ACŢIUNE DE REINTEGRARE A SOŢULUI ÎN APARTAMENTUL-BUN COMUN. ADMISIBILITATE. CONDIŢII.
| Comentarii |
|
Reintegrarea nu presupune obligatoriu condiţia izgonirii din spaţiu a celui care o solicită; pe calea acestei acţiuni, se tinde la ocrotirea dreptului de proprietate a celui ce face dovada că i-a fost încălcat.
Prin sentinţa civilă nr. 4.323/9.06.1998, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei O.G.M., a dispus reintegrarea acesteia în apartamentul nr. 17, situat în Calea Călăraşi, sectorul 3, Bucureşti, şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
împotriva acestei Jiotărări a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că prima instanţă, în mod greşit, i-a respins excepţia necompetenţei teritoriale, invocată în baza art. 13 C. proc. civ., motivat de faptul că apartamentul în care s-a cerut reintegrarea este situat în raza Judecătoriei Sectorului 2, singura competentă să se pronunţe în cauză.
A mai motivat că acţiunea reclamantei este inadmisioilă, deoarece s-a cerut reintegrarea într-un apartament în care părţile nu au locuit niciodată; că şi în prezent apartamentul este nelocuibil, nefiind racordat la reţeaua de gaze şi, de asemenea, că prima instanţă nu a apreciat corect şi complet probele administrate în cauză, respectiv că, în mod greşit, s-a reţinut că la data de 3.12.1997, pârâtul ar fi luat cheile apartamentului în litigiu de la reclamantă, când, în realitate, aceasta i-a predat cheile apartamentului din Calea 13 Septembrie, unde au locuit împreună părţile la părinţii pârâtului, iar aceasta are condiţii locative, având închiriată locuinţa de la o rudă a sa P.V., cât şi într-o garsonieră proprietatea acesteia.
Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 3.599 din 18.12.1998 a respins apelul, ca nefondat, reţinând că instanţa de fond era legal învestită să soluţioneze cauza, în temeiul art. 5 C. proc. civ. şi nu a art. 13 C. proc. civ., cum a pretins apelantul.
S-a mai reţinut că apartamentul - fiind bun comun al soţilor, acţiunea de reintegrare în spaţiu este admisibilă prin ocrotirea dreptului locativ în sine, chiar dacă părţile nu au locuit efectiv în el, iar probele au fost corect şi judicios analizate de instanţa de fond, în baza cărora s-a stabilit că O.G.M. nu a fost primită în locuinţă, fiind obligată să locuiască temporar la diverse rude, chiar şi la căminul studenţesc, fiind alungată de soţ din apartamentul părinţilor acestuia, iar în spaţiul în litigiu se efectuau la acea dată îmbunătăţiri şi în acesta nu avea acces decât pârâtul.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul O.O.C., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârile neavând suport legal, întrucât apartamentul a fost contractat de el înainte de căsătorie, iar în prezent îl ocupă împreună cu actuala soţie, astfel că asupra apartamentului intimata nu are decât cel mult un drept de creanţă.
S-a mai susţinut că instanţele, reţinând ca real faptul că soţii nu au locuit nici un moment în apartamentul în litigiu, întrucât acesta nu era racordat la toate utilităţile pentru a fi folosit, greşit au dispus reintegrarea intimatei, atâta timp cât aceasta părăsise domiciliul conjugal, acţiunea de divorţ era deja soluţionată, în timp ce acţiunea de partaj se află pe rol, situaţie în care se găseşte şi în prezent.
Prin soluţiile pronunţate, în baza reţinerii eronate a situaţiei de fapt şi de drept, se afla în situaţia de a locui sub acelaşi acoperământ, cu actuala şi fosta soţie, într-un spaţiu de două camere, cu dependinţele folosite în comun, situaţie de neacceptat.
Curtea, analizând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate, în raport de toate motivele de recurs, astfel cum au fost pe larg prevăzute şi în scris, constată următoarele:
Apartamentul în care s-a dispus reintegrarea reclamantei este proprietatea comună a părţilor, fiind dobândit în timpul căsătoriei lor, astfel încât corect instanţele au reţinut că acţiunea în reintegrare este calea juridică pentru ocrotirea drepturilor locative ale reclamantei şi, deci, că este admisibilă.
Pentru a fi admisibilă, reintegrarea nu presupune obligatoriu condiţia izgonirii din spaţiu a celei care o solicită; pe calea acestei acţiuni, s-a tins la ocrotirea drepturilor locative ale celei ce face dovada că i-au fost încălcate, indiferent dacă această încălcare intervine înainte sau după începerea exercitării drepturilor locative de către titularul lor.
Probele administrate în cauză au fost judicios analizate de instanţă, din depoziţiile martorilor reclamantei rezultând, fără echivoc, că aceasta a fost obligată să locuiască la diverse cunoştinţe, la unchiul său şi chiar la căminul studenţesc.
Faptul că tatăl şi unchiul reclamantei deţin în proprietate locuinţe în Bucureşti, nu înseamnă că reclamanta trebuie să folosească aceste spaţii, care i-ar acoperi nevoile locative, câtă vreme ea este coproprietară cu pârâtul asupra apartamentului, drept de care se poate prevala şi care constituie temeiul acţiunii de reintegrare, iar împrejurarea că recurentul s-a căsătorit fără a aştepta definitivarea acţiunii de partaj şi stingerea litigiilor locative cu fosta soţie, nu reprezintă motiv de casare, cât timp şi în prezent părţile din proces au încă prezumtiv drepturi egale asupra apartamentului şi îl pot folosi depotrivă până la soluţionarea definitivă a acţiunii de partaj.
Pentru considerentele arătate, Curtea constată ca neîndeplinite cerinţele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat. (Judecator Irina-Luminita Dumitriu)
(Secţia a lll-a civilă, decizia civilă nr. 813/1999)
| ← TAXA JUDICIARĂ DE TIMBRU. SCUTIRE. ACŢIUNE ÎN REVENDICARE A... | ACŢIUNE ÎN STABILIREA PATERNITĂTII. VALOAREA PROBA-TORIE A... → |
|---|
