Acţiune în constatarea nulitătii absolute a actelor adiţionale la contractul de credit bancar. Natura litigiului. Competenţă materială
| Comentarii |
|
întrucât operaţiunile de bancă şi schimb sunt fapte de comerţ, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 11 C. com., competenţa de soluţionare a acţiunii comerciale neevaluabile în bani privind constatarea nulităţii absolute a actelor adiţionale la contractul de credit bancar revine, în primă instanţă, tribunalului, secţia comercială, iar nu judecătoriei.
C.A. laşi, decizia civilă nr. 762 din 17 noiembrie 2006,
in C.P.J. 2006, p. 138
Reclamanţii D.V. ş.a. au chemat în judecată pârâţii Banca R. SA, Sucursala Iaşi, şi SC RD. SRL, pentru a se constata nulitatea absolută a actelor adiţionale enunţate în cuprinsul cererii de chemare în judecată la contractul de credit bancar nr. 104 din 26 mai 1999, încheiat de pârâţi pe plafonul total de lucru de 730.000.000 ROL. Reclamanţii au susţinut că au garantat prin contractele de ipotecă numai creanţa menţionată în contractul de împrumut, nu şi împrumuturile acordate prin actele adiţionale.
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 4631 din 23 mai 2005, a respins acţiunea, stabilind următoarea situaţie de fapt:
La data de 26 mai 1999, a fost încheiat contractul de credit bancar nr. 104 între pârâtele Banca R. SA, Sucursala Iaşi, şi SC R.D. SRL Iaşi.
Potrivit punctului V din contract, plafonul de lucru, plata dobânzilor şi comisioanele sunt garantate prin patru contracte de ipotecă
nr. 163, nr. 164, nr. 165 şi nr. 166 din 25 mai 1999, contracte ce privesc imobile ale reclamanţilor.
Contractul de ipotecă accesoriu al contractului de împrumut este supus principiului specializării. Astfel, sub sancţiunea nulităţii, ipoteca trebuie să fie specializată sub dublu aspect: trebuie să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanţie (art. 1774 C. civ.), cât şi asupra valorii creanţei garantate (art. 1776 C. civ.).
Sub acest din urmă aspect, ipotecile constituite de reclamanţi au rolul de a garanta doar creanţa menţionată în contractul de credit iniţial încheiat şi doar suma menţionată în chiar contractul de ipotecă.
Faptul că ulterior au fost încheiate acte adiţionale la contractul de credit bancar nu le este opozabil, ei nefiind ţinuţi să răspundă şi pentru alte sume decât cele menţionate în contractul de ipotecă.
în consecinţă, prima instanţă a reţinut că, întrucât încheierea actelor adiţionale la contractul de credit bancar nu le afectează în niciun fel interesele, a respins acţiunea reclamanţilor pentru lipsa calităţii procesuale active a acestora în cauză.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care au criticat-o, arătând că motivele hotărârii atacate sunt contradictorii şi străine de natura pricinii, datorită interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, iar Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 506 din 7 aprilie 2006, a respins acest apel, păstrând hotărârea pronunţată de prima instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin contractul de credit bancar nr. 104 din 26 mai 1999, pârâta Banca R., Sucursala Iaşi, a acordat pârâtei SC RD. SRL un credit de 300.000.000 ROL garantat prin contractele de ipotecă nr. 163, nr. 164, nr. 165, nr. 166 din data de 25 mai 1999 cu imobilele proprietatea reclamanţilor.
Ulterior, între Banca R. şi SC RD. SRL au mai fost încheiate o serie de acte adiţionale la contractul de împrumut nr. 104 din 26 mai 1999, prin care s-au acordat plafoane de lucru suplimentare în sumă totală de 730.000.000, ulterior redus la nivelul sumei de 500.000.000 lei.
Actele adiţionale sunt semnate doar de reprezentanţii băncii şi ai societăţii comerciale împrumutate - SC RD. SRL, nu şi de proprietarii imobilelor ipotecate, dar acest lucru nu atrage nulitatea actelor adiţionale.
în cadrul contractului de împrumut, raportul juridic se stabileşte între împrumutător (Banca R.) şi împrumutat (SC R.D. SRL), contractul, împreună cu actele adiţionale, producând efecte numai între părţile
contractante, potrivit art. 973 C. civ., care conservă principiul relativităţii efectelor contractului.
Faptul că cel dintâi contract este garantat cu ipotecile constituite asupra imobilelor proprietatea reclamanţilor face ca obligaţiile născute în sarcina acestora să se limiteze la valoarea creanţei garantate, menţionată în contractul de ipotecă, potrivit principiului specializării acesteia.
Ipoteca este supusă principiului specializării, sub sancţiunea nulităţii, ea trebuie să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanţie (art. 1774 C. civ.), cât şi asupra valorii creanţei garantate (art. 776 C. civ.).
Prin urmare, imobilele ipotecate nu pot fi urmărite decât în limita creanţei înscrise în contractul de ipotecă.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanţii au consimţit la ipotecarea imobilelor, deţinute în proprietate, numai în considerarea creanţei înscrise în contractul de credit nr. 104 din 26 mai 1999, nu şi în ce priveşte sumele acordate ulterior, prin actele adiţionale nr. 1-8/1999, astfel că, în virtutea principiului specializării ipotecii, imobilele reclamanţilor pot fi urmărite doar pentru satisfacerea creanţei născute din contractul de credit, nu şi din actele adiţionale.
Astfel, s-a reţinut că reclamanţii sunt lipsiţi de calitate procesuală activă în prezenta cauză, întrucât nu justifică interesul pentru invocarea nulităţii actelor adiţionale.
întrucât actele adiţionale au născut obligaţii doar în sarcina împrumutatului - SC R.D. SRL -, reclamanţii nu intră în categoria persoanelor care justifică interesul şi, pe cale de consecinţă, calitatea procesuală activă în acţiunea în constatarea nulităţii absolute a acestora.
împotriva acestei decizii civile şi a sentinţei civile nr. 4361 din 23 mai 2005 a Judecătoriei Iaşi au formulat recurs reclamanţii, consi- derând-o ca fiind nelegală, hotărârile sunt pronunţate cu încălcarea competenţei altei instanţe, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Astfel, recurenţii arată că actele adiţionale la care se referă cererea pe care au formulat-o sunt acte comerciale, încheiate între doi comercianţi, în vederea realizării obiectului lor de activitate, astfel încât acţiunea trebuia calificată de către instanţă ca fiind o acţiune comercială.
Se mai arată că în cauză este incident şi motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţele, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, au schimbat şi natura acestuia şi
înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic. Actul juridic dedus judecăţii este un contract bancar de credit deschis, contract pur comercial.
Recurenţii arată că, dacă se rămânea la plafonul de lucru iniţial (300 milioane), speculaţiile comerciale ale împrumutatului erau limitate la acest plafon iniţial - pe care aceştia au acceptat să-1 garanteze. După data de 10 iunie 1999, data semnării primului act adiţional, s-a convenit majorarea plafonului de lucru şi, implicit, s-a majorat posibilitatea creditorului de a ajunge cu debit la finele perioadei de creditare.
Pentru aceste motive, recurenţii arată că în mod greşit instanţele au reţinut că nu au interes în cauză şi nici calitate procesuală activă.
Se mai invocă prin cererea de recurs şi motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Astfel, recurenţii susţin că, deşi acţiunea le-a fost respinsă pe calea unei excepţii dirimante de procedură, instanţa de apel a intrat totuşi în cercetarea fondului, reţinând că nesemnarea actelor adiţionale de către proprietarii imobilelor ipotecate nu atrage nulitatea acestor acte.
Analizând recursul formulat de către reclamanţi, s-a reţinut că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea formulată de reclamanţi la data de 21 februarie 2005, aceştia au solicitat constatarea nulităţii absolute a actelor adiţionale nr. 1/171/1999, nr. 2/217/1999, nr. 3/225/1999, nr. 4/228/1999, nr. 5/236/1999, nr. 6/244/1999, nr. 7/270/1999, nr. 8/299/1999 la contractul de credit bancar nr. 104 din 26 mai 1999.
Aceste acte sunt acte comerciale, încheiate între comercianţi (Banca R. SA, Sucursala Iaşi, şi SC RD. SRL), în vederea realizării obiectului lor de activitate.
Astfel, la art. 1.1. din contractul de credit, s-a prevăzut că plafonul de lucru de 300.000.000 lei va fi utilizat pentru cumpărare de mărfuri în scop de comercializare.
Actele adiţionale a căror anulare s-a solicitat fac parte integrantă din contractul de credit nr. 104 din data de 26 mai 1999.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 11 C. com., sunt fapte de comerţ operaţiunile de bancă şi schimb.
Pentru aceste considerente, s-a reţinut că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât în mpd greşit această cauză a fost calificată ca fiind o acţiune civilă, soluţionată în primă instanţă de către judecătorie, potrivit dispoziţiilor art. 1 C. proc. civ., deşi competenţa de judecare a acestei acţiuni corner-
ciale neevaluabile în bani revenea, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Tribunalului Iaşi.
Existenţa acestui motiv de casare a hotărârilor recurate face de prisos analizarea celorlalte motive invocate de către recurenţi, care vor fi însă avute în vedere la soluţionarea cauzei de către instanţa competentă.
în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., s-a admis recursul formulat de către apelanţi, s-au casat hotărârile recurate şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Iaşi, Secţia comercială şi de contencios administrativ.
| ← Vânzarea imobilului ce face obiectul convenţiei de comodat... | Credit bancar. Clauze abuzive. Sancţiune → |
|---|
