale – 360 luni.

Pe de altă parte însă, în privința diferențelor de curs valutar, nu există nici o dovadă că apelanta-pârâtă cunoștea, la momentul încheierii contractului, care va fi evoluția concretă a acestuia. Nu are valoare probatorie nici faptul că la nivelul Uniunii Europene s-a considerat că trebuie luate măsuri sporite pentru protecția consumatorilor prin adoptarea unei directive care urmează să fie transpusă în statele membre până la 01.01.2016. Instanța de apel reține că trebuiau produse probe concrete, referitoare la apelanta-pârâtă din prezenta cauză, doar în acest mod putându-se reține o atitudine culpabilă din partea acesteia.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să i se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp. Prin urmare, instanța de apel apreciază că nu s-a făcut nici o dovadă concretă în sensul că apelanta-pârâtă a anticipat creșterea semnificativă a cursului valutar și, cu rea-credință, a ascuns acest aspect consumatorilor, cu intenția de a-și procura câștiguri ilicite din diferențele de curs valutar.

Simplul fapt că apelanta-pârâtă este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

Relativ la obligația de informare, instanța de apel are în vedere și prevederile Regulamentului BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Sub un prim aspect, acest regulament, în varianta în vigoare în perioada încheierii contractului dintre părți (17.01.2008), nu impunea în sarcina băncilor obligația de a informa consumatorii în legătură cu riscul valutar. O astfel de obligație a fost impusă doar începând cu data de 22.08.2008, prin modificările aduse prin Regulamentul BNR nr. 11/2008, care a introdus art. 4⁴ conform căruia împrumutătorii sunt obligați să informeze clienții prin menționarea în cadrul graficelor de rambursare aferente contractelor de credit ori, dacă nu se întocmesc grafice de rambursare, prin menționarea distinctă în cadrul contractelor de credit a posibilității modificării, în sensul majorării, a sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutar, a riscului de rată a dobânzii ori în cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract.

De asemenea, instanța constată că îndată ce dispozițiile regulamentare au impus intimatei obligația expresă de informare sub acest aspect, apelanta-pârâtă s-a conformat întocmai.

Față de cele anterior expuse, instanța de apel apreciază că nu se poate reține o informare defectuoasă a apelanților-reclamanți și faptul că apelanta-pârâtă prin acordarea creditului în franci elvețieni și instituirea obligației de rambursare în aceeași monedă a acționat contrar cerințelor bunei credințe.

Instanța de apel apreciază că nu este îndeplinită nici condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În primul rând, acest dezechilibru trebuie raportat la momentul încheierii contractului și trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestora. Or, ceea ce invocă apelanții-reclamanți este un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naționale în raport de francul elvețian, fenomen asupra căruia apelanta-pârâtă nu a avut nici un control.

Nu pot fi reținute nici susținerile conform cărora doar ei suportă riscul valutar. Modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie. Riscul este în sarcina ambelor părți, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda națională. Faptul că, în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuația cursului valutar a fost defavorabilă apelanților-reclamanți, nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de textul legal, întrucât raportarea nu se poate realiza la situațiile concrete ivite la un moment dat, ci la conținutul juridic al drepturilor și obligațiilor părților. Dacă situația ar fi fost în sens invers, respectiv dacă ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă.

Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de CJUE în cauza C-414/11 Mohamed Aziz vs Caixa D’Estalvis de Catalunya, respectiv dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale, Tribunalul reține că, având în vedere contractarea unui credit în CHF, virarea sumei în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, apelanții-reclamanți ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român și în piața financiară.

Lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidențiată și de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situație inferioară celei care ar rezulta din dispozițiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contracte și chiar dacă s-ar face abstracție de ele, prevederile incidente din Codul civil de la 1864 (art. 1578) impun restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă.

De asemenea, în condițiile în care nu s-a dovedit că apelanta-pârâtă putea anticipa valorile acestor fluctuații, nu se poate reține un dezechilibru nici din această perspectivă.

De asemenea, instanța de apel apreciază că nu sunt incidente prevederile alin. 1 lit. b din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate abuzive acele clauze care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului. Este adevărat că apelanții-reclamanți nu au putut cunoaște la momentul încheierii contractului cu cât anume va fluctua cursul valutar, însă în egală măsură nu s-a făcut dovada că apelanta-pârâtă avea cunoștință de aceste aspecte, astfel încât să le poată comunica în mod efectiv clienților săi. Este evident că acest text de lege se referă la acele condiții contractuale care puteau fi cunoscute, nevizând și evoluțiile viitoare ale cursului valutar.

Mai mult, instanța de apel constată că nici o dispoziție din Legea nr. 193/2000 nu stabilește că ar avea caracter abuziv acea clauză care permite modificarea prețului unui serviciu în funcție de fluctuațiile unei rate de schimb de pe piața financiară, pe care furnizorul nu le poate controla. Or, chiar aceasta este situația în cauza de față, fiind evident și necontestat de altfel că apelanta-pârâtă nu poate controla cursul de schimb leu-CHF.

Totodată, instanța de apel mai reține că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din Codul civil de la 1864. Conform alineatului 1, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar alineatul 2 prevede că întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.

Așadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ca fiind contrară cerințelor bunei credințe, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite întemeiate susținerile apelanților privind incidența normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor.

Deși contractele de credit se bucură de prevederi speciale, acestea din urmă se completează întotdeauna cu dreptul comun, atât timp cât nu cuprind dispoziții derogatorii. Or, nicio lege specială nu derogă de la principiul nominalismului monetar, astfel încât acesta este pe deplin aplicabil și în prezenta cauză, neputând fi considerat vetust. Pe de altă parte, nici legislația specială din materia drepturilor consumatorului și nici jurisprudența comunitară nu conțin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.

De asemenea, instanța de apel apreciază că nici dispozițiile art. 1578 alin. 2 și art. 1579 alin. 3 din Codul civil de la 1864 nu susține solicitarea de convertire a creditului în lei și de stabilizare a cursului valutar la momentul încheierii contractelor. Prevederile art. 1578 alin. 2 fac vorbire tocmai despre scăderea sau creșterea valorii monedei, cum este cazul în speța de față, când francul elvețian s-a apreciat în raport de leu. Rezultă cu evidență din interpretarea logico-juridică a conținutului textului de lege că această fluctuație nu are importanță, iar împrumutatul trebuie să restituie suma numerică împrumutată. Iar, în ceea ce privește ultima teză, nici aceasta nu poate susține pretențiile apelanților-reclamanți, întrucât francul elvețian se află în continuare pe piață. Ar fi fost justificată restituirea în altă „specie” doar dacă cea efectiv împrumutată nu mai era pe piață, ceea ce nu este cazul.

În contextul în care acordarea creditelor în CHF era legală și nu s-a dovedit reaua-credință a apelantei-pârâte și aspectul că aceasta cunoștea, la momentul încheierii contractului, modul în care va evolua cursul valutar, văzând și dispozițiile legale de drept comun care consacră principiul nominalismului monetar, nu se poate reține că a fost încălcat vreun interes economic legitim al consumatorilor. Dimpotrivă, ambele părți contractante și-au asumat variația cursului valutar pe perioada contractuală. Nici o prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar.

Concluzionând, instanța de apel constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor contestate. Totodată, nu se justifică nici solicitarea apelanților-reclamanți de convertire a creditului în lei, la cursul de schimb de la data încheierii contractullui. Aceasta ar semnifica o modificare a condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens. Dimpotrivă, o astfel de măsură ar contraveni unui principiu consacrat pe cale legală, de Codul civil, și anume principiul nominalismului monetar.

Totodată, în condițiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislației speciale din materia drepturilor consumatorilor, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 din Codul Civil de la 1864, conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Având în vedere toate aceste considerente de fapt și de drept, Tribunalul va respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți și va admite apelul formulat de apelata-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1749/09.07.2015 a Judecătoriei Bârlad, cu consecința schimbării sentinței în tot, în sensul că va fi respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. I. și, în consecință, va fi respinsă și cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată la fond.

Față de soluția la care a ajuns instanța de apel în urma deliberării, având în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privitor la acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 Codul de procedura civila, precum și în virtutea principiului accesorium sequitur principale (accesoriul urmează principalul), instanța de apel urmează să respingă capătul de cerere formulat de apelanții-reclamanți de acodare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat. De asemenea, în virtutea principiului disponibilității, urmează a lua act că apelanta-pârâtă și intimata-pârâtă nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanții-reclamanți P. I. și P. G. și admite apelul formulat de apelanta-pârâtă . sentinței civile nr. 1749/09.07.2015 a Judecătoriei Bârlad, pe care o schimbă în parte, după cum urmează:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții P. I., CNP_, și P. G., CNP_, cu domiciliile în ., jud. V., și cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat C. C. situat în mun. Bârlad, . B, jud. V., în contradictoriu cu pârâții B. SA, cu sediul în București, .. 6A, sector 2, B. SA – Sucursala Bârlad, cu sediul în mun. Bârlad, ., jud. V., și E. N. E. F. II BV (fostă E. N. E. F. II BV), cu sediul în mun. București, . G. nr. 19, ..

Respinge cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată la fond, ca neîntemeiată.

Ia act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată la fond.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin prezentei decizii.

Respinge cererea apelanților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Ia act că apelanta-pârâtă și intimații-pârâți nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 21.12.2015 .

Red. jud. AOC/20.01.2016

6 ex./..01.2016

Judecătoria Bârlad: jud. I. T.