Obligaţie de a face. Decizia nr. 800/2013. Tribunalul VRANCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 800/2013 pronunțată de Tribunalul VRANCEA la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 15515/231/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 800
Ședința publică de la 03 Octombrie 2013
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE - D. J.
JUDECĂTOR - R. S.
JUDECĂTOR - V. V. N.
GREFIER - C. D.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de recurentul C. L. P., domiciliat în com. Golești, ., jud. V., împotriva sentinței civile nr. 1265 din 15 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Focșani în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. F.D.E.E. „E. Distribuție Muntenia Nord” S.A. – S.D.E.E. Focșani, cu sediul în mun. Focșani, ., jud. V..
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: av. P. P. pentru recurent și consilier juridic B. J. pentru intimată.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Reprezentanții părților precizează că nu mai au probe de solicitat.
Tribunalul constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor.
Av. P. P., pentru recurent, având cuvântul, susține motivele de recurs, criticând sentința instanței de fond de nelegalitate și netemeinicie.
Susține că s-a făcut dovada că reclamantul este proprietarul unei suprafețe de teren de 1031 m.p., intravilan Golești, și că pe toată lungimea terenului, pe ambele laturi, se află câte 2 stâlpi și linii de electricitate, terenul neputând fi folosit conform naturii sale juridice. Prin expertiză tehnică de specialitate s-a stabilit că 554 m.p. teren nu pot fi folosiți întrucât rețeaua electrică afectează negativ existența vie, deci terenul este neproductiv și nu se poate construi pe el.
Arată că instanța de fond a respins acțiunea față de disp. art. 44 alin. 1 din Legea nr. 13/2007 și disp. deciziei nr. 1256/2011 a Curții Constituționale.
Consideră că sentința este nelegală și netemeinică întrucât, coroborând disp. Legii nr. 231/1998, disp. art. 136 alin. 3 din Constituția României cu cele cuprinse în Legea nr. 13/2007, Legea nr. 123/2012 și dreptul comunitar, rezultă că dreptul de proprietate privată este inalienabil, iar orice servitute ce afectează terenul trebuie să aibă o despăgubire justă.
Arată că în întreaga apărare a părții adverse se face vorbire de domeniul public deși în cauză este vorba de o proprietate privată, fapt dovedit cu titlul de proprietate, dreptul de proprietate fiind intabulat.
Mai susține că potrivit Legii electricității orice operator de distribuție este obligat la dezdăunare față de proprietarul terenului afectat de uz și servitute. În speță, servitutea chiar dacă este aeriană afectează proprietatea.
Referitor la invocarea deciziei nr. 1256/2011 a Curții Constituționale, arată că din motivarea acestei decizii nu rezultă că o restrângere a dreptului de proprietate nu trebuie și despăgubită având în vedere că se arată că orice critică cu privire la alte texte legale ce intră în interferență cu excepția privind art. 41 al. 4 din Legea nr. 13/2007 este de competența instanței de judecată sau a legiuitorului.
Mai arată că această rețea a fost făcută special pentru alimentarea unei baze de porcine, în prezent preluată de o societate comercială, și consideră că nu este corect ca recurentul să suporte prejudicii pentru ca acea societate să aibă venituri.
Solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la despăgubiri conform raportului de expertiză, cu cheltuieli de judecată.
Consilier juridic B. J., pentru intimată, având cuvântul, referitor la capacitatea energetică, arată că a fost pusă în funcțiune în anul 1974 și a fost reamenajată în anul 1984, inițial pentru alimentarea exclusivă a bazei de porcine, însă acum deservește întreaga comună. La data executării și amplasării capacității energetice erau aplicabile prev. Decretului 76/1950 al Consiliului de Stat.
În ceea ce privește situația juridică a terenurilor ocupate de capacitățile energetice existente la data apariției Legii energiei electrice, arată că potrivit art. 41 alin. 4 din Legea 13/2007 acestea sunt și rămân în proprietatea publică a statului, același lucru fiind prevăzut și de Legea nr. 318/2003.
Referitor la modificările de amplasament, arată că potrivit art. 41 alin. 7 din Legea nr. 13/2007, cheltuielile pentru modificarea instalațiilor de distribuție a energiei electrice pentru eliberarea unor amplasamente, sunt suportate de cel care a generat modificarea.
Referitor la dezdăunări, susține că acestea sunt prevăzute doar pentru capacitățile energetice ce urmează a fi făcute.
Cu privire la susținerea că s-ar emite un câmp magnetic, arată că nu există vreo concluzie medicală că s-ar afecta sănătatea oamenilor, iar în ceea ce privește dreptul de uz și de servitute arată că acesta se exercită cu titlu gratuit.
Solicită respingerea recursului ca nefondat.
Depune la dosar practică judiciară ( decizia civilă nr. 1057/2012 a Tribunalului V.) și extras dintr-un proiect despre care susține că este deja depus la dosar.
Tribunalul reține cauza în pronunțare.
Tribunalul
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
I. pozițiile procedurale adoptate de părțile litigante la judecarea în primă instanță a pricinii
Prin cererea înregistrată în data de 01.11.2011 sub nr._ pe rolul Judecătoriei Focșani, reclamantul C. L. P. a chemat in judecată pe parata F. E. MUNTENIA NORD SA-SDEE FOCSANI, solicitând obligarea pârâtei la mutarea celor 4 stâlpi ce susțin rețeaua electrică de distribuție, situați pe terenul proprietatea sa in suprafața de 1031 mp din Golești, precum si obligarea acesteia la plata drepturilor bănești cu titlu de despăgubiri echivalente cu prejudiciul suferit prin afectarea terenului cu cei 4 stâlpi ce susțin rețeaua electrică de distribuție, ca urmare a scăderii valorii terenului.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat, in esența, faptul că a devenit proprietarul asupra terenului din litigiu in anul 2003, acesta fiind afectat de 4 stâlpi ce susțin rețeaua de distribuție electrică iar din cauza amplasării acestora, valoarea economică a terenului este mult scăzută, făcându-l impropriu pentru construcție. Reclamantul a invocat afectarea prerogativelor dreptului de proprietate întrucât nu poate sa folosească terenul conform destinației acestuia.
In drept reclamantul a invocat aplicabilitatea dispozițiilor art. 480 Cod Civil, art. 1075 din Codul Civil, art. 5 din Legea 71/2011.
Prima instanță a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, interogatoriu si expertiză tehnică judiciară.
Parata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare in judecată arătând in esență următoarele: terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la data intrării in vigoare a legii nr. 13/2007 sunt si ramam in proprietatea publică a statului si plecând de la aceste dispoziții a apreciat că statul a fost si este proprietarul suprafeței de teren aflata strict sub rețelele electrice. De aceea, exercitarea drepturilor de uz si servitute se realizează cu titlu gratuit pe toata durata existentei capacitații energetice realizate anterior intrării in vigoare a Legii energiei electrice.
Prima instanță a încuviințat pentru parată proba cu înscrisuri.
II. soluția de primă instanță
Prin sentința civilă nr. 1265/15.03.2013 pronunțată de Judecătoria Focșani în dosarul nr._ a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea.
În motivare, s-a reținut de către prima instanță că din analiza tuturor inscrisurilor depuse depărti la dosarul cauzei, asustinerilor părtilor,dar si a expertizei tehnice,instanta apreciază că cererea de chemare in judecată este neintemeiată. Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr 730/26.03.2003 BNP C. Strună, reclamantul devine proprietarul suprafetei de teren de 1031 mp situat in . V., cu vecinii: I. I., M. M., . 2 E85, T 3, P 164. Asa cum rezulta si din constatarile expertului ce a realizat măsurătorile din teren, pe acest teren sunt amplasati 4 stâlpi de electricitate din beton care au fost pusi in functiune in anul 1974 cand a fost construită si reteaua de inaltă tensiune. In cauza de față isi gasesc aplicabilitatea dispozitiile cuprinse in Legea energiei electrice nr 13/2007; aceste dispozitii fac distinctie intre capacitătile energentice, in functie de momentul edificarii acestora, pentru capacitatile energetice existente la data intrării in vigoare a Legii 13/2007, fiind aplicabile prevederile art 41 alin 4 ce statuează că terenurile pe care se situează retelele electrice de distributie, existente la data intrării in vigoare a legii,sunt si raman in proprietatea publică a statului, astfel că pentru folosirea acestora nu pot fi pretinse sume de bani cu nici un fel de titlu. In ceea ce priveste, insa, capacitătile energetice realizate după . Legii 13/2007, dispozitiile art 16 alin 5 si 6 prevad ca dreptul de uz si servitute asupra proprietatii private, afectate de aceste capacităti, se vor face in conformitate cu regulile procedurale privind conditiile si termenele referitor la durata, continutul si limitele de exercitare a acestor drepturi, prevazute .. Instanta constata insă că in speta de față capacitatile energetice au fost realizate inainte de . Legii 13/2007 astfel incat in ce priveste acest aspect nu se poate dispune obligarea paratei la incheierea Conventiei Cadru. In cauza de față ne gasim in situatia unei retele electrice ce deserveste si alti consumatori, ceea ce indreptateste la concluzia că această retea electrică serveste interesului public si prin urmare prevederile mentionate mai sus, coroborate cu dispozitiile art 16 si 41 din Legea 13/2007, stabilesc fara echivoc ca exercitarea drepturilor de uz si servitute de catre paarta se realizeaza cu titlu gratuit pe toata durata existentei capacitatii energetice atata vreme cat acestea sunt realizate anterior intratii in vigoare a Legii energiei, ca in speța de față. In cauză isi gaseste aplicabilitatea si decizia nr 1256/2011 pronuntata de Curtea Constitutională prin care a fost respinsă ca neintemeiată exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art 41 alin 4 din Legea 13/2007; din considerentele acestei decizii rezultă că exercitarea dreptului de uz si servitute asupra proprietatilor afectate de capacitati energetice cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora desi are ca efect lipsirea celor interesati de o parte din veniturile imobiliare nu reprezinta o expropriere, ci se referă doar la posibilitatea de folosire a bunurilor, ceea ce nu contravine dispozitiilor constitutionale referitoare la protectia proprietatii private.
III. cererea de recurs promovată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V. în data de 13.06.2013 sub nr._ /2012, recurentul C. L. P. (în continuare recurentul) a formulat recurs împotriva sentinței civile mai sus amintite și pronunțată de Judecătoria Focșani, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii.
În motivarea recursului a invocat prevederile art. 304¹ C.p.c. A arătat, în esență, că proprietarul a fost deposedat contrar voinței sale, rețeaua construită contrar voinței sale, s-au amintit prevederile Legii nr. 231/1998, art. 6, 10, art. 136 din Constituție, legea nr. 13/2007, legea nr. 123/2012, dreptul comunitar,, decizia CCR nr. 1256/2011.
Intimata a formulat întâmpinare (fila 12) prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând probatoriul administrat în cauză în lumina legislației aplicabile în speță, Tribunalul reține următoarele:
IV. analiza temeiniciei cererii de recurs, în lumina legislației în vigoare și a limitelor învestirii instanței
IV.1. textele legale relevante aplicabile în speță
IV.1.1. norme de drept procesual
Art. 304 pct. 9 C.p.c.: „Modificarea sau casarea unor hotarari se poate cere in urmatoarele situatii, numai pentru motive de nelegalitate: cand hotararea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii”.
IV.1.2. norme de drept substanțial aplicabile în speță
Conform art. 44 alin. 1 – 7 din Constituția României: „1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privatã este garantatã și ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetãțenii strãini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privatã asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeanã și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condițiile prevãzute prin lege organicã, precum și prin moștenire legalã. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publica, stabilitã potrivit legii, cu dreapta și prealabilã despãgubire. (4) Sunt interzise nationalizarea sau orice alte mãsuri de trecere silitã în proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de alta natura discriminatorie a titularilor. (5) Pentru lucrãri de interes general, autoritatea publica poate folosi subsolul oricãrei proprietãți imobiliare, cu obligația de a despãgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autoritãții. (6) Despãgubirile prevãzute în alineatele (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenta, prin justiție. (7) Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinãtãți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
Conform art. 136 din Constituția României: „Proprietatea este publica sau privatã.
(2) Proprietatea publica este garantatã și ocrotitã prin lege și aparține statului sau unitãților administrativ-teritoriale.
(3) Bogãțiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organicã, fac obiectul exclusiv al proprietãții publice.
(4) Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinta gratuita instituțiilor de utilitate publica.
(5) Proprietatea privatã este inviolabilã, în condițiile legii organice.”.
Conform art. 53 din Constituția României: „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.
Art. 16 alin. 1-9 din Legea nr. 13/2007 (act normativ aplicabil în speță în lumina principiului tempus regit actum): „(1) Lucrarile de realizare si retehnologizare ale capacitatilor energetice pentru care se acorda autorizatii, precum si activitatile si serviciile pentru care se acorda licente sunt de interes public, cu exceptia celor care sunt destinate exclusiv satisfacerii consumului propriu al titularului autorizatiei sau licentei. (2) Asupra terenurilor si bunurilor proprietate publica sau privata a altor persoane fizice ori juridice si asupra activitatilor desfasurate de persoane fizice sau juridice in vecinatatea capacitatii energetice, titularii autorizatiilor de infiintare si titularii licentelor beneficiaza, in conditiile legii, pe durata lucrarilor de realizare si retehnologizare, respectiv de functionare a capacitatii energetice, de urmatoarele drepturi: a) dreptul de uz pentru executarea lucrarilor necesare realizarii sau retehnologizarii capacitatii energetice, obiect al autorizatiei; b) dreptul de uz pentru asigurarea functionarii normale a capacitatii, obiect al autorizatiei de infiintare, pentru reviziile, reparatiile si interventiile necesare; c) servitutea de trecere subterana, de suprafata sau aeriana pentru instalarea de retele electrice sau alte echipamente aferente capacitatii energetice si pentru acces la locul de amplasare a acestora, in conditiile legii; d) dreptul de a obtine restrangerea sau incetarea unor activitati care ar putea pune in pericol persoane si bunuri; e) dreptul de acces la utilitatile publice. (3) Drepturile de uz si de servitute au ca obiect utilitatea publica, au caracter legal, iar continutul acestora este prevazut la art. 19 si se exercita pe toata durata existentei capacitatii energetice sau, temporar, cu ocazia retehnologizarii unei capacitati in functiune, reparatiei, reviziei, lucrarilor de interventie in caz de avarie. (4) Exercitarea drepturilor de uz si servitute asupra proprietatilor statului si ale unitatilor administrativ-teritoriale afectate de capacitatile energetice se realizeaza cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora. (5) Exercitarea drepturilor de uz si de servitute asupra proprietatilor private afectate de capacitatile energetice, care se vor realiza dupa . prezentei legi, se face in conformitate cu regulile procedurale privind conditiile si termenii referitori la durata, continutul si limitele de exercitare a acestor drepturi, prevazute ., precum si pentru determinarea cuantumului indemnizatiilor si a despagubirilor si a modului de plata a acestora, care se aproba, impreuna cu conventia-cadru, prin hotarare a Guvernului, la propunerea ministerului de resort, in termen de 6 luni de la . prezentei legi. (6) Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz si de servitute de catre titularii de licente si autorizatii pot solicita incheierea de conventii, conform prevederilor alin. (5). (7) Titularii de licente si autorizatii sunt obligati sa procedeze la incheierea conventiilor-cadru prevazute la alin. (5) in termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectati. (8) Daca cu ocazia interventiei pentru retehnologizari, reparatii, revizii sau avarii se produc pagube proprietarilor din vecinatatea capacitatilor energetice, titularii de licenta au obligatia sa plateasca despagubiri in conditiile prezentei legi. (9) Proprietarii terenurilor si titularii activitatilor afectati de exercitarea de catre titularii de licenta si autorizatii a drepturilor prevazute la alin. (2) vor fi despagubiti pentru prejudiciile cauzate acestora. La calculul despagubirilor vor fi avute in vedere urmatoarele criterii: - suprafata de teren afectata cu ocazia efectuarii lucrarilor; - tipurile de culturi si plantatii, precum si amenajarile afectate de lucrari; - activitatile restranse cu ocazia lucrarilor.
Cuantumul despagubirii se stabileste prin acordul partilor sau, in cazul in care partile nu se inteleg, prin hotarare judecatoreasca.”.
Art. 21 alin. 1 din Legea nr. 13/2007: „Terenul necesar pentru infiintarea si functionarea capacitatii energetice este fie proprietate privata a unui tert, fie a titularului autorizatiei, fie proprietate publica”.
Art. 41 alin. 4 și 5 din Legea nr. 13/2007: „Terenurile pe care se situeaza retelele electrice de distributie existente la . prezentei legi sunt si raman in proprietatea publica a statului. (5) Fac exceptie de la prevederile alin. (4) terenurile pentru care operatorul de distributie, titular de licenta, a dobandit dreptul de proprietate, in conditiile legii”.
IV.2. analiza motivelor de recurs
alegata încălcare a art. 304 pct. 9 C.p.c.
Analizând sentința recurată prin prisma acestui motiv de recurs și în lumina inclusiv a art. 304¹ C.p.c., Tribunalul constată că sentința atacată nu este lipsita de temei legal și, în plus, a fost data cu respectarea și aplicarea corectă a legii.
Cu titlu preliminar, Tribunalul subliniază că pentru justa soluționare a prezentei spețe au a fi limpezite atât elementele de ordin faptic, astfel cum reies acestea din probatoriul administrat în cauză, cât și legea aplicabilă la starea de fapt. Reținând însă justețea soluției dată de primă instanță, Tribunalul va păstra sentința pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele subsecvente.
Cu privire la aspectele de ordin faptic, Tribunalul, notând limitele învestirii sale, constată că în lumina art. 21 și art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007, texte legale ce au a fi coroborate cu prevederile art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 și art. 11 din Legea nr. 213/1998 terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la . prezentei legi sunt si rămân in proprietatea publica a statului.
Văzând probatoriul administrat în cauză, apare evidentă ridicarea stâlpilor de tensiune pe imobilul în cauză în anul 1974.
Pe de altă parte, este de notat că prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 730/26.03.2003 BNP C. Strună, reclamantul a devenit proprietarul suprafeței de teren de 1031 mp situat in .. V., cu vecinii: I. I., M. M., . 2 E85, T 3, P 164, teren pe care apar a fi fost ridicați cei patru stâlpi de înaltă tensiune.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat ca reclamantul să fi dobândit/redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în cauză prin vreuna dintre modalitățile prescrise de art. 644 și art. 645 Cod civil (de la 1864), în concret, în mod indirect pe calea legilor fondului funciar (titlul de proprietate nr._/noiembrie 1993 emis pe numele autorului reclamantului).
Față de aceste considerente, rezultă în mod indubitabil că este justă concluzia primei instanțe conform căreia imobilul teren pe care au fost amplasați stâlpii de electricitate a fost la momentul amplasării acestuia în proprietatea publică a statului.
Admițând chiar teza contrară conform căreia imobilul teren pe care sunt amplasați stâlpii de electricitate (precum și accesoriile acestora) se află în proprietatea reclamantului sau teza conform căreia proprietatea reclamantului ar fi afectată de existența acestor ansambluri electrice, Tribunalul, văzând conținutul legislației interne aplicabile în speță va reține netemeinicia solicitării recurentului pentru argumentele ce vor fi expuse în paragrafele anterioare.
Astfel, Tribunalul subliniază că în lumina deciziei nr. 1256/22.09.2011 pronunțată de Curtea Constituțională a României publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 03.11.2011 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007 (în același sens și decizia nr. 17/17.01.2012 precum și Decizia nr.232 din 21 aprilie 2005 și Decizia nr.276 din 24 februarie 2009, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.533 din 23 iunie 2005 și, respectiv, nr.171 din 19 martie 2009, precum și Decizia nr.1.066 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.540 din 4 august 2009, sau Decizia nr.1.046 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.674 din 4 octombrie 2010, prin care Curtea a reținut că legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat).
Instanța amintește că în raport cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României, republicată, precum și cu jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate.
Pornind de la această premisă se reține că din argumentarea oferită de forul constituțional rezultă că „prin prevederile art.41 alin.(4) din Legea nr.13/2007, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale. Mai mult, Curtea a arătat că exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora, deși are ca efect lipsirea celor interesați de o parte din veniturile imobiliare, nu reprezintă o expropriere, ci se referă doar la posibilitatea de folosire a bunurilor, ceea ce nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la protecția proprietății private.” S-a mai indicat că „prin Decizia nr.89 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.240 din 10 aprilie 2009, Curtea a stabilit că înființarea instalațiilor și executarea lucrărilor la capacitățile energetice pentru buna funcționare a acestora reprezintă un interes general major și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească condițiile exercitării dreptului de proprietate. În acest context, Curtea apreciază că nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu, în urma operațiunilor de realizare și retehnologizare a capacităților energetice care se execută asupra terenurilor proprietate privată, de a solicita statului repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față. Totodată, analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională observă că se lasă statului o marjă de apreciere, în funcție de nevoia reală a comunității în adoptarea măsurii de privare de proprietate. Recent, în Hotărârea din data de 31 mai 2011, pronunțată în Cauza M. C. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, "într-un domeniu atât de complex și de delicat ca cel al strategiei naționale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politicile sale de interes general." Prin decizia pronunțată în această cauză, instanța europeană a reținut că unul dintre principalele argumente prezentate de către toți reclamanții în sprijinul tezei conform căreia restricțiile aduse exercitării dreptului lor de proprietate ar fi disproporționate se bazează pe faptul că nu au primit nicio despăgubire care să compenseze drepturile de uz și de servitute concesionate titularei autorizației de exploatare a capacității energetice amplasate pe terenul lor. Caracterul proporțional al unei atingeri aduse dreptului la respectarea bunurilor poate să depindă de existența unor garanții de procedură, care să asigure că punerea în aplicare a sistemului și impactul său asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile; or, legile naționale adoptate succesiv în domeniul energetic conțin, într-adevăr, asemenea garanții. În ceea ce privește accesul titularilor de licențe la terenul persoanelor pe care au fost înființate capacități energetice, în vederea efectuării unor operațiuni de revizie, de întreținere și de reparație, exercitarea dreptului de uz și de servitute a fost condiționată de respectarea principiilor echității și minimei afectări a dreptului de proprietate. În plus, aceste legi definesc în mod clar drepturile și obligațiile care le revin titularilor de licențe de funcționare a capacităților energetice și, respectiv, proprietarilor terenurilor pe care se află aceste capacități. De altfel, și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a reținut că "drepturile fundamentale, în special dreptul de proprietate, nu apărea prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcția lor în societate. Aceasta înseamnă că restricțiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție nemăsurată și intolerabilă care ar aduce atingere însăși substanței dreptului garantat".Așa fiind, Curtea constată că prevederile art.41 alin.(4) din Legea energiei electrice nr.13/2007 nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenului pe care se află rețele electrice de distribuție, ci prevede că acesta este și rămâne proprietatea publică a statului, dreptul de proprietate dobândit fiind afectat de această sarcină, așa cum prevede art.44 alin.(7) din Constituție, potrivit căruia "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului." În sfârșit, Curtea observă că, în prezenta cauză, critica formulată se fundamentează și pe compararea prevederilor ce fac obiectul excepției cu alte texte legale. Or, asemenea critici nu intră în competența Curții Constituționale, ci a instanțelor de judecată ori a legiuitorului, după caz, întrucât, așa cum Curtea a stabilit în jurisprudența sa, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției.”
În aceste condiții, Tribunalul va avea în vedere, mutatis mutandis, și cele reținute în decizia nr. 1/_ a Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii) prin care s-a considerat că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a speței. În aceeași ordine de idei se reține că nimic nu se opune ca însăși Curtea Constituțională să participe la asigurarea eficienței mecanismului convențional (cauza D. P. împotriva României din 26 aprilie 2007, paragrafele 99-104), dar aceasta nu înseamnă că odată ce a procedat astfel instanțele sunt degrevate de a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților cauzelor pe care le soluționează, părți care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului.
Pe de altă parte, pornind de la considerentele deciziei nr. 1/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul va reține că în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.
În consecință, față de cele anterior expuse, se reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Văzând acest raționament impus de decizia nr. 1/2012, observând conținutul deciziilor Curții Constituționale, astfel cum au fost acestea prezentate în paragrafele anterioare, și luând act de precizările oferite de o manieră univocă de partea recurentă, văzând aceste elemente de ordin juridic și notând că problema dedusă judecății nu oferă elemente concrete, de ordin individual care să conveargă către o concluzie contrară celei reținută de forul constituțional, Tribunalul constată că nu există nicio rațiune pentru a reține neconvenționalitatea prevederilor din dreptul intern mai sus amintite.
Tribunalul subliniază că dreptul de proprietate reprezintă acel drept subiectiv ce dă expresie apropierii unui lucru, conferind titularului său să posede, să folosească și să dispună de lucru, în putere și interes propriu, în limitele și cadrul legal în vigoare. Altfel spus proprietarul exercită dreptul de a folosi bunul (jus utendi), dreptul de a-i culege fructele (jus fruendi) și de a dispune de bun (jus abutendi) atât în sens material cât și în sens juridic.
Independent de titularul dreptului de proprietate privată, legislația națională în vigoare (art. 480 Cod civil, art. 44 alin. 7 din Constituție) prevăd de o manieră clară că dreptul nu este unul intangibil, absolut, putându-i-se aduce limitări în condițiile legii.
Instanța are a verifica dacă limitarea adusă dispoziției materiale încalcă dreptul de proprietate al reclamanților în substanța sa și, în caz afirmativ, dacă aceasta este acceptabilă în contextul legislației în vigoare. Analiza se va realiza inclusiv prin raportare la prevederile art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța amintește că (,) Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de către România prin Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of nr. 135/1994 și este un act internațional ce face parte conform potrivit art. 11 alin. 2 din Constituția României din dreptul intern. Mai mult, în temeiul art. 20 alin. 2 din legea fundamentală, dacă există neconcordanțe între actele internaționale la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Prin urmare nu numai Convenția dar și jurisprudența Curții Europene, indiferent de statul care a fost parte în respectiva speță, se impun judecătorului român, judecător care are obligația de a face aplicarea directă și prioritară a acesteia față de dreptul intern în cursul soluționării cauzelor, în cazul existenței unor neconcordanțe.
Curtea Constituțională a României în Decizia nr. 81/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 14/1995 a subliniat că deciziile de speță pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului se impun în virtutea art. 20 alin. 1 din Constituția României și au prioritate în temeiul alin. 2 din același text. Această observație este reluată de Curtea Constituțională și în Decizia nr. 349/2001 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 240/2002 în care se subliniază că în urma a ratificării de către România a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu prevederile art. 11 și 20 din Constituție, această convenție a devenit parte a dreptului intern, se impune ca în examinarea cauzei cu care Curtea Constituțională a fost învestită, să se aibă în vedere prevederile sale, precum și practica jurisdicțională a Curții europene a drepturilor omului în aplicarea și interpretarea convenției menționate.
În acest sens, instanța reține că respectarea dreptului de proprietate reprezintă o obligație, inclusiv pentru stat, îngrădirea acestui drept putând fi adusă pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege.
Din analiza art. 1 Protocolul 1, instanța identifică trei norme distincte ce se impun a fi amintite:
- normă de ordin general – principiul respectării dreptului de proprietate;
- posibilitatea privării titularului de dreptul de proprietate prin acțiunea organelor statale;
- recunoașterea posibilității statelor de a reglementa modul de folosință al bunurilor.
Amintind că instanța de la Strasbourg a statuat de o manieră univocă în sensul negarantării dreptului unei persoane de a dobândi un bun (cauza Slivenko contra Letonia) dar și în sensul aplicării textului exclusiv cu privire la „bunuri actuale” (cauza Ouzounis și alții contra G.) instanța reține că protecția instituită pentru dreptul de proprietate inclusiv în cadrul extern (Convenția EDO) nu este una absolută, în ipoteza încălcării dreptului de proprietate urmând a fi stabilit dacă privarea este prevăzută de lege, este făcută pentru un interes de utilitate publică, este conformă cu normele în vigoare, nu este atinsă însăși substanța dreptului iar măsura este proporțională.
În esență, situația dedusă judecății excede tiparului clasic de limitare a dreptului de proprietate, situația invocată de reclamant fiind anterioară dobândirii dreptului de proprietate de către acesta.
Cu toate acestea, argumentele unei scurte analize în lumina celor enumerate mai sus își menține valabilitatea față de importanța dreptului invocat și a complexității situației faptice.
Instanța reține că reclamantul nu poate susține cu succes că a fost privat de dreptul său de proprietate, astfel cum este acesta interpretat de Curtea de la Strasbourg, privarea de dreptul de proprietate fiind echivalată cu preluarea completă și definitivă a unui bun iar titularul fiind îngrădit în exercițiul tuturor atributelor dreptului său de proprietate (în acest sens cauza James și alții contra Marii Britanii și „mutatis mutandis” cauza Uhiniemi contra Finlandei).
Din probatoriul administrat rezultă doar limitarea atributului dispoziției materiale asupra bunului pentru proprietar (o atare limitare nu poate fi apreciată ca incompatibilă cu dreptul acestora de proprietate în lumina inclusiv a prevederilor art. 53 din Constituție).
Instanța mai notează că limitarea este prevăzută de legea internă, lege ce întrunește cerințele de accesibilitate și previzibilitate impuse de Convenție (cauza Steel și alții contra Marii Britanii), este menită a asigura un interes de utilitate publică (aspect ce rezultă din natura serviciilor prestate de pârâtă) și nu afectează dreptul în esența sa, dreptul de proprietate asupra unui teren neputând fi identificat exclusiv cu cele îngrădite de existența celor patru stâlpi electrici..
Sub un al doilea plan, Tribunalul mai reține și faptul că dispozițiile Legii energiei electrice nr.13/2007 fac distincție între capacitățile energetice, în funcție de momentul edificării acestora, pentru capacitățile energetice existente la data intrării în vigoare a Legii nr.13/2007 respectiv, la 23 februarie 2007, cum este cazul capacităților energetice din speță edificate înainte de . legii, fiind aplicabile prevederile art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007, ce statuează că terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție, existente la data intrării în vigoare a legii sunt și rămân în proprietate publică a statului, astfel că, pentru folosirea acestora, nu pot fi pretinse sume de bani cu nici un fel de titlu, aparținând domeniului public. În ceea ce privește însă capacitățile energetice realizate după . Legii nr. 13/2007, dispozițiile art. 16 alin. 5 și 6 prevăd că dreptul de uz și servitute asupra proprietății private, afectate de acestea, se vor face în conformitate cu regulile procedurale privind condițiile și termenele referitor la durata, conținutul și limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenție cadru dar, în speță, capacitățile energetice au fost realizate înainte de . Legii nr. 13/2007, astfel încât nu se poate dispune obligarea pârâtei la încheierea convenției cadru.
Tribunalul mai reține și că prin HG nr.135/2011 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condițiile și termenii referitor la durata, conținutul și limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute asupra proprietății private afectate de capacitate energetică, a convenției – cadru și a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizației și despăgubirilor și a modului de plată a acestora, la art. 2 se prevede că (,) clauzele cuprinse în convenția – cadru privesc capacitățile energetice realizate după . acestui hotărâri și pentru realizarea cărora sunt afectate terenuri aflate în proprietate privată a terților, precum și exercitarea efectivă a drepturilor de uz și servitute în vederea executării lucrărilor de retehnologizare, întreținere, reparații, revizii, intervenții în caz de avarii și alte intervenții necesare pentru asigurarea funcționării normale a capacității energetice, amplasate pe terenul proprietate privată a terților.
Pornind de la aceste premise Tribunalul reține că se impune constatarea conform căreia, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 8, 9, 10 din Legea nr. 13/2007, nu se prevede acordarea de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, chirii, legiuitorul stabilind în mod expres și limitativ posibilitatea despăgubirii proprietarilor de terenuri, aflate în vecinătatea capacităților energetice, doar și numai când titularul autorizației de înființare și de licență execută lucrări de retehnologizare, reparații, revizii, remedieri de avarii, ce au drept consecință prejudicierea acestora și nicidecum în alte situații, reclamantul nefăcând dovada faptului că ar fi fost prejudiciat de executarea unor lucrări de retehnologizare, reparații, revizii, remedieri de avarii, efectuate de pârâtă.
Sub un alt aspect, Tribunalul subliniază că stâlpii de electricitate în cauză au fost montați în anul 1974. Notând dispozițiile art. 16 alin. 4 din Legea nr. 318/2003 în conformitate cu care exercitarea dreptului de uz și servitute asupra proprietății efectuate de capacități energetice se făcea cu titlu gratuit, instanța amintește că în conformitate cu Legea nr. 13/2007 a fost înlocuită această situație de posibilitatea încheierii unei convenții –cadru care să prevadă condițiile, termenii, limitele de exercitare a acestor drepturi dar și cuantumul indemnizațiilor și despăgubirilor și modul de plată a acestora însă numai pentru capacități energetice ce se vor realiza după . legii. În acest mod legiuitorul a înlocuit o servitute legală cu una convențională dar numai în situațiile și condițiile arătate limitativ în lege și numai pentru terenurile care, potrivit legii, sunt proprietate privată la momentul înființării capacității energetice.
În fine, pentru argumentele expuse mai sus, rezultă justețea soluției primei instanțe și privitoare la capătul doi din cererea de chemare în judecată.
În consecință, Tribunalul va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul C. L. P., domiciliat în ., jud. V., împotriva sentinței civile nr. 1265 din 15 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Focșani în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. F.D.E.E. „E. Distribuție Muntenia Nord” S.A. – S.D.E.E. Focșani, cu sediul în mun. Focșani, ., jud. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Octombrie 2013.
Președinte, D. J. | Judecător, R. S. | Judecător, V. V. N. |
Grefier, C. D. |
Red. DJ
Tehnored. CD
01.11.2013
Judecător fond – E. B.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 770/2013. Tribunalul VRANCEA | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... → |
|---|
